Miracolul vietii

Lumea e un set de culoare paralele. Lumea e o varianta mai buna, azi, pentru desfasurarea imaginatziei. Lumea e un bilci al deshertaciunilor. Lumea e locul vietzii, care creste in valoare, si ambitzii, si care dezvolta, continuu, binele. Lumea e tot ce e imaginabil, cu bune, si rele, si, in care, binele cotropeste, prin putere, tot ce a fost nociv, in istorie. Lumea e o varianta exterioara, asa cum e, in multe situatii, o varianta interioara. Ieri am fost sa ma plimb iar, prin orasul plat. Asta imi prieste, sa vad platitudini linistite, si fara pretentzii de exteriorizare de vreun fel. Sa vad oameni care sint conformi, si care par deschisi. Care zimbesc, care par sa imi vrea binele, care fac gesturi prietenoase. Care ma relaxeaza, chiar daca stiu ca nu voi putea comunica niciodata cu ei. Care construiesc o aparentza de bine. Pentru ca ei se opun relelor concrete, si anihileaza monstruozitatzile, ceea ce e, sa recunoastem, enorm. Calmul lor e revenirea calmului meu, si reintoarcerea la mine, dupa atit de multe, si nemeritate, impacturi sociale. Si punctul de plecare al meu spre un posibil vis imaginat, intuit mai mult, decit construit constient. O origine al tuturor drumurilor posibile. In timp, si spatiu, pentru ca lumea e si timpul tau, scurt, al unor uriase treceri catre altceva. Busul e aglomerat azi, de oameni care vorbesc continuu, si isi povestesc vietzile. Sint atitea idei, imprejur, cit sa am la ce sa ma gindesc 1000 de ani. Si, fiecare are justificarea, si dreptatea lui, pe care, sincer, i-o acord. Inteleg cit am access, din toate, dar, ma intorc la mine, pentru ca eu sint regele lumilor mele. Imi reintorc linistile, ca sa pot privi peisajele, care trec, si ma pun pe ginduri. Am fugit de starile celorlaltzi, pentru ca imi provocau multe nelinisti, si am ramas la peisajele care sa-mi evoce stari doar mie, cel ego-centristul invizibil al timpurilor astea. Si era mai bine asa, pentru ca era mai important sa-mi revin  la simturile mele fundamentale. Pentru mine, starile le-am legat de locuri, pentru ca, sincer, oamenii erau dezamagitori. Pentru mine spatiul era declansator de stari. Intr-un loc simteam ceva important, si special, asa cum, in alt loc simteam altceva, la fel de important, si de special. Spatiile ma determinau sa fiu, sa simt, sa gindesc intr-un fel anume. Si totul era legat de oras, de orasul acela, in care, traiam, mental, pe care il vedeam atit de clar, in detalii. Pentru ca ma plimbam prin el, eu cu mine, si prin locurile acelea ma simteam cel mai liber, sa fac, sau sa gindesc, sau exprim ceva ce era din interioarele mele infinite. Stiu ca e o lume uriasa imprejur, dar, eu, acolo ma simteam capabil sa redevin ce eram dintotdeauna. Orasul poate avea un nume, dar asta ar fi eticheta data locului concret. Pentru mine conta altceva. Conta spatziul in care eu sint ce simt ca sint, eliberat de orice constringeri posibile. Locul determinarilor mele. Si locul tuturor vietzilor mele interioare. Si locul care se va schimba continuu, si dupa ce eu nu voi mai exista pe planeta asta. In fine, sa nu dramatizam excesiv, pentru ca lumea asta nu vrea sa ne vada pesimisti, in adevaruri, cit optimisti in posibilitatzi. Si noi sintem, inca, optimisti, si creativi. Si putem, prin cuvinte, sa deschidem toate variantele. Baaaaaai, ce frumoasa e viatza, si ce multe putem sa aratam, cit traim. Depinde doar de noi sa facem asta, si sa ne lasam purtatzi de idealuri, asa, simplu, ca si cind totul ar fi acel firesc dorit, si la indemina oricui. Ha, ce bine ca traim, si ce miracol ca am avut sansa sa experimentam atitea..