Intre realitatzi

Am impresia ca in ce scriu, nu fac decit sa ma repet, cumva, dar facind lucrurile altfel. Ca aceleasi chestii le privesc din alte unghiuri, ca remaked old stuff, in a new way. Bine, toata istoria omenirii e asa, ca adevaratele si originalele constructii, sau descoperiri, sint rare. Restul sint imbuntatiri la ce este, ca sa continuam, intr-un fel, o evolutie proprie inspre un bine cautat, sau un fel de bine, sa zic asa, ante-imaginat. Azi mi-a trecut prin cap o comparatie, a mintii omului, cu un computer, prin ce se aseamana, evident, ca deosebirile sint uriase, totusi. Noi venim pe lume cu anumite setari ale mintii, cu un "stil" propriu: anumite dotari, capacitati, anumite atractii spre ceva, si, implicit, deschideri spre ceva, sa le numim pasiuni, sau poate chiar talente, pe care le dezvoltam, acumulind, si reorganizind datele. Vedem asta si la felul cum evolueaza societatea, pe ansamblu. Unele din datele astea, cele care ne-au si format prin necesitatea de adaptare, sint si schimbarea, si stabilitatea. Pentru ca mintea are nevoie de miscare, uneori, de acumulare, reorganizare, etc, asa cum are nevoie de stabilitate, repaus, etc. Mintea se misca folosind date dinauntru, acumulate deja, sau dinafara, din mediu, pe care le proceseaza, le dezbate, si isi construieste cu ele lumile interioare. (Asta pentru cine functioneaza asa, ca-s multi care-s depasiti de situatii, oricum, si pentru care creierul e bun doar pentru senzatii tari, gen alcool, droguri, etc, in fine, ei sint o exceptie, nu ne ocupam de ei, ca-s o pierdere de vreme). Cum spuneam, schimbarile sint sanatoase. Ma gindeam la filme, si la ce simteam cind eram adolescent, cind mergeam la cinema, sau la video. Intram in sala, ne asezam pe scaunele alea, observam lumea dimprejur, si simteam mirosul de sala veche. Luminile se stingeau, si noi ieseam din realitatea de acolo, ca sa intram in realitatea filmului. De ce oare nu ne multumeam cu ce traiam, si voiam sa vedem altceva, ce ne arata filmul, de fapt, ca erau tot oameni, intimplari, ca in viata obisnuita? Sigur, elementele de constructie erau aceleasi, si in film, ca sa avem o baza de plecare, doar ca elementele astea cladeau (ca sa nu repet "construiau") alte lumi, ca sa ne placa, sa ne faca sa ne simtzim bine. Si noi, intram ca naivii (cum altfel) in film, si traiam acolo, cu actorii, tot. Apoi actiunea se incheia, se stingea ecranul, se aprindeau luminile, si ieseam din film, ca sa ne ciocnim iar de realitatea pe care o uitasem, parca, cea a vietii. Un timp mai revedeam, in minte, scene din film, dar ele erau inlocuite de ce vedeam, auzeam, si recunosteam ca fiind "realitatea anterioara". Si, asa, de fapt, traim. Sarind dintr-o realitate, in alta. Sigur, stiam asta dinainte, si ne-au tot repetat-o psihologii. Acuma am inteles-o mai bine ca am zis de film, dar si cind visam e la fel, ca traim visul uitind cine sintem, si intram in culoarul acela larg al subconstientului. Sau inconstientului, ca ele se mai amesteca, uneori. E interesant ca, dupa un timp intelegem mai bine ca lumea dinafara a fost construita de lumea dinauntru a oamenilor, cu bune, si rele; si lumea asta ne influenteaza profund lumea dinauntru. Si lumea asta dinafara e, la fel perceputa de ceilalti. Vedem asta acum, ca sint atitea canale de comunicare. E bine. Evoluam, simtim ca sintem fiintze sociale conectate, teoretic, la pulsul vietii. Doar ca mai ramin, inca, atitea ratiuni de singuratate, si ele par sa fie din ce in ce mai vizibile. Bine, unora chiar le place singuratatea, ca pot gindi in liniste. E de dorit sa avem la ce sa ne gindim. Iar singuratatea e, si ea, relativa.