Labirintul clipei

Zilele urmeaza noptilor. O noapte poate fi lunga, uneori, cit o vesnicie. O noapte eterna, infinita si grea, una in care sufletele prietenilor s-au evaporat, si vidul a acoperit tot ce a fost, demult, departe, frumos. O singura noapte cit o moarte, parca, una in care sufletul ti-a parasit corpul, si simte doar durerile de atunci. Apoi vin zorii, lumina se intoarce, si aduce sufletul inapoi in corp. Linistea e dulce, are gust de primavara calda, si de amintirile pastrate, si ascunse special, intr-un coltz secret de suflet, ca sa nu fie furate iar de toti demonii noptilor. Vine si ziua ca sa isi triumfe eternitatea ei, mai mare, si mai stralucitoare ca toate stelele din toate universurile. Ca toate noptile, de fapt, pentru ca victoria zilei e asupra noptzii. Zilele si noptile se succed cu tot cu eternitati. Eternitati diferite, si identice in infiniturile profunde cu ale noastre. Nu sintem singuri, inca. Pentru ca nu exista limite ale eternitatilor. Am fi singuri dara eternitatzile ar avea limite infinite, subtziri, si construite din clipe. Pentru ca, atunci, am risca sa ne lovim de clipe, si ele ne-ar putea trece prin labiritul tunelurilor lor in alta eternitate straina, in care am intilni singuratatzi cu care sa ne imprietenim. Asta daca nu preferam sa raminem in labirint, ca intr-un no man's land liber de orice eternitatzi, in care sa traim mergind, observind, cautind, si poate gasind lucruri neasteptate. Poate timpul nu mai functioneaza in labirint, poate acolo doar spatiul exista, pentru ca timpul a devenit absurd de abstract, si s-a scurs pe linga marginile eternitatilor.Eu cum as fi, oare? Acolo as risca sa devin si eu absurd, sau m-as pastra la fel de etern ca acea clipa ramasa identica, peste tot? Un etern intre eternitatzi nu ar putea risca sa devina absurd, pentru ca ar avea acelasi rang cu ce e dincolo de margini, ar avea aceeasi inaltzime cu tot. Asta daca m-ar ocoli absurdul, dar e o simpla ipoteza optimista. Singur n-as fi, pentru ca sigur as mai intilni prin atitea culoare si alti oameni care au fugit de eternitatzi. Si chiar daca nu ar fi oameni, ar fi urme ale amintirilor lor ramase, pe undeva, si am putea comunica usor, pentru ca amintirile au in ele ceva fericiri care ne seamana. Si ne-am putea inchipui ca si spatiile alea seamana cu unele la care am visat. De ce nu, doar am trait atitea vieti paralele.