Wednesday, May 31, 2023
Evolutzie subiectiva
Spatziile se intind, si se extind. Pentru noi, fiintzele unei planete mici, si albastre, care descopera continuu ce ne e vizibil. Observam, cautam sa vedem ce ne arata instrumentele optice. Desi spatziul exista acolo, continuu, nu ni se arata in completa lui totalitate. Pentru ca exista o limita a vitezei in univers, viteza luminii, si ea ne permite doar anumite lucruri. Timpul, si el, se extinde, in felul lui. Dar asta doar in situatii speciale: cind calatorim cu viteze foarte-foarte-foarte apropiate de viteza luminii, sau cind sintem intr-un cimp gravitatzional extrem de puternic, ceva ce gasim pe linga o apropiere a unei gauri negre... In fine, timpul si spatziul se extind, prin ce putem percepe, sau prin ce fenomene fizice ni se intimpla. Pentru moment vedem doar, mai adinc in spatziu, cautind sa intzelegem. Dezavantajul e ca avem o viatza extrem de scurta, si nu putem observa cite am vrea. Evenimentele astronomice ni se par extrem de lente. Vedem doar imagini, aparent imobile, pentru ca traim la o scara mica a timpului. Sintem constrinsi la un infinit mic. In schimb traim normal la nivelul social, la nivelul celorlaltzi oameni, care sint la fel de muritori ca noi. Aici avem o aceeasi viteza de viatza. Desi, si aici, observam cum unii traiesc mai lent, si altzii, mai rapid, in aparentza. Dar cei rapizi, parca sint mai diluatzi, daca ne raportam la substantza. Fac multe, dar slabe. Apoi sint unii care, in lentoarea lor compenseaza cu greutatea ideilor. Sau cu generalitatea lor. Pentru ca ideile mai inalte au cuprinse in ele toate variantele de interpretari. Contzin multe cazuri particulare, si multe variabile de destin, care, fiecare, sint perfect posibile. Vremurile de acum dau dreptate celor rapizi, cu reactzii imediate, pentru a gasi rapid solutzii la probleme. Dar, solutziile astea au o garantzie scurta, bazata pe date scurte, si imediate. Sigur, exista solutzii, si solutzii; care scurte, care cu bataie lunga. Dar asta depinde de multi factori. Ideal ar fi sa gasim un optim intre cele doua. Care optim e si el subiectiv. E complicat. Iar noi simplificam, pentru a merge inainte, cind privind la prezent, cind la viitor. Dar noi sintem noi, si, gindim relativ la durata proprie de viatza. Uneori ne imaginam nemuritori, si cautam solutzii eterne. Alteori ne dam seama de cit de mici sintem, si cautam sa dezvoltam prezentul. E frumos cum toate evolueaza, gindit spre prezent, sau spre viitor. Si e frumos cum noi, traind vremurile astea de rapida schimbare, devenim altzii. Spre un fel de bine-bun general, subiectiv. Functzie de fiecare. Pentru ca toate ramin la felul nostru de a percepe, concepe, si de a vedea, dupa propria educatzie.
Cerc
No easy way out. E complicat cu lumea asta. Toate sint atit de complicate imprejur. De altzii, nu de cineva cunoscut. Nici macar de tine. Ar fi fost prea usor, asa. Chiar daca si tu itzi pari asa de complicat, citeodata. Si toate par ce nu ti-ai fi imaginat. No easy way out. Ce ma mira e ca nu sint raspunsuri la toate intrebarile. Hahaha, de parca as fi avut vreo sigurantza ca ar putea fi. Acum intrebari sint mai multe, decit raspunsuri. Altfel ar fi absurd. Sau asa imi imaginez. Ca lumea e, totusi, un loc al unor conformisme, care sa ne faca sa ne putem imagina. Si sa ne dea ceva ce vrem, in adincuri. Sa ne calmeze cu anumite viziuni. Tu cite intrebari ai? Si cite raspunsuri? Si cit crezi ca toate isi conserva conformitatea? Ca sa ramina fix ce iti imaginezi, sau ti-ai fi putut imagina? Cite ramin la fel si pentru ceilaltzi? E acelasi joc, asa cum e cu tine? Cit de mult te plimba imaginatzia? Sintem totzi in acelasi cerc? Ai aceleasi lumi imprejur?
Om
Cel mai fain e sa ai omul tau, linga tine. Omul tau, care e adus alaturi, de un fel de destin norocos. Si omul cu care sa faci absolut orice. Pentru ca e alternativa la absolut tot ce exista. Fiintza care se opune lumii, cind tu esti atit de singur. Si care iti spune lucrurile pe care nu le-ai fi auzit niciodata. Omul derivat din tine, si care isi mai aminteste lucruri pe care le-ai uitat. Si, care, mai cinta si cintece care iti mai aduc aminte de atitea copilarii. Care mai sint inca, cu tine, ca sa iti mai faca zimbetele sa nu incerce sa dispara. Simplu.
Existentze proprii
Thought you were in another space, and time. But saw you here, close to me, asking for directions.
Ha, lumea e confuza, si confu-zanta. Nu e nimic stabil imprejur. Totul e un joc ciudat, in care tu esti un fel de soarece care cauta o iesire din labirint. Asa, pur si simplu. Esti aruncat pe o scena, ca sa satisfaci niste privitori. Tu, identicul etern cu tine. Care isi cauta o identitate, dar nicicum pe vreo scena. Pentru ca esti constient ca nicio scena nu te va defini, vreodata. Pentru ca scena are regulile ei, si tu ai regulile tale, hahaha. Si scena e pentru extro-vertitzi exhibantzi, care aspira sa devina actori. Ac-tori. Care joaca roluri diverse. Bine, si noi, de multe ori pretindem ce nu sintem, si devenim, cind, si cind, actori. Dar ne revenim. Si ne reluam viatza de unde a ramas. Nu e gresit ca jucam roluri, pentru ca asa ne cere viatza. Dar e o diferentza intre ce parem, si ce, efectiv, sintem. Pentru ca noi sintem, de fapt, noi insine pe scena asta infinita. Chit ca ne mai confundam cu unele roluri. E doar pentru acel moment. Totusi. Pentru ca noi, raminem ce sintem, asa cum sintem, conformi cu propria fiintza. Si asa traim. Bine, lumea e o varianta, care ni se intimpla. Si noi sintem, la fel, o varianta, care ni se intimpla. Pentru ca sintem un anume cineva, care se adapteaza, si se transforma. Devine o alta varianta de eu. Ca sa se exprime diferit. Si sa isi schimbe un fel de a fi. Pentru ca totul sa ii devina con-form. Si sa armonizeze in oarece detalii. Sau in oarece esentze. E simplu. Noi existam functzie de mediu, si asa ne continuam existentza. Relativ la ce percepem. In felul propriu.
Cautari
Iubesti. Tu, un om, pe alt om. Si tu te raportezi la ce spune, ce este, ce arata el, din tot ce e. Si tu, te alaturi, ii spui ce crezi, ce simtzi. si el continua in ce e, si tu ii raspunzi. Pentru ca asa e cu fiintzele asociate, si, cumva, promise. Apoi te mai gindesti ca tu, ca om, esti separat, si independent. Te separi de ce ti s-a promis. Iti spui ca totul e un clisheu, si ce au promis totzi e doar o imagine. Una care li se aseamana doar lor. Pentru ca ei, in toata masa lor nu ma cunosc pe mine, efectiv. Si ei au doar ceva ce au construit ca sa li se asemene. Pe cind eu sint fiintza asta de acum, simpla, si indpendenta. Care e asa cum e, ca sa fie in felul ei, identica cu ea insashi. Fara sa explice, sau sa caute vreun identic din vreo identitate neclara. Doar in ce e, intr-o fiintza care nu are vreo datorie, sau ceva de demonstrat. Asa ne nastem, de fapt. IAr unii, sau altzii, ne-au cautat sa ne determine. Ca sa ne domine, cumva. Desi, totul era un fals. Pentru ca ne-am nascut, de fapt, liberi. Si liberi vom fi cit ne va dura viatza. Oameni aparutzi pe o planeta. Oameni fara vreun inceput, sau vreo promisiune. Care s-au intimplat, in felul lor. Si care incearca sa isi caute o determinare.
Tu
Viatza asta ne e imprejur. Ne vine de la totzi. E o adormire, si o trezire din fiintza profunda care exista in toate imprejururile. Vine si din noi, ca ceva care a existat de cind lumile au tot existat. E ca o intoarcere spre noi, asa ca o intoarcere spre lume. Sau spre lumi. Ca sa se re-aduca in tot, din tot. Si noi vedem, constientizam, si reflectam. Ne sintem un propriu experiment, si un fel de a explora totul, prin ce sintem. Asa ca sa ne cautam, cum cautam totul in ce exista deja. Ca sa ne adaugam profunzimi. In acel fel, sau in acest nostru fel. Asa ne sintem, pentru ca asa ne cautam sa devenim. In acest propriu fel al nostru.
Tu, cine esti? La ce visezi?
Tuesday, May 30, 2023
Naturi interioare
Liniile perspectivei converg spre un punct de fuga. Asa e in arta. Liniile paralele tind sa aiba un acelasi scop: sa se uneasca. Ca in geometriile ne-euclidiene. E ca un superior al unei geometrii euclidiene, un fel de generalizare, sau de evolutzie, sa zicem asa. Sau poate e altceva, ca un fel de lume paralela, la o lume care ne e accesibila, si pe care o putem defini prin unele formule. Cum e si mecanica cuantica. Poate si ea tot o altfel de lume, cu o functionare pe unele legi speciale. Poate mai bune, mai generalizatoare. Sau, poate, cum spuneam, doar altfel. Inca nu stim. Nu am gasit vreo metoda care sa "uneasca" ce cunoastem. Sintem intre tot felul de universuri pe care cautam sa le intzelegem. E bine asa, ca ne arata ca exista asa o uriasa relativitate in toate. Din care si noi facem parte. Mai ales ca avem un timp atit de scurt al vietzii. Nu e o tragedie, daca o intzelegem. Avem un spirit pe care l-am vrea nemuritor. Unul construit din ce ne e accesibil. Pe care ni-l facem piesa cu piesa, ca un puzzle complicat in 3-4-5-.. dimensiuni, in care orice piesa e conectata la oricare alta. In stilul, cumva, al creierului, in care un neuron are legaturi cu cine stie citi altii. Iar noi, ca fiintze, receptam, stocam, facem legaturi, intzelegem, si cautam continuu, alte experientze care sa ne faca sa repetam ciclul. Asa sintem, asa existam, pentru ca asa ne e natura. Sintem exploratori de orice. Si ne aruncam singuri in orice fel de cautare, ca sa ne satisfacem dorintzele astea interioare si profunde.
Saturday, May 27, 2023
Lumile identice
Am vazut un tablou al tau, frumos incadrat de o rama sculptata in aur. Asa l-am revazut. Nu mai stiu de unde mi-a venit imaginea lui. Era demult, cind ma mai plimbam pe acele culoare alambicate carora le cautam o iesire. Eram tinar, si tu erai asa frumoasa in imaginea aceea plata, zimbindu-mi din acel tablou. Si eu eram la virsta la care m-as fi indragostit asa de repede. Privind o imagine a unui om pe care nu-l cunosteam. Pe care doar incercam sa mi-l imaginez. Eram absurd, asa ca tot ce ma inconjura, pentru ca veneam din acele locuri. In care nu realizasem nimic memorabil. Lumi nestiute, si complet indiferente in instabilitatea lor. In care eram perfect conservat. Pentru ca totul era atit de rece. Si fara nimic care sa aduca vreo atingere a vreunui posibil suflet. Iesisem dintr-o camera albastra, ca sa ies intr-un culoar albastru, cu o deschidere posibil infinita, cu usi de ambele partzi, si fara vreo sperantza la vreun posibil orizont. Tabloul tau l-am vazut dupa citiva pasi. Era singurul pe tot peretele acela blocat. Si l-am cercetat atent. Imi parea vazut mai demult. Sau poate il visasem. Nu mai stiu. Liniile imi pareau ca imi veneau dintr-un fel de imaginatzie construita din curbe ce semanau cu cineva pe care o cunoscusem mai demult. O figura dintr-un alt timp, probabil. Sau dintr-o alta viatza. Din care nu mi-as fi amintit, vreodata, ceva. Nimic. In afara de acele curbe, culori, cu luminile si umbrele lipite de forme, si care nu s-ar fi desprins, in niciun fel. Pentru ca ii apartzineau atit de bine. Erau un intreg adus de undeva, ca sa fie aici, simplu, solid si compact, legat prin ceva ce depasea, parca, timpul. Un bloc viu, si adevarat, socant de rotund, in toata constructzia lui. Perfect, si autentic. Si inexplicabil. Fara vreun inceput de ratziune de a fi, fara vreo varianta de a exista atashata de vreun sentiment, sau de vreun inceput posibil al vreunei lumi accesibile. Era, exista fizic, si ma lovea cu toata fiintza lui, cit sa ma faca sa nu mai realizez unde mai sint. Eram si eu la fel, real, ca si tabloul. Cu toate fricile, si intrebarile mele, privindu-l. Si gindind la sensurile posibile, si la ce anume a facut, ca, dupa tot ce am trait, sa ajung sa-l admir. Asa ca si cind m-as vedea pe mine. In ce sint. In tot. Ca si cind as fi uitat tot ce am trait de atunci. Cind lumile mi s-au adunat si s-au sters din memorie, ca sa ramina fiintza profunda. Cea plina de detalii albastre cu rame de tablouri care se intind de-a lungul unui coridor infinit. In fine. Nu mai conteaza nimic. Ramin liniile din tablou, si culorile care se intind peste tot, si fac albastrul sa devina pete, si linii, care se aduna in acel chip. Sper sa nu visez la noapte oameni care seamana cu el, si care sa-mi reia, la infinit idei care ma mai obsedeaza. Pentru ca vreau, atunci cind ma trezesc, sa imi mai aduc aminte de mine. Si sa pot face, inca, diferentza, intre realitate, si visul acela obsedant, care imi mai aduce aminte de acel vechi eu, al meu. Inca. Si de tine.
Friday I'm in love
None like me before, ahaha. I'm unique. Sure, with some around, that can be in a certain way.
E un ceva care apartzine unui timp. Din care fac si eu parte, asa cum facem totzi. E un aici, si acum, care ne apartzine, asa cum ii apartzinem. Cum, si cind sintem. Ca sintem norocosi ca existam acum. Multi nu au norocul asta. Pentru ca sint dintr-un trecut. Sau dintr-un viitor. Unii au fost, si altzii vor veni. Dar noi avem privilegiul asta. Ce bine de noi, hahaha. Ce nasol de cei care au fost. Dar hei-hei-hei, ce noroc de ceilaltzi care se vor naste dupa, pentru ca ei vor ateriza intr-o lume cu mult mai buna. Ii invidiez. Mi-e ciuda ca pot prinde asa vremuri. Io a trebuit sa ma nasc acuma, si sa ma plimb prin vremurile astea, asa cum sint, cu toate tristetzile de mina. Si sa ma pling ca asa de nasol e, cum de nu s-a putut. Cind puteam sa ma plimb prin aceleasi locuri dintr-un viitor, in care toatele s-ar fi intimplat cu totul altfel. Si eu as fi fost asa de mai bine impacat cu mine, si cu toate. Ascult Friday I'm in Love. Si ma gindesc ca asa ce bine suna ca zilele de vineri sint asa de bune, ca chiar atunci sint indragostit. Asta chiar daca in restul zilelor nu sint. Ca nu e sa fie. Nu apare o ea sa ma farmece, si sa imi povesteasca cite sa-mi deschida in minte atitea peisaje. Bine, visez. Pentru ca fiintza care sa ma inspire, e, totusi un om, nu e ceva care sa fie ceva imaginat. Si are si ea toate legaturile cu realitatea asta. Bine, dar nici eu nu mi-am imaginat-o ideala, pentru ca sint constient, si imi dau seama de toate cum sint. Si totusi, vezi, dincolo de toate mizeriile astea impuse, inca mai cred ca exista cineva care, sa zicem ca s-ar bucura de ce i-as putea sa-i spun sau sa-i fac. N-ar fi chiar imposbil. Ca io-s tolerant, cred, si as putea sa fac ce pot, ca sa putem fi impreuna. N-am prejudecatzi, sau idei fixe. Si nu alerg dupa timpenii, sau iluzii frumos colorate. Nu am de ce, si nici ceva sa vina din vreo imaginatzie din vremuri, sau idei depashite. Ce vreau e ca ea sa vina din ce traim, si sintem. Si sa imi spuna ce imi spune, ca sa fie cum ce ii spun, sa fie ce ii spun. Pe aceeasi inaltzime. Sau pe aproape. Ca sa nu ne certam, daca ce spunem suna ciudat. Totul e simplu. Oricit ar putea parea de complicat in vorbe. Pentru ca toate se sublimeaza. E un aici, si un dincolo. Si ce avem aici, si real, e ce e exprimat. Si, na, ori esti, ori nu esti. Iubesti, sau nu. Nu prea e o alta zi, cind esti indragostit. Ca e doar vineri, si lumea are alte culori. Care vin spre tine ca sa te faca sa te simtzi cu totul altfel.
Friday, May 26, 2023
Subscribe to:
Posts (Atom)