Eul important

Lumea e ce pare, ce este, ce a fost, ce pare ca a fost. Uneori e ce pare ca va fi, pentru ca e un amestec etern de culori, de lumini, de umbre, care se intind infinit, in orice directzie, si se intrepatrund, ca sa obtina o alta infinitate de variante. Lumea e intre un infinit mic, si unul etern. Cel mic se mai transforma, dar cel mare isi duce dimensiunile dincolo de timp, parca. De fapt, poate ca si cel mare se transforma, dar e atit de departe, ca nu vom sti niciodata ce va deveni. Bine, pentru noi, o asa discutie e absurda, din punctul de vedere al infinitului, pentru ca noi cautam sa intzelegem ceva ce ne depaseste complet. Dar conteaza, ca ne da o privire asupra a tot, calma, si fara a cauta raspunsuri imposibil de dat. Oricum, o apropiere de infinit ne e buna, pentru ca ne face sa ne credem ca avem mai multe dimensiuni in noi. Si ne da sperantze ca putem sa ne privim altfel, si sa ne credem mai buni. A revenit linistea. Am depasit unele frici, si m-am ambitzionat sa incep ceva nou. Sa vedem daca eternul din ceilaltzi rezoneaza. Daca nu imi iar iau eternul meu, pe cont propriu. E cald. A revenit soarele unei veri capricioase. Ca o femeie as spune, dar nu spun, ca sa nu repet un clisheu. Ca o fiintza care se transforma continuu, poate suna mai bine. Una care devine altceva, ca sa ne uimeasca, si sa ne faca sa ne transformam vointza adaptarilor intr-o inteligentza mai ascutzita. Ca sa ne depasim conditzia de fiintze mici, si neajutorate. In care tot continuam sa fim, iar, si iar, si iar. Si sa fim stapinii absolutzi ai unui univers cit o coaja de nuca, pe care sa o privim, si sa o analizam cu mintea cu care incercam sa analizam infinitul. Pentru ca ne e accesibila, si atit de aproape. Si, daca n-am face-o ar fi prea mult, si prea dur, pentru ca atit de clar constientizam ca totul e nimic, si deci, si noi, tot un nimic sintem. Unul mai mic decit cel pe care ni l-am imagina. Daaaaaa, sa nu deviem, si sa nu avem tendintze depresive, nene, mai ales intr-o zi de asta de vara cu un soare mare, si zimbitor. Important, oricum e momentul asta. De aici, pe care il simt, si il traiesc, ca sa fiu asa cum cred ca trebuie, pentru a ma simti viu, si real. Oricum lumea e dincolo de mine, si mi se vrea atit de superioara, desi, sincer, stiu ca nu e, pentru ca si ea constientizeaza cit e de relativa. Lumea oamenilor, a celorlaltzi. Cei cu care ma aseman, dar ma si deosebesc. Lumea identitatzilor constiente, cumva de spatziul, si timpul asta relativ, si infinit mic. Fericirea nu e un scop, e mai degraba o dorintza, pe care o atingi simplu, daca vrei. Tot ce ai sa fie cu mult mai mult decit ce ti-ai dorit. Fiecare isi seteaza singur drumul spre fericire, si fiecare apreciaza unde se afla, pe drumul asta. Eu nu ma compar cu nimeni, pentru ca am ce cred ca mi se potriveste, si nu aspir la ce imi e strain. Ar fi absurd sa o fac. Pentru ca stiu ca doar din mine poate veni fericirea asta, din educatia, din valorile mele, din ce experientze mai bune, sau mai rele am avut. Totul mi s-a transformat in timp, pentru ca am trait intens ce a fost, si mi-am construit ce am dorit in minte. Pentru ca asa am inteles ca e mai bine pentru mine. E simplu. Esti, ca sa devii, prin ce esti. Altfel te instrainezi de conditzia ta, si deviezi de la tine. Bine, lumea te imbiie cu miliarde de euri fara sens, dar daca nu faci cum simtzi e un esec, de la inceput, chiar daca promisiunile sint uriase. E atit de simplu. Trebuie doar sa vezi realitatea exact asa cum e, fara sa fii influentzat de nimeni, si nimic. Ma distreaza tot felul de motivatori, care cauta sa faca bani din nefericirea universala a fiintzei. Pentru ca tu poti sa fii tot; de la propriul motivator, la propriul analist, comparator, psiholog, filosof al propriului destin, etc. Totul e sa ai mintea deschisa, si sa privesti realist, si cu umor la ceilaltzi. Si sa nu uiti ca eul tau e cel mai important. Pentru ca poate orice, inclusiv a privi detasat spre alte euri.