De mult incerc sa inteleg cit mai mult din lumea asta..Am ambitia uneori ca vreau sa o inteleg pe toata, si complet..De ce anume, nu stiu, cum, la fel nu stiu, incerc asa, pas cu pas, ca nu poti sa sari etapele, ca nu esti vreun geniu..Si in procesul asta ultra-ambitios am vazut ca inainte sa inteleg lumea tre'sa ma inteleg pe mine, iar pentru asta am incercat sa ma privesc din exterior, eu pe mine..E greu al naibii, mai ales ca ai tot timpul in cap presiunea imbecila a exteriorului..In fine, ca sa iti dai seama cum esti si de ce esti asa tre'sa mergi in copilarie, sa vezi mediul in care ai crescut..Eu am vazut ca mediul meu de atunci era unul extrem de primitiv si brutal-neiertator nene..Nimic nu era cit de cit prietenos, totul era o lupta continua stil Darwin..Sinistru si real, chestia era ca nu constientizam si eram optimisti..Si mergeam inainte cu inconshtientza..Si am tot mers asa pina am vazut ca aveam probleme nerezolvate care acum isi arata efectele..Una majora e, cred, lipsa iubirii reale, a IUBIRII REALE nu a uneia pretinse sau false..O simti adinca treaba asta, si doare..Probabil ca necunoscind iubirea reala de mic nu am stiut cum s-o abordez la maturitate, sau poate mi-a fost frica si am fugit de ea, sau poate ca o imaginam altfel si am fost deceptionat..E posibil sa fie toate, si inca multe alte cauze..Dar nici n-am gasit pe cineva cu care sa ma simt relaxat intr-o discutie, si simteam asta de la incercarile de inceput ale oricarei relatii, vedeam limpede ca eram diferiti, si ca n-o sa mearga..Dupa multe esecuri am incercat tot felul de artificii sa fac relatia sa mearga, dar n-a fost sa fie..Am vazut ca cele mai importante sint valorile si interesele impreuna, daca ele coincid cu al celuilalt e chiar miraculos, daca nu e bine si daca o parte din ele sint la fel, dar e un prag sub care chiar nu mai functioneaza instalatzia asta a iubirii..
Vezi pe traseu, si incerci sa te adaptezi, dar daca nu merge nu va merge oricit ai fortza, ca sintem cam fixatzi pe noi insine, si nu ne schimbam orice ar fi..
Asta e cu persoana mea si varianta de drum prin viatza, pina acum..Ce va fi nu se stie, sa speram ca de bine, ca trebe si echilibru in viatza, nu merge chiar asa sa tot iei castane, ca o iei razna..In fine, inveti in timp sa mai dai si tu castane, acuma depinde cum, cui, in ce fel..Iar in rest toate de bine..Mai e un pic si vine primavara, gata cu frigul ca mi s-a acrit..Poate incepem o cu totul alta viatza ca meritam, clar..
PS Si mai e o chestie pe care am uitat-o, ca in vremurile adolescentzei mele societatea aia ne abatea atentzia de la realitatea-reala presindu-ne sa intram in una diferito-idealista, in care sa cautam sa devenim conform cu propriile aspiratzii care ne erau impinse pina dincolo de limita suportabilitatzii, sa invatzam (pina benganim), sa ne facem datoria (una supra-evaluata), sa fim dedicatzi (pina la dileala), sa fim altruisti (dincolo de limitele realitatzii)..Si inca multe altele, asta in conditiile in care era clar ca societatea e una primitiva, rece, stupida, si plina de tot felul de lighioane..
Cred ca unele probleme ale adultilor isi au radacini in copilarie!!Probabil ,parintii tai fiind profesori ,si-au dorit copil model si nu au realizat ca mai trebuie sa faci si lucruri din placere,nu doar din obligatie ... !!Pentru noi,astia de la tara,tu aveai un statut special!!Te priveam cu oaresce ,,invidie''!Erai laudat tot timpul...
ReplyDeleteBun, ca iti doresti copil model e una, dar sa te comporti urit cu el e cu totul altceva, nu e normal si nu ar trebui sa i se permita cuiva vreodata sa isi trateze copilul atit de barbar, in fine, stiu ca e greu sa cresti un copil, dar daca il ai, parca il mai si iubesti, ca nu e un robot, mai are si el sentimente..
ReplyDeleteMai, nu stiu ce statut asa de special aveam, probabil din cauza betoanelor, si a blocurilor ultra-aglomerate, ca civilizatie la Galati nu era, si n-a fost niciodata, era mai bine un pic ca la tara, desi de multe ori ii invidiam pe copiii care traiesc in liniste in familii mai relaxate. Taica-meu avea mania laudelor, probabil ca el se dadea mare, in fine..Cind eram mic ma mai duceau la bunici la Bujoru, bai ce plictiseala sinistra era acolo, nu suportam locul ala, cu bunicii nu aveam nimic ca erau draguti cu mine, dar locul era era gol de orice energie, abia asteptam sa revin la "betoane":))
Nu stiu daca sunt in masura sa judec pe cineva,insa ,in familia noastra predomina o atmosfera mai rece,nu prea se aratau sentimente de apreciere...Nici tata nu ne arata deseori faptul ca ne iubeste,desi,in sinea lui sunt sigura ca ne iubea,insa mama a compensat acest lucru,cu varf si indesat,si am invatat de la ea ca unui copil ii trebuie multa ,multa dragoste si ,neaparat sa ii arati ca este sustinut in unele decizii!
ReplyDeleteNu,statutul nu era din cauza betoanelor,ca la betoane stateau si Nicusor,si Relu,dar cu ei vorbeam mai deschis...Se poate sa fi fost si din cauza ca ei veneau mai des la tara!
Bine, asa e usor de criticat la o privire din afara, dar inauntru e problema, ca taica-meu incerca sa se impuna fara sa cunoasca, el incerca sa ne oblige pe toti sa facem ce vrea el, in conditiile in care nu se pricepea, ori asta e imposibil..Si plecarile la tara la noi se faceau tot cu impuneri, era o atmosfera foarte nasoala, si eu nu mai vroiam sa plec cu ei, oriunde ar fi fost asta, stateam acasa singur ca era de un miliard de ori mai bine..Nici pe bunicii la Bujoru nu i-am vazut tot din cauza asta a lui taica-meu..Nu am nimic cu nimeni, asta era situatia..Cred ca oricine din toti a avut o viata mai normala ca a mea,cred.. De asta am si plecat cind am putut, ca acolo era deja prea mult pentru mine..
ReplyDelete