Conferintza la liber

Azi am tinut un s-pici, care rea anuntzat cu o luna inainte, adica era o intilnire de nu stiu ce grad, ca nu erea specificat, dar era ceva pac-pac, uite ratza nu e gisca, mama ce freza ai.  Adica n-avea cap, coada, sau membre, era ceva inform, care trebuia luat de guler, si dat cu el de peretzi, sa zic asa. Ca nici n-aveai ce, sau cum abordezi, daca nu stii dinainte tema, ca era ceva misterios, cu forme ne-anticipabile, asa ca extraterestrii. Si pac, am zis ca sa fac eu, asa, un context, din ce informatii am la dispozitie. Dar, ca orice student, am aminat toata cashcarabeala, pina in penultima zi, in care, am zis sa ingras porcul. Si, din toata relaxarea de dinainte am ajuns sa constientizez ca, bai, tre'sa ma apuc de lucru. In ultima zi, pe seara, am selectat ce aveam, si am facut treaba, dar asa, cu o mica sila, ca la ceva ce te uiti cu mila, sa zic asa, ca nu ma asteptam sa fie vreun public animat de nush' ce dorintze de progres stelar, pentru ca publicul era format din O persoana, plictisita, in virsta, si cu o dorintza imensa de a scurta tot, si a pleca acasa, ca e joi, si mai sint 2 ore si se evapora programul nene, asa ca baga, afirma-te, da-i inainte, fa ce crezi, si ura, si la gara. Si mi-am tinut spicul, m-am si laudat singur, am si atras mila asupra mea, am promis, ca am sa fac, ca am sa dreg, ca toate se vor schimba, etc. Ca asa da bine, sa te aratzi ca poti fi un super-erou, dar, ca, pe moment, ai niste chestii care te retzin, hahaha, de parca cineva, vreodata ar fi crezut in vreo promisiune. Na, jucam un rol, eu pe al meu, ea pe al ei, ca sa dam bine pe film. Si, daca tot era de forma, am taiat exagerarile, le-am lasat doar pe cele care sa faca povestea sa para reala. Si, la final, ca sa n-avem indoieli, doamna a declarat ca forma e forma, si noi raminem prieteni, dar ne despartzim. Acuma de la inceput nu a fost vorba de vreo chestie amoroasa, ca era pur biznis. Ea, doamna, teoretic ar fi trebuit sa ma ajute cu citeva chestii, dar nu s-a putut, si asta e. Normal ca pus doua paie cruce, ca n-avea cum, ca ce imi trebuia mie depasea cu mult posibilitatzile ei, dar, cum e normal, ca sa salvam aparentzele, a trebuit sa pretindem ca, sau ca. Pe mine ma ajuta situatia, ca, ma lasa liber sa-mi fac treaba, si nu ma mai fute la cap birocratzia, si imi vad de ale mele mai in liniste. Dar situatia e de un comic spre ridicol, de admirat, ca constructie, pentru ca e ca in Caragiale. Bine, eu din start am zis ca, bai, fac ceva ce pare ca e real, ca stim toti ca e o chestie de teatru, si eu, si ea, dar ne despartzim prieteni, macar, nu cum a fost cu cei de dinainte, adica toti sefii, sau colegii cu care nu m-am inteles, si care faceau ca toti dracii. Acum e civilizat. Pac-pac.Si, ne-am dat mina, ne-am urat succesuri, si paaaaaa, ne vedem intr-o viata ulterioara, eventual. Sau nu, ca cu vietile astea e tricky, nu stii daca exista, sau cum e prin ele, sau na. La intoarcere am cumparat de mincare tot ce mi-am dorit: pui la rotisor, baban, ales sa fie la volum maxim, rosii, bere, cola, biscuiti de 2 feluri, cutii mari, unii gen pesmetzi, altii cu crema de cioco, conserve de fasole cu gust divin, conserve de macrou, supe prafuri, paste cinezesti, cu sos, 5 la 1 coco, buneeeee, mama, ce bune, si piine, de fapt cu forma de donuts, taiate pe mijloc, pentru sendvisuri. Mi-am scos pirleala. Nu am cartofi, ca i-am terminat, dar am piine cacalau, si paste, asa ca sint balansat. Mai am si crenvursti in freezer, sint acoperit cu partea de proteine, si mai am si conserve de fasole, tot pentru proteine, pentru ciorba. Si am mai luat si o conserva cu rosii taiate, pentru ciorba. Mi-am facut plinul. Berile le-am baut, pe 2 adica, mai am una ramasa, mama ce bune au fost, ca am zis sa mai alternez, mi se facuse greatza de vinul ala, numai cind ma gindeam la el ma lua de la stomac, si am zis ca merit sa fiu premiat cu un gust nou. Am mincare pentru 1000 de ani, dar e diversa, si e exact ce aveam pofta. Cam atit. Mi-am mai pus lichid de racire in rezervor, ca mashinca mea pierde lichidul, si consuma si ulei. Na, virsta. Dar merge bine, si e spatioasa, are inertie, e o Mazda Tribute, de prin douamiiceva, arata ca un 4x4 da' e masina de familie, e iubirea vietii mele, clar, a fost amor la prima vedere. Albastra. De fapt e de un albastru inchis, cum n-am vazut in viata mea. Pai na, e unicat, ca mine. In rest toate sint la fel. Cind bune, cind rele. Ca asa e mersul.
PS Am pus o poza cu mare, hoteluri, verdeatza, ca de vacantzaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Amintiri cu Catalin

Ceva exista, si ceva nu exista. Ceva a existat, si mai exista, sau nu. Ceva a fost, a trecut, tot demult, si azi poate ne amintim. Ceva va fi, departe, in timp, si nu-l vom cunoaste. Asa e si cu oamenii. Pentru ca acele ceva-uri sint sufletele cele care au fost, si, poate, ratacesc pe undeva, si ne vad, sau poate au disparut odata cu trupul gazda, si ramin doar in mintea celor ce i-au cunoscut. Sintem atit de vulnerabili. Am aflat o stire socanta, ca un fost coleg al meu de Nave, Catalin Poalelungi, a plecat dintre noi, asa, pur si simplu, la 52 de ani. E un coleg de revolutie cu mine, cu noi, toti, care am prins vremurile alea de trecere de la dictatura, la democratia asta care e asa ciudata. N-am iesit cu armele in mina, sa impuscam pe cineva, ca eram studenti pe atunci, dar am combatut cu idei, si ginduri, toata lumea aia expirata, si salbatica. El a venit din Braila, a reusit la admitere la Nave, ca mine, si am inceput cu armata, 85-86, 9 luni la termen redus, sa-i suportam prin locurile alea pline de vint, praf, si ger naprasnic ale Topraisarului. A fost grea armata, ca na, nu te iarta nimeni, chiar daca tu nu ai nimic in comun cu asa ceva, dar era pe vremea odiosului, si trebuia sa ne supunem regulilor atit de dure, de atunci. Dar ne-am distrat la maxim, cu toate mizeriile de acolo: dus cu apa rece la distantza de dormitor, marsuri lungi, cu tot cazarmamentul in spate, operatiuni gen trezit noaptea la alarma, imbracat in 1 minut, luat arma, si facut manevre cu masca pe figura, pin a cadeam latzi. Pentru ca eram studentzi, si ne urau toti apevistii (de la apv = armata pe viatza, toti gradatzii, ofitzerii, etc). Asta pe linga ca, toata iarna nu am avut caldura in dormitor. Si sa mai pun aici si garzile, alea in care, la corp era o caldura de lesinai, si, afara era un ger de minus multe grade si un vint de te lua pe sus, ca nu gerul era problema, cit vintul ala, de la malul marii. Odata mi-am exprimat liber opinia in legatura cu macaroanele de la prinz, in care, recunosc ca am folosit si organele sexuale masculine, si mi-am luat arest, ca am jignit o chestie la care patriotzii tin din suflet: bucataria cazona. In fine, a trecut, ca am stiut sa uitam, dar, cum spuneam, a fost un duel, noi cu ei, si ne-am batut joc reciproc, unii de altii; de o parte noi, de cealalta ei. Dupa armata a inceput greul, facultatea. Nave, cea mai grea din toata politechnica din Galati, cu profii cei mai rai, si duri. Acuma, si la liceu am avut asa ceva, si nu imi mai era frica, dar trebuia sa o termin, pentru ca, na, as fi devenit rusinea familiei. Ceea ce am si fost, din momentul cind am repetat anul 2, pentru ca taica-meu a sters cu mine pe jos, si m-a povestit absolut tuturor, rude, prieteni, cunostinte, straini, nu a fost nimeni din orasul ala sa nu ma stie ca o oaie neagra, si sa ma priveasca cu compatimire, sau ura. Bine, intre mine, si taica-meu a fost o distantza uriasa, si ea s-a marit, in timp, pentru ca eu, cind am putut am fugit din locul ala, si nu prea am vrut sa ma mai intorc, dar asta a trecut. In facultate ma mai intilneam cu Catalin, ca el era inalt de 2 metri, si era vorbaretz, spunea multe, deschis, mai si bancuri politice, pe vremurile cind la Timisoara incepea revolutia, si dupa, am comunicat, nu prea des, dar na. Am trait impreuna caderile scolii, si mentalitatzilor alora, si dupa ce ne-am dat licentza. Un timp eu am lucrat in administratzie portuara, 5 ani negri, dupa care am emigrat, dar el s-a bagat la radio, a fost consilier, apoi si-a dat un doctorat pe bune in inginerie, si s-a facut cunoscut in lumea aceea, din care eu am plecat. Apoi l-am vazut pe youtube, la mai multe emisiuni. Era incredibil de cunoscator in multe, stil enciclopedic, cum nu era nimeni. Ma enervau interpretarile lui, care dadeau in teorii ale conspiratziei, sau misticism, dar datele erau acolo, si el ti le spunea cu multe detalii. Mai facea si glume, mai teoretiza, dar era constant in cunoastere, si se vedea ca a studiat mult. Mergeam des pe canalul lui de fb, pentru ca punea lucruri interesante, printre care filmari din masina, prin Galati, vorbind despre politica, economie, societate, etc. Cu unele eram de acord, cu altele nu, pentru ca, devia uneori destul de mult, de la adevar, dar era acolo ceva cu care rezonam, si el avea carisma lui, si stia sa arate, cumva, dincolo de toate, partea asta frumoasa, si generoasa a fiintzei umane. A fost socant sa aflu ca omul asta atit de viu, si energic, asa, pur si simplu, a disparut. Pentru ca nu inteleg cum s-a intimplat. Am aflat ca a avut un accident vascular cerebral, si asta a fost. Greu de acceptat, nu? E ceva ce e disproportzionat. Complet aiurea, si totusi real. Aberant. Dumnezeu sa te odihneasca, Catalin. Esti omul cu care am trait atitea lucruri, care ne-au devenit amintiri. Sintem atit de vulnerabili. Si mergem pe drumuri atit de nestiute in viata asta.

Bucatareala

Am sters postul de dinainte ca era si sinistru, si stupid, ca nu facea decit sa te bage in zona aia a mizeriilor de care sint capabili unii mizerabili. E buna si sinceritatea, si sa spui niste adevaruri, dar daca au efect nasol, mai bine le lasi, ca oricum scopul nu e sa rezolvi ceva, cit sa inteleaga cretinii aia, si sa-i scoti din minte, dar,  oricum, daca n-au inteles e pentru ca oricum nu vor intelege, si daca au inteles, sau stiut deja, e fara sens sa le spui tu chestii despre ei, ca na. Contactul cu speciile astea e nasol, oricum, si solutia optima e sa fugi de ei, de cum ii detectezi, ca altfel te afecteaza. Bine, sint si situatii in care specimene de astea iti sint colegi, sefi, rude, pretinsi prieteni, etc, ca na, lumea are si de astia in contzinutul ei. In fine, sa nu ne mai gindim la ei. Sa vorbim de mincareee, ca am vazut pe youtube multe, de la mincai fabulosi (care cred ca au un stomac/matze speciale din nastere), la chestii gatite, la altele cu calatorii, si incercat specialitati locale, evaluat retzete, sau restaurante, etc, ca sint multe, ca mincarea pare un subiect fascinant. Femeile gatesc pentru ca tine de o traditie a familiei, dar azi gatesc si barbatii, fara probleme, ca hobby, cum o fac si eu, sau de nevoie, unii, pentru ca, sa recunoastem, mincarea gatita acasa e de un miliard de ori mai buna ca fast-foodul, sau alte chestii, plus ca, vorba unui cunoscator, mincarea la cazan nu ingrasa, si e si mai sanatoasa, ca nu pui in ea chimicalele pe care le pun altii. Si ca sa gatesti inveti, nu e o mare filosofie, te joci cu ingredientele care iti plac, le combini in toate variantele, ba chiar poti sa faci matematic lucrurile, pentru ca, sa zicem ca vrei sa faci o ciorba, in care pui ce vrei tu, ca sa fie ciorba ta, proprie, si personala. Pui apa la fiert, si in momentul cind fierbe consiferi o origine a timpului; iei un ceas, si notezi cind ai pus carnea, legumele, ingredientele, etc, toate  cu timpii notatzi, ca au timp de fierbere diferit. Si e stiintific, poti sa faci asta, pentru ca apa fierbe la 100C, deci temperatura e constanta. Conteaza si cit de mari sint bucatile din orice, ca sa le patrunda caldura. Si asa gatesti aproape matematic, si rezultatul e acelasi, daca repeti aceiasi pasi (cu variatii mici, aproape nesesizabile). Ar fi buna o retzeta de asta, cu cantitatile, dar si timpii dati, ca sa fie mai clar, si mai usor. Astazi timpii de fierbere sint la latitudinea bucatarului, dar, in timp ei vor deveni o constanta, pentru ca e fundamentala, totusi, ca sa ai componentele fierte suficient, cind e gata ciorba, sau tocanitza, mincarea, etc. Bun, pentru mincaruri ne-ciorbe, care implica si ceva prajit, dupa care pui alte ingrediente, conteaza si daca e foc de aragaz, sau foc de lemne, ca e alt transfer de caldura acolo. Ma rog, fiecare isi cunoaste propriul aragaz, sau cuptor, si cum functioneaza. Oricum, retetele de pe net sint foarte bune, totul e sa ai curaj sa le incerci, daca crezi ca iti plac. Ce am mai vazut pe net sint tot felul de gadgeturi pentru bucatarie, mama, ai ceva incredibil la indemina. Imi plac cele care te ajuta sa curetzi/tai legumele, ca usureaza enorm, tot. Si una e sa folosesti legume adevarate, si alta congelate, clar, e o mare diferentza la gust mare de tot, zic asta din proprie experientza. Eu pun in ciorba legume congelate, carne de pui barbecue, cubuletze de gust, vegeta, paste, si reglez gustul final acru/sarat. Nu am facut o ciorba cu legume adevarate de mult timp, oho, pentru ca imi e mai comod asa, dureaza mai putin, e mai putin de munca, etc. Si mai pun malai, fulgi de cartofi, boia, ca sa ingroashe zeama, uneori pare un sos, hahaha. De grasimi ma cam feresc, sincer, desi am mai pus si bacon, uneori. Si mai folosesc si fasole la conserva, sau paste chinezesti, ca-s mai cu aroma specifica. Bine, recunosc, ciorbele mele sint proprii, si personale, e dupa cum am vazut in timp, ca pot face ceva mai rapid, ieftin, si gustos, nu e ca le spun aici ca sa le recomand ca fiind universale. Na, ca fiecare are preferintzele lui. Si imi mai plac enorm salatele, oh, as minca numai salate de tot felul. Mi se par geniale, si cea mai buna varianta de mincare, pentru ca nu distruge vitaminele prin fierbere. Bine, nu refuz o carne, din cind in cind, ca e rasol, friptura, conserva, etc, pentru ca are proteine adevarate, si sint necesare, dar e mai rar, la mine, ca iau ce am nevoie din fasole. Si cumpar, na,  ca tot omul, din cind in cind, cite un pui la rotisor, din mall, pe care il aleg inteligent, ca sa fie cit mai baban, nu iau orice. Am vazut pe youtube ca s-au facut niste chestii de-ti sta mintea in loc; ceva cu 2 bratze robotice care gatesc tot felul de mincaruri, in special paste, ca-s mai usoare, clar, dar e uimitor, desi, daca ai banii aia iti angajezi nene o bucatareasa, sa faca ceva de sa-ti sara palaria. Na, sint multe de zis de bucatareala, ca e un domeniu urias. Eu invat pe traseu, nu ma dau mare, dar am ceva experientza. Si am si preferintzele mele, na, ca orice om. Am pus o poza cu aperitive, ca pe mine astea ma intriga, ca nu-s mincare, dar sint delicioase, si te satura super-bine, plus ca-mi aduc aminte de bairamurile din tineretzeeeeeeeee.

Eul important

Lumea e ce pare, ce este, ce a fost, ce pare ca a fost. Uneori e ce pare ca va fi, pentru ca e un amestec etern de culori, de lumini, de umbre, care se intind infinit, in orice directzie, si se intrepatrund, ca sa obtina o alta infinitate de variante. Lumea e intre un infinit mic, si unul etern. Cel mic se mai transforma, dar cel mare isi duce dimensiunile dincolo de timp, parca. De fapt, poate ca si cel mare se transforma, dar e atit de departe, ca nu vom sti niciodata ce va deveni. Bine, pentru noi, o asa discutie e absurda, din punctul de vedere al infinitului, pentru ca noi cautam sa intzelegem ceva ce ne depaseste complet. Dar conteaza, ca ne da o privire asupra a tot, calma, si fara a cauta raspunsuri imposibil de dat. Oricum, o apropiere de infinit ne e buna, pentru ca ne face sa ne credem ca avem mai multe dimensiuni in noi. Si ne da sperantze ca putem sa ne privim altfel, si sa ne credem mai buni. A revenit linistea. Am depasit unele frici, si m-am ambitzionat sa incep ceva nou. Sa vedem daca eternul din ceilaltzi rezoneaza. Daca nu imi iar iau eternul meu, pe cont propriu. E cald. A revenit soarele unei veri capricioase. Ca o femeie as spune, dar nu spun, ca sa nu repet un clisheu. Ca o fiintza care se transforma continuu, poate suna mai bine. Una care devine altceva, ca sa ne uimeasca, si sa ne faca sa ne transformam vointza adaptarilor intr-o inteligentza mai ascutzita. Ca sa ne depasim conditzia de fiintze mici, si neajutorate. In care tot continuam sa fim, iar, si iar, si iar. Si sa fim stapinii absolutzi ai unui univers cit o coaja de nuca, pe care sa o privim, si sa o analizam cu mintea cu care incercam sa analizam infinitul. Pentru ca ne e accesibila, si atit de aproape. Si, daca n-am face-o ar fi prea mult, si prea dur, pentru ca atit de clar constientizam ca totul e nimic, si deci, si noi, tot un nimic sintem. Unul mai mic decit cel pe care ni l-am imagina. Daaaaaa, sa nu deviem, si sa nu avem tendintze depresive, nene, mai ales intr-o zi de asta de vara cu un soare mare, si zimbitor. Important, oricum e momentul asta. De aici, pe care il simt, si il traiesc, ca sa fiu asa cum cred ca trebuie, pentru a ma simti viu, si real. Oricum lumea e dincolo de mine, si mi se vrea atit de superioara, desi, sincer, stiu ca nu e, pentru ca si ea constientizeaza cit e de relativa. Lumea oamenilor, a celorlaltzi. Cei cu care ma aseman, dar ma si deosebesc. Lumea identitatzilor constiente, cumva de spatziul, si timpul asta relativ, si infinit mic. Fericirea nu e un scop, e mai degraba o dorintza, pe care o atingi simplu, daca vrei. Tot ce ai sa fie cu mult mai mult decit ce ti-ai dorit. Fiecare isi seteaza singur drumul spre fericire, si fiecare apreciaza unde se afla, pe drumul asta. Eu nu ma compar cu nimeni, pentru ca am ce cred ca mi se potriveste, si nu aspir la ce imi e strain. Ar fi absurd sa o fac. Pentru ca stiu ca doar din mine poate veni fericirea asta, din educatia, din valorile mele, din ce experientze mai bune, sau mai rele am avut. Totul mi s-a transformat in timp, pentru ca am trait intens ce a fost, si mi-am construit ce am dorit in minte. Pentru ca asa am inteles ca e mai bine pentru mine. E simplu. Esti, ca sa devii, prin ce esti. Altfel te instrainezi de conditzia ta, si deviezi de la tine. Bine, lumea te imbiie cu miliarde de euri fara sens, dar daca nu faci cum simtzi e un esec, de la inceput, chiar daca promisiunile sint uriase. E atit de simplu. Trebuie doar sa vezi realitatea exact asa cum e, fara sa fii influentzat de nimeni, si nimic. Ma distreaza tot felul de motivatori, care cauta sa faca bani din nefericirea universala a fiintzei. Pentru ca tu poti sa fii tot; de la propriul motivator, la propriul analist, comparator, psiholog, filosof al propriului destin, etc. Totul e sa ai mintea deschisa, si sa privesti realist, si cu umor la ceilaltzi. Si sa nu uiti ca eul tau e cel mai important. Pentru ca poate orice, inclusiv a privi detasat spre alte euri.

Trecut-prezent-viitor

Am vazut citeva filme, printre care Sophie's Choice, Femeia Locotenentului Francez, si inca citeva de actiune, razboi, amestecate. M-au impresionat filmele lui Meryl Streep, sint cu bagari profunde in fiintza, si pune intrebari fundamentale, care cam, na, nu au raspuns general, doar variante de raspunsuri, functie de situatie. In Sophie's Choice era un caz intimplat in razboi, unde un criminal nazist te pune sa alegi intre a-ti lua amindoi copiii sa-i omoare, sau sa alegi tu unul dintre ei. Ce faci, ca orice ai alege, te vei simti vinovat tot restul vietii, desi tu l-ai salvat pe celalalt copil. Mai era o faza asemanatoare in Escape from Sobibor, unde erau pusi sa fie omoriti un numar de oameni, dar, pina atunci, nazistii i-au obligat, ca, fiecare sa mai aleaga pe cineva care sa fie adaugat la plutonul condamnatilor, altfel ar fi fost omoriti cu mult mai multi. Ce faci, ce alegi, ca criminalii iti dau aceeasi varianta, ori omoara ei mai multi, ori omoara mai putini, dar te lasa pe tine sa-i alegi. Asa e la razboi, face fiecare ce vrea. Asta e o sinistrosenie inerenta, din razboi. De cind e pace oamenii se lupta intre ei, folosind tot felul de metode; pe fata, sau pe la spate. Mai mult pe la spate, e adevarat, si nu stii ce, si cum sa faci, ca nu sint reguli, pe care sa le folosesti, e admisa orice lovitura. Foarte ciudat cum salbaticia, violentza, sint tolerate (ca admise nu-s, clar),  trecute cu vederea, iar chestii legate de sex sint tabu. E ca la distopii, o lume pe dos. Eu sint in ultima perioada ultra-sictirit de tot felul de porcarii, si parca mi-e tot mai greu sa suport pe unii, sau pe altzii, adica genul ala, care e peste tot, si, pe care il recunosti dupa un timp. Si, ca sa te feresti de ei, ii ocolesti pe toti, inclusiv pe aia buni. Si ma gindesc ca aia buni, ca sa supravietuiasca, trebuie sa se confrunte cu aia rai, si cu metodele lor. De asta lumea e cam insingurata, si isi formeaza, fiecare cum poate, macar un prieten, asta daca are norocul sa-l gaseasca. Sau isi face familia lui, ca acolo sint interese comune, desi, si aici e discutie lunga, ca te cam plictisesti unul de altul, dupa citiva ani, si, daca nu gasesti metode sa reinoiesti relatia, se cam duce la vale. Trebuie sa fii inteligent, ca sa faci lucrurile sa mearga, dar daca unul din cei 2 e cam prost, na, iese un mare rahat, ca nu poti sa stai cu un asa om, ca o iei razna. Si, cu cit esti mai inteligent, deci mai universalo-flexibil, cu atit devii mai greu de multumit, si apar tot felul de cercuri vicioase, din care, ca sa iesi, nu depinde doar de tine. Asa e lumea, amestecata, de la cei mai buni, la cei mai rai, si trebuie sa fii foarte atent. Ma uitam ca, zilele astea, cineva a cumparat la licitatzie arma cu care s-a sinucis Van Gogh, adica omul a carui picturi valoreaza azi miliarde de coco, si, care, n-a vindut pe vremea lui niciun tablou. Sintem nebuni? Sau, sa zicem ca societatea de pe vremea lui nu l-a intzeles. Acuma il intzelege oare, sau e doar o moda fancy, de a ne da moderni, si educati? Societatea de peste 1000 de ani va admira alta arta, si va avea alta stiintza. O parte din arta "valabila" in viitor exista si acum. Si acum un pictor (un compozitor, om de stiintza, etc) moare sarac, in timp ce creatiile lui vor valora miliarde. E posibil? S-a intimplat. Bine, pe masura ce evolueaza, societatea isi schimba regulile, evident, devine cu mult mai buna, si intelegatoare, teoretic. Si ce e acum, rau, va fi dat la o parte, si va fi stimulata, pe viitor, creativitatea, pentru ca munca fizica va fi facuta de masini, sau robotzi. Vor disparea unele meserii, in timp, pentru ca se vor perfectiona programele pe computer. Oricum, ingineria va ramine, pentru ca trebuie decizie a omului, computerul nu poate construi tot, oricit ar fi de perfectionat. Pe cind in alte domenii, na. Si asa, omul va fi obligat sa devina mai creativ, si sa construiasca ceva. Mai e un pic de asteptat, ca acuma lumea e bulversata, inca, de atitea schimbari technologice. Sint multe de zis. Daca as sta la o bere, sau un vin cu cineva, cred ca as putea sa tin o conferintza pe tema asta, hahaha. In fine, traim, si vedem cum evolueaza toate.

Lumile din filme

Pac, si am trecut si de asta. Asta fiind orice, ca e la modul general. Am mai urcat o treapta. Care o fi aia, habar n-am ca nu-s specialist in urcari de trepte, e zis asa, la general. Ma pastrez in ambiguitatzi zise la general, ca ma face sa ma simt de parca mi-am depasit conditzia. Chiar daca n-am facut-o efectiv, dar am declarat asa, si e bine, ca am facut-o, ca ma motiveaza, pe viitor. Am glumit, normal, pai cum naiba sa nu glumesti cu atitea chestii pe care unii le iau in serios. Ca azi simtul umorului e absolutamente si iremediabilmente necesar, ca sa nu-ti sara sigurantzele. Si, ca sa nu fie nevoie sa dai multi bani la psiholog. Si, daca mai ai ceva ametzeli, e pentru ca te invirtzi intr-un cerc; ca e al cotidianului, ca e un cerc vicios, naiba stie, e un cerc. Adica locul geometric la punctelor egal departate de o origine, cum zice matematica. Te invirtzi continuu, in el. Bine, realistic vorbind, daca e sa construim o imagine reala, te invirtzi pe interiorul unei sfere, ca sintem in spatiul cu 3 dimensiuni. Dar, simplificind, luam traiectoria ca pe una rezultata din intersectia unui plan, cu o sfera. Un cerc. Si lasam la o parte ce tine de fizica, adica de fortzele centrifuge, sau reactziunea centripeta. Ne concentram doar pe ideea de miscare circulara, cu toate variantele ce decurg de aici. Evolutia noastra o putem privi ca pe o desfasurare infinita, de la cercul primordial, si mersul pe spirala, sau ca pe o limitabila, de pe spirala fireasca spre o margine cerc. Pentru ca, filosofic vorbind, ambele sint posibile, daca ne consideram cu, sau fara limite. Dar e ok, atita timp cit ne dam drumul la fiintza proprie, si ne desfasuram in tot, si in toate, fara sa mai stim, daca vreodata am avut prejudecatzi. Am vazut citeva filme din seria Sfintul, cu Roger Moore. Bai, ce actor frumos, ce stil, cite chestii de actiune, si mister, alte vremuri nene, alte viziuni, si alte filme, cu muuuult mai pline de idei, si variante, nu ca siropurile comerciale de acuma. Englezii au facut istorie cu filmele politziste, de demult, au un trecut foarte bine construit. Ce e 007 e urmare a multor romane, si filme, si ce vedem e doar o urma, daca e sa ne raportam la ce a fost. Pentru ca Bond e venit dupa Sfintul, desi noi doar pe Bond il stim asa cum e, chiar daca si el a evoluat, din '62 incoace, de la Dr No. Iar Sfintul a fost in perioada '62-69. Si Moore a mai facut si Persuaders, intre timp, pina sa inceapa, ca Bond. Mama, ce vremuri. Noi am prins perioada asta de maxima evolutie a filmelor politziste, si de mister-spy. Bine, pe linga filmele de actziune, sau de razboi. Mie alea imi plac, cel mai mult, cu actziune, cind se aduna o echipa, ca sa rezolve o situatzie, gen Tunurile din Navarone. Ca acolo se spun multe adevaruri despre orice. Inclusiv despre natura umana, si cum e ea de dilie, hahaha. Bine, sint fan al filmelor de actiune, pentru ca le inteleg logica, cumva. Pentru ca alte filme ma pur si simplu confuzeaza. Si nu le pricep, orice ar fi, de asta ma uit la explicatzii. Sint multe de zis relativ la filme, e adevarat. Dar e interesant sa vezi cum se desfasoara, acolo, niste variante de vietzi.

Drum de cautari

Tu treci prin lume, asa cum si lumea trece prin tine. Asta mi-a venit acum citeva minute, ca sa am de unde sa incep sa scriu. Ca eu scriu, cind vreau sa spun ceva, nu ma apuc sa debitez cuvinte, ca sa ma aflu in treaba, si sa scriu "carti", cum face tot romanul descurcaretz. In fine, e multa maculatura pe piatza, care cam inunda tot, si cei care chiar au ceva de spus se vad bagatzi in umbra, pentru ca ceva bun nu se vinde, asa cum se vind prostelile comerciale. Ma rog, e un comertz aici, si o afacere, ca peste tot, ca se orienteaza lumea spre ceva de unde ies bani, de parca valoarea ar fi cuantificabila mercantil. Na, asta e lumea, mai are ceva de mers pina o sa dea de valorile autentice, care sint diferite de cele de azi, clar. De asta tot zic ca m-am nascut prea devreme. Ce fain ar fi fost sa ma fi nascut in 3019, ca aveam alta traiectorie, cred, desi, daca ma gindesc, la ce sint a contribuit mult mediul, si frustrarile mele cele infinite, si cautarile, si nereusitele, etc. Ca eu, sincer, nu am un talent clar determinat, nu sint bun sa fac ceva fixat, fac inginerie ca hobby, si pentru ca am studiat-o, dar pe mine ma pasionau multe, si nu stiam ce anume din toate, ca gaseam lucruri interesante peste tot. Sint renascentist, clar, si cam cautator de idei care sa mi se potriveasca cu un fel de stil, sa zic asa. Cred ca am cautat tot timpul niste adevaruri, care fugeau de mine prea repede; sau nu aveam eu suficienta perceptzie sa le gasesc. Ori ma fascinau misterele care nu aveau vreun raspuns, nu stiu. Dar am cautat toata viata ceva ce nu era usor de descoperit, si nu erau iluzii, ca sint destul de matur sa nu ma mai las pacalit, erau altcevauri ce apareau de peste tot. Daca as fi avut ureche perfecta, si simtz al armoniilor, as fi fost dirijor, poate. Daca as fi fost om de stiintza as fi devenit cercetator, dar eu sint, ca formatzie, inginer, deci ce caut, chiar nu stiu. Poate ca sa dezvolt niste proiecte interesante. Era o vorba, care m-a marcat, apropo de examene la facultate, ca am avut destul de multe restantze, ca n-am fost studentul eminent, ca nu as fi avut cum; si vorba spunea: ca sa iei 10 la un examen e simplu, trebuie sa stii tot; dar ca sa iei un 5 la restantza nu se stie cit trebuie sa stii. Si asta cum e? Doar un geniu ar lua 5 la o restantza? Poate ca da, poate ca nu, dar am dat restantze multe, si, la un asa examen, proful te trecea prin toata materia, dar nu la nivel de generalitatzi, ca ar fi fost prea usor; te bombarda cu detalii nene, ca sa simtzi cum e materia lui dilie. Te executa, ca pe un proscris. Na, asta a fost situatziunea, si eu am reusit sa trec de toate. Pai ori sint geniu, ori nu mai sint deloc. Bine, atunci am avut momente, dar asta nu m-a facut ulterior, un geniu, pentru ca nu am putut sa ramin intr-o lume superioara, a ideilor, desi mi-as cam fi dorit, cumva. Dar, atunci, am avut niste revelatzii, si, am fost tentat, si, cam de atunci, cam caut. Am si gasit cite ceva, dar nu suficient. Acuma sint pe drumul acela, si cred ca o sa-l pastrez, ca imi convine. Si, ce mai gasesc pe traseu o sa fac public. Pina atunci sint in cercetari.

Miracolul vietii

Lumea e un set de culoare paralele. Lumea e o varianta mai buna, azi, pentru desfasurarea imaginatziei. Lumea e un bilci al deshertaciunilor. Lumea e locul vietzii, care creste in valoare, si ambitzii, si care dezvolta, continuu, binele. Lumea e tot ce e imaginabil, cu bune, si rele, si, in care, binele cotropeste, prin putere, tot ce a fost nociv, in istorie. Lumea e o varianta exterioara, asa cum e, in multe situatii, o varianta interioara. Ieri am fost sa ma plimb iar, prin orasul plat. Asta imi prieste, sa vad platitudini linistite, si fara pretentzii de exteriorizare de vreun fel. Sa vad oameni care sint conformi, si care par deschisi. Care zimbesc, care par sa imi vrea binele, care fac gesturi prietenoase. Care ma relaxeaza, chiar daca stiu ca nu voi putea comunica niciodata cu ei. Care construiesc o aparentza de bine. Pentru ca ei se opun relelor concrete, si anihileaza monstruozitatzile, ceea ce e, sa recunoastem, enorm. Calmul lor e revenirea calmului meu, si reintoarcerea la mine, dupa atit de multe, si nemeritate, impacturi sociale. Si punctul de plecare al meu spre un posibil vis imaginat, intuit mai mult, decit construit constient. O origine al tuturor drumurilor posibile. In timp, si spatiu, pentru ca lumea e si timpul tau, scurt, al unor uriase treceri catre altceva. Busul e aglomerat azi, de oameni care vorbesc continuu, si isi povestesc vietzile. Sint atitea idei, imprejur, cit sa am la ce sa ma gindesc 1000 de ani. Si, fiecare are justificarea, si dreptatea lui, pe care, sincer, i-o acord. Inteleg cit am access, din toate, dar, ma intorc la mine, pentru ca eu sint regele lumilor mele. Imi reintorc linistile, ca sa pot privi peisajele, care trec, si ma pun pe ginduri. Am fugit de starile celorlaltzi, pentru ca imi provocau multe nelinisti, si am ramas la peisajele care sa-mi evoce stari doar mie, cel ego-centristul invizibil al timpurilor astea. Si era mai bine asa, pentru ca era mai important sa-mi revin  la simturile mele fundamentale. Pentru mine, starile le-am legat de locuri, pentru ca, sincer, oamenii erau dezamagitori. Pentru mine spatiul era declansator de stari. Intr-un loc simteam ceva important, si special, asa cum, in alt loc simteam altceva, la fel de important, si de special. Spatiile ma determinau sa fiu, sa simt, sa gindesc intr-un fel anume. Si totul era legat de oras, de orasul acela, in care, traiam, mental, pe care il vedeam atit de clar, in detalii. Pentru ca ma plimbam prin el, eu cu mine, si prin locurile acelea ma simteam cel mai liber, sa fac, sau sa gindesc, sau exprim ceva ce era din interioarele mele infinite. Stiu ca e o lume uriasa imprejur, dar, eu, acolo ma simteam capabil sa redevin ce eram dintotdeauna. Orasul poate avea un nume, dar asta ar fi eticheta data locului concret. Pentru mine conta altceva. Conta spatziul in care eu sint ce simt ca sint, eliberat de orice constringeri posibile. Locul determinarilor mele. Si locul tuturor vietzilor mele interioare. Si locul care se va schimba continuu, si dupa ce eu nu voi mai exista pe planeta asta. In fine, sa nu dramatizam excesiv, pentru ca lumea asta nu vrea sa ne vada pesimisti, in adevaruri, cit optimisti in posibilitatzi. Si noi sintem, inca, optimisti, si creativi. Si putem, prin cuvinte, sa deschidem toate variantele. Baaaaaai, ce frumoasa e viatza, si ce multe putem sa aratam, cit traim. Depinde doar de noi sa facem asta, si sa ne lasam purtatzi de idealuri, asa, simplu, ca si cind totul ar fi acel firesc dorit, si la indemina oricui. Ha, ce bine ca traim, si ce miracol ca am avut sansa sa experimentam atitea..

Proiect

Societatea romanesca o sa aiba nevoie de timp, sa-si revina, si sa devina democratico-meritocratica, pentru ca lumea a fost redusa la tacere, de frica, pe vremea dictaturilor succesive, de la '45 incoace. Pe vremea aia era aberant absolut tot. Era o disciplina sociala incredibila, desi se mai intimplau si nenorociri, dar toti respectau legea, ca legea nu ierta pe nimeni, nici chiar pe membrii de partid, sau pe sefi, ca ceasca a vazut cum e cu tradarea, la romani, si nu mai avea incredere in nimeni, in afara de tanti vaca aia pretins chimista de renume mondial, savant cu succese in toata galaxia. Bai, si totusi, dincolo de orice, cum naiba sa devina dictator un pacalici de asta cu 2 clase primare neterminate? Pe oportunism, clar, si sarirea legilor, cum fac si idiotii de azi care-si dau doctorate in serie pe copiat/reformulat smechereli scrise de altii (ele sint stiintifice, in originale, dar devin smechereli, cind sint abil preluate; e adevarat ca azi nu e nimic nou, si cartzile se scriu din cartzi, cum se spune). Si acuma, peste tot sint grupari pe prietenii, peste tot, e adevarat. Eu pot sa fiu genial, daca sint singur, si nu ma sustine nimeni nu am nicio sansa sa produc ceva, evident. Noroc ca nu-s genial, dar am idei bune, si as functiona bine intr-o echipa, ca nu pot sa fac singur munca unora specializati, clar. E multa birocratie peste tot, si companiile nu investesc bani in cercetare, ca vor profit mare, si rapid. Vad pe Youtube ca sint multi care fac niste chestii de-ti sta mintea in loc, dar ei au chestiile facute deja, si au nevoie doar de finantare, ca sa produca in serie. Mama, si ce buna, si practica e chestia mea, doar ca am de rezolvat multe detalii, de construit, si verificat prototipuri inainte, dar asta se face repede, daca gasesc varianta cea mai buna teoretica inainte, ca ma tot gindesc, ca-s multe idei de verificat, na. Un produs bine facut, dupa cum mi-l imaginez ar rupe piata, cred, ca e universal, si e pentru public, in primul rind, pentru uzul de zi cu zi. Acuma pot sa fac variante multe, unele mai simple (si ieftine), altele mai cu mici chestii robotice (mai scumpe, care nu prea ar fi cumparabile acum, dar, in timp, vor deveni ultra-accesibile). Daca as avea o mica echipa, de maxim 5 ingineri buni as rezolva tot in maxim 3 luni. Bai, si ar fi atit de misto tot, daca as gasi vreo firma sa ma finantzeze, uhu, ar fi o nebunie. Probabil ca o firma mare, cu bani multi, ar incerca, eu inca nu i-am contactat direct, ca nici nu vreau sa-mi fure ideea, si sa-mi dea un sut in cur, ar trebui semnat contract serios, fara smecherii, sau trucuri, ca astia sint capabili, am vazut multe cazuri. Tananaaa, beheheee, asta eeeeee. Pe moment sint un nimeni, dar daca miine mi-ar reusi proiectul, as putea fi cineva, social vorbind. Desi as prefera sa ramin un nimeni, dar sa stiu ca ideea a functzionat bine, si am reusit sa ajut oamenii, ca asta e scopul, pina la urma, bine, pe linga ca pot si eu sa fac suficientzi bani ca sa traiesc batrinetzile (care vin, totusi, ca tre'sa ma gindesc si la asta), mai linistit. Si atunci mi-as gasi mai usor si o nevasta, si citiva prieteni de incredere. Alta viata. Dar vreau, orice ar fi, liniste, nu-mi trebuie atacuri agresive din exterior, din vreun fel, clar. Totul e sa am suficienta energie psihica, adica aia care mi-a fost secata de tot felul de chestii la care nici nu vreau sa ma gindesc, in care, ce sa vezi, oamenii au fost de vina. Aici e secretul, sa-ti gasesti oamenii tai, si sa ramii in zona lor, cautind sa eviti chestiile nocive, care vin de la tot felul de mizerabili. Chestia asta ia timp, si cautarile te consuma psihic, mai ales ca-s multi smecheri care sint foarte buni la a pretinde ce nu sint. E mult de facut, sint constient, si o sa incep sa ma agit, ca sifonul (sau ca sampania, cum zice V). Reusite vin, cred, imi trebuie rabdare, si tutun, si poate un vin fortified, pentru detasare de concret, si intro-bagare in concept. Discutiile astea legate de stiintza ma relaxeaza, si ma fac mai optimist. Mergem inainte, nene, si vedem pe traseu cite avem de rezolvat, ca astea fac viata interesanta.

Intre realitatzi

Am impresia ca in ce scriu, nu fac decit sa ma repet, cumva, dar facind lucrurile altfel. Ca aceleasi chestii le privesc din alte unghiuri, ca remaked old stuff, in a new way. Bine, toata istoria omenirii e asa, ca adevaratele si originalele constructii, sau descoperiri, sint rare. Restul sint imbuntatiri la ce este, ca sa continuam, intr-un fel, o evolutie proprie inspre un bine cautat, sau un fel de bine, sa zic asa, ante-imaginat. Azi mi-a trecut prin cap o comparatie, a mintii omului, cu un computer, prin ce se aseamana, evident, ca deosebirile sint uriase, totusi. Noi venim pe lume cu anumite setari ale mintii, cu un "stil" propriu: anumite dotari, capacitati, anumite atractii spre ceva, si, implicit, deschideri spre ceva, sa le numim pasiuni, sau poate chiar talente, pe care le dezvoltam, acumulind, si reorganizind datele. Vedem asta si la felul cum evolueaza societatea, pe ansamblu. Unele din datele astea, cele care ne-au si format prin necesitatea de adaptare, sint si schimbarea, si stabilitatea. Pentru ca mintea are nevoie de miscare, uneori, de acumulare, reorganizare, etc, asa cum are nevoie de stabilitate, repaus, etc. Mintea se misca folosind date dinauntru, acumulate deja, sau dinafara, din mediu, pe care le proceseaza, le dezbate, si isi construieste cu ele lumile interioare. (Asta pentru cine functioneaza asa, ca-s multi care-s depasiti de situatii, oricum, si pentru care creierul e bun doar pentru senzatii tari, gen alcool, droguri, etc, in fine, ei sint o exceptie, nu ne ocupam de ei, ca-s o pierdere de vreme). Cum spuneam, schimbarile sint sanatoase. Ma gindeam la filme, si la ce simteam cind eram adolescent, cind mergeam la cinema, sau la video. Intram in sala, ne asezam pe scaunele alea, observam lumea dimprejur, si simteam mirosul de sala veche. Luminile se stingeau, si noi ieseam din realitatea de acolo, ca sa intram in realitatea filmului. De ce oare nu ne multumeam cu ce traiam, si voiam sa vedem altceva, ce ne arata filmul, de fapt, ca erau tot oameni, intimplari, ca in viata obisnuita? Sigur, elementele de constructie erau aceleasi, si in film, ca sa avem o baza de plecare, doar ca elementele astea cladeau (ca sa nu repet "construiau") alte lumi, ca sa ne placa, sa ne faca sa ne simtzim bine. Si noi, intram ca naivii (cum altfel) in film, si traiam acolo, cu actorii, tot. Apoi actiunea se incheia, se stingea ecranul, se aprindeau luminile, si ieseam din film, ca sa ne ciocnim iar de realitatea pe care o uitasem, parca, cea a vietii. Un timp mai revedeam, in minte, scene din film, dar ele erau inlocuite de ce vedeam, auzeam, si recunosteam ca fiind "realitatea anterioara". Si, asa, de fapt, traim. Sarind dintr-o realitate, in alta. Sigur, stiam asta dinainte, si ne-au tot repetat-o psihologii. Acuma am inteles-o mai bine ca am zis de film, dar si cind visam e la fel, ca traim visul uitind cine sintem, si intram in culoarul acela larg al subconstientului. Sau inconstientului, ca ele se mai amesteca, uneori. E interesant ca, dupa un timp intelegem mai bine ca lumea dinafara a fost construita de lumea dinauntru a oamenilor, cu bune, si rele; si lumea asta ne influenteaza profund lumea dinauntru. Si lumea asta dinafara e, la fel perceputa de ceilalti. Vedem asta acum, ca sint atitea canale de comunicare. E bine. Evoluam, simtim ca sintem fiintze sociale conectate, teoretic, la pulsul vietii. Doar ca mai ramin, inca, atitea ratiuni de singuratate, si ele par sa fie din ce in ce mai vizibile. Bine, unora chiar le place singuratatea, ca pot gindi in liniste. E de dorit sa avem la ce sa ne gindim. Iar singuratatea e, si ea, relativa.

Subiectiv

E o continuitate in mersul lumilor, asa cum e o continuitate in mersul tau, pe traiectoria ta. Nimic nestiut, nimic strain, pentru ca e un firesc a tot ce se poate intimpla, si, care, se intimpla, sau nu. Sau se poate intimpla. Oricum, ce e, sau nu e, e pentru ca asa e starea de fapt, nu e ca s-a premeditat cindva asa ceva. Sau na, mai stii? Ca lumea e amestecata, si total imprevizibila; ce e azi bun si valabil, miine poate fi total nashpa si injurabil. Na, chestii de timp, de mentalitatzi, si de cit, si cum percep unii lucrurile. Sau anumite lucruri. Unii, sau altzii, printre care si cei care ar avea puterea sa-ti influentzeze viata. Astia sint injurabilii, ca aia neinjurabili sint la categoria prieteni, pentru ca te sustin, si te ajuta, fix atunci cind ai mai mare nevoie. Nu cind cred ei, dupa mintea lor idioata. Bine astia nu-s prieteni, is doar pretinsi prieteni, care vor sa te foloseasca in tot felul de feluri. Ca sa le fie lor bine, ca de tine, evident ca nu le pasa. In fine, sa nu teoretizam, ca si asa e plina lumea de parerologi semi-analfabetzi, si nu vreu concurentza neloiala, ca na, astia sar peste orice obstacole, n-au limite, si ar tinde sa capteze atentzia, si sa fure din succesul altora. Ma rog, sint tot felul de lepre, si tirituri, dar nu de ei ma iau, chiar daca ar trebui ca-s foarte periculosi. Azi am zis sa-mi protejez zenul, si sa zic de prosti. Adica aia care nu pot, dar vor, si vor atit de tare, ca par chiar competentzi, si aspira la, ce crezi, glorie. Sdica sa fie recunoscutzi universal, galactic chiar la o nemurire bine meritata. Sa fim seriosi. Daca esti inteligent fugi de glorie ca de dracu', pentru ca ce intelege lumea prin glorie, cel putin acum, e o pura, si fara sens, aiureala. Sint ridicati in slavi niste nimeni in drum, dar, care, distreaza publicul. Ca e sportiv, actor, motivatzional, "carismatic", politician, sau ce naiba mai e, sare calul cu enormitatzi, si pac, devine de urmat, doar pentru ca face, sau spune ceva ce vine pe asteptarile unor multzimi. Bine, acuma, realist vorbind, au si ei dreptatea lor, dar, comparativ cu ce e real, ei sint niste actori ai momentului. Si, unii dintre ei cistiga bani frumosi, care, na, e, pina la urma, scopul. Fiecare, pina la urma, face ce poate, si profita de anumite slabiciuni ale unui stil social. Nu e de condamnat, dar nici de laudat. Dar, sa revenim. Nu mai stiu de unde am pornit, sau la ce am ajuns, ca nu ma pasioneaza sa vorbesc despre ce se intimpla, o fac doar din frustrare. Eu as vorbi despre alte lucruri. Despre cum e sa gindesti logic, ar fi, unul. Adica, cum sa construiesti lumi adevarate, din idei, care sa se sustzina una pe alta, si intreg edificiul. Bine, nu e usor, pentru ca, in istorie s-au tot experimentat idei, si variante, care sint stabile. Daca as fi fost un filosof valabil as fi adus in discutie diferite teme, sa zic asa, le-as fi argumentat, si as fi lasat oamenii sa decida. Pentru ca sint atit de multe, si toate fara un raspuns clar, deschise, adica. Si, care, se dezbat, inca, cu argumente valabile, in care, ce sa vezi, toti au dreptatea lor.  Te mira? E ceva. Nu te mira? E altceva. Lumea e relativa, pentru ca orice poate fi intepretat ca orice, sau orice altceva. Asa e viata, cu de toate. Ca o saorma mare cit universul. Mi s-a facut foame, de la atitea interpretari. Imi fac o ciorba, si o salata, pentru ca sint al naibii de subiectiv, chiar daca nu vreau sa par asa. Si recunosc ca nu-mi e usor sa admit. Bine, nici nu as fi avut curajul sa zic ca sint perfect, vreodata.

Timpul determinarilor

Fiecare intelege lucrurile in felul lui. Un cuvint, o fraza, o scena dintr-un film, o intimplare, orice, e vazut diferit de fiecare, functie de educatie, stil, dorinte, pasiuni, cautari, ginduri, stari de moment, etc. De asta nu e usor sa scrii bine, pentru ca trebuie sa ai in exprimari suficienta generalitate, cit sa ajunga la acea parte comuna, profunda, din sufletul tuturor. Scriitorii mari asa fac, opereaza doar cu ce ne e profund in noi, de asta au popularitate, si recunoastere. Ca sa scrii bine trebuie sa-ti faci temele, adica sa aduni ginduri, trairi, una dupa alta, si sa le lasi in minte sa se filtreze. Si le lasi acolo, ele se amesteca, la inceput, apoi se separa. Ceea ce numesc unii inspiratie e exact momentul in care vezi clar, tot. Nu e nimic aleatoriu, e doar momentul clarificarii maxime, dupa ce haosul a fost invins. Si e momentul cind si luciditatea, si analiza, au atins maximul de care esti capabil. Ce e frumos e ca totul se face matematic, pentru ca se esentzializeaza si simplifica la o extrema la care cuvintele pot fi intzelese fara efort, de oricine, aproape. Sigur, cititorii citesc, si se mira, ca uite ce simplu, cum de nu m-am gindit si eu, la asta? Asa ceva crede oricine ca ar fi putut scrie, daca s-ar fi apucat, dar nimeni nu-si da seama de ce munca uriasa e in spate. Plus ambitzie, tenacitate, imaginatie, etc. De fapt e mai bine ca ei sa nu stie, pentru ca asa cum te vad ei ca le vorbesti direct, iti da un spor de simpatie, ba chiar de prietenie din partea lor. Oricum, important e rezultatul, pina la urma, daca ce scrii e bun, sau e o aiureala. Pentru ca oricine e genial, pina la proba contrarie. Care e, oho, multa, nene, si peste tot. Parintii mei au fost profesori, si, cind am inceput liceul, imi spuneau sa ridic mina tot timpul, si sa ma fac auzit, sa ma asez in banca din fatza, si sa caut un fel de succes al momentului. Am incercat asta, evident, m-am remarcat la orele de fizica, pina cind am vazut ca nu-mi place sa ma dau in spectacol, cind am realizat tot ridicolul situatiei. Pentru ca sistemul ala nu era unul al promovarii unor valori adevarate, cit al unui oportunism sinistru. Si asta m-a indepartat de cam orice venea de acolo. Multi au profitat de asta, aveam colegi care ieseau la tabla, si ne aratau solutii la probleme de mate-fizica incredibile, recunosc, aproape uimitoare, si care te faceau aproape sa te indragostesti de omul ala. Doar ca "omul-ala" avea solutia invatata dinainte, nu era a lui, si el era la fel de fake ca imaginea pe care o propulsa. Totul era o simulare bine facuta, ca, de altfel, toata societatea dimprejur. Si zic asta pentru ca, dupa revolutie, au cazut toate miturile, si simularile, si s-a vazut adevarul in pielea goala. Dar, atunci, toate pareau incredibile. Si la fel de adevarate. Desi, sincer, poate multi si-au dat seama de adevaruri, pentru ca erau oameni super-inteligentzi, dar au continuat sa joace un rol, pentru ca le era convenabil. Nu stiu, orice e posibil, dar eu le-am vazut pe toate din punctul meu personal, de vedere. Am invatzat sa separ ce era adevarat, de pacaleli ieftine, pentru ca asa imi functiona mintea, si asa am invatat multe, de atunci, din acele vremuri. Si, recunosc sincer, ca am avut ce invatza. Azi e foarte usor sa te auto-educi, pentru ca ai la indemina o baza de date uriasa, si-i invidiez pe tineri, recunosc, pentru ca eu nu am avut asa ceva, atunci. Si lumea de azi e complet diferita. In fine, sa nu melancoliem, sau nostalgizam, dar lumea asta e infinit mai deschisa decit cea in care m-am format eu. Oricum nu-mi pare rau, pentru ca eu mi-am facut damblalele mele proprii, si personale, si am aflat adevarurile adevarate, cele pe care doar le intuiam, atunci. E bine, si e relaxant sa te stii ca ai avut o directie buna a ta, chiar daca a fost atit de constrinsa de atiiiiitea aberatzii, care veneau potop, si incercau sa te faca sa nu mai fii cine esti, de fapt. Acuma e un alt timp. Unul bazat pe recunoasterile unor valori. Care vin, pentru ca asa este evolutia civilizatziei. Chiar daca mai ai impotriva destul de multe, mai ales de la imbecili care vor sa nu-si piarda privilegiile trecutului.

Adevarurile continue

E soare, si cald afara, de parca e vara. De fapt e chiar vara, una timpurie, dar meritata. E vineri. Ieri a fost joi, si miine va fi o simbata glorioasa, desi nu sint motive, dar am zis ca o declaram asa, poate chiar devine, n-ai de unde sa stii. Ca gloria asta poate sa apara cind nu te astepti, si cine stie cum te influenteaza, ca poate sa te darime, daca nu esti pregatit psihic. Daca vine dinafara, ca daca e dinauntru e motiv sa fii increzut, si sa nu mai vrei sa mai cauti chestii noi. Desi, depinde cum esti construit psihic, ca poti trata gloria asta cu indiferentza, o consideri straina de tine, si o lasi in zeama ei. Si tu mergi inainte pe drumul tau glorios, ca si cind ar fi cel mai normal lucru din lume. Nu e bine sa cauti glorie, ca asta e o aiureala, gloria nu e un scop in sine, si, cind vine, te expune la atacul celor dimprejur; fie ca e direct, si sub centura, fie ca e sub forma de laude libidinoase, asa cum e tot timpul. Sau atacuri pe la spate, de la tot felul de tradatori, clar, astia sint cei mai periculosi. Bine, eu zic asa, la cum presupun ca ar fi sa ai glorie, ca n-am avut niciodata ceva asa de mare, am avut doar mici succese locale, si mici esecuri locale; succesele pe munca si efortul meu, si esecurile pe atacurile din exterior, de la multi de joasa spetza, ca e plin de-alde de-astia. Totul e sa iei cu umor ce se intimpla, sa in juri, cind trebuie, sau sa multumesti, daca e cazul, si sa continui asa cum ai facut-o. Ma gindesc la oamenii care sint persoane publice, astazi, cite injuraturi isi iau, de la tot felul de frustratzi, cita presiune se pune pe ei. Eu n-as rezista, as fugi, si m-as ascunde, nene, ca n-am nervi de consumat cu aberatzii de tot felul. E mai bine sa fii anonim, ca nu te agreseaza nimeni, pentru ca, daca o face, chemi politia, clar, si scapi usor, pe cind, daca te stiu toti ai o gramada de stress care poate veni peste tine oricind. Eu de cind nu mai am sonor pe comp, am descoperit ce fabuloasa e tacerea, si linistea. Era atita haos in sunetele alea semi-dezarticulate, ca imi dadea stari de rau. E bun exercitiul asta. Sa iti propui sa tii ochii inchisi toata ziua, si sa te descurci doar cu sunetul, si pipaitul. Sau sa nu maninci 2 zile la rind, sau sa nu fumezi 3 zile la rind, sa nu folosesti mina dreapta 2 zile la rind, sau sa altele, care sa te constringa de la ceva. Atunci simti ce valoroase sint simturile, si libertatea de a le avea pe toate, si atunci te gindesti cum e sa nu ai asa ceva toata viata, cum li se intimpla unora mai nefericitzi. Pentru ca viatza asta nu e deloc dreapta, e asa cum e, si noi sintem cum sintem. Dar nu e o tragedie, evident, e ceva care e, pentru ca noi traim asa cum sintem, printre ceilaltzi, asa cum sint. Deocamdata e bine. Supravietuim, si sintem mindri de asta. Poate asta e, de fapt gloria noastra, cea a unor supravietuitori, care n-au cedat, si au curaj sa mai iasa la batalie, ca si cind n-ar sti ca pot fi ranitzi. Ma gindesc, acum ca tot e aniversarea 75 de la ziua debarcarii in Normandia, ce oribil e razboiul, si ce macel a fost in ww2. Hollywoodul arata ceva, dar razboiul a fost mult mai monstruos. Bine ca n-am prins vremurile alea, ca eram sigur una dintre victime. De fapt despre ce vorbesc, ca dupa razboi au urmat deportarile, si foametea. Sa ne bucuram ca traim vremurile astea, chiar daca mai avem de-a face cu sefi dementzi, sau colegi tradatori la tot pasul, dar nu e ca atunci, cind nu stiai daca ai sa supravietuiesti. Aia e. Acum e altceva. Cred ca vazind atitea tragedii din trecut, ma motiveaza sa am mai mult curaj. In facultate aveam o frica de examen de imi facea fizic, rau. Si ma gindeam ca, poate scap de lumea aia, si o sa reusesc cu ce pot eu sa fac. Si am reusit, apoi au venit niste crize economice care au dat peste cap societatea, apoi iar am reusit, ca sa pic iar, a fost un drum foarte alambicat, si am cunoscut si mai bine natura umana. In supravietuirea asta conteaza cel mai mult sa te bazezi pe valori adevarate, si sa nu te lasi dus de valul momentului. Nu e usor, dar inveti asta, in timp.

Logici uscate

Logicile s-au uscat, de la atita soare absurd, si au ramas sa se transforme in praf de stele. Nu mai e nimic real, totul a sarit direct in iluzii care apar printre picaturile ploii asteia de toamna tirzie. Mici puncte luminoase cresc cit mici baloane, apoi iau forme variate: femei, animale, peisaje, case, masini, bani, orice in 3D, la fel de luminoase, ce vin din profunzimile dorintzelor noastre. Stau asa un timp, dupa care scad, pina ajung baloane din ce in ce mai mici, apoi puncte, care se sting, ca sa lase loc ploii; ca la inceput. Si asa iluziile noastre apar cind nu te astepti, uneori vin in grup, alteori nu apar deloc, pentru ca sint constrinse de luciditate. Desi ele ne cam dau energiile profunde. Le mai numim si sperantze, uneori. Asta ne da un motiv sa continuam, si sa nu ne lasam zdrobitzi de atita absurd, si atita nimic. De fapt absurdul e nimicul logicilor. Si invers. Asta a fost o gluma, desi in matematici e axioma: daca a=b, atunci si b=a. Stiu ca pare banal, dar in matematici pleci de la adevaruri fundamentale, le axiomatizezi, si construiesti cu ele imperii de logici alambicate. Si fiecare entitate e perfect structurata, si transparenta; i se vad toate intricatiunile, si mecanismele, de dincolo de suprafetzele transparente. Oricum, poate si asta e o iluzie. E stiintza, dar e prea abstracta, si noi prea reali. Vedem asta pe masura ce imbatrinim. Oricum nimic nu conteaza, e totul o trecere continua. Ieri m-am plimbat cu busul de noapte. A fost incredibil; nu se auzea nimic. Am verificat celelalte simturi; functionau. Doar sunetele lipseau. Am avut o revelatie. Sunetele erau un haos in plus. Asa, fara ele ma pot concentra mai bine, si analizez mai limpede. Nu ma mai intereseaza calatorii, vreau sa observ mersul complicat al picaturilor de ploaie, pe geam. Cita armonie. Arta in miscare. Cite lucruri complet neasteptate vin in minte, urmarind traiectorii ale unor picaturi. Si niciunul legat de vreo logica. Pentru ca logicile au ramas uscate, chiar daca e atita ploaie imprejur.