Lumile fiintzelor

 Lumile vin, si se duc. Ne vin, si ni se duc. Pentru ca noi le chemam, sau le indepartam. Ne vin cu lumini, si culori. Si cu revelatzii. Dar pot sa si plece, desenind perspective pe tabloul mintzii. Pentru ca lumile ne apartzin, in aceeasi masura in care, ne sint dure, sau distante. Avem cu ele un raport continuu de love/hate. Desi hate-ul vine mai degraba de la noi. Asa cum vine si love-ul. Pentru ca ele exista prin noi. Noi le controlam. In timp ce ele au personalitatea lor. Si cu ele comunicam in infinite feluri. Care ne seamana, sau ne desfid. Ele exista continuu, ca si noi, pe felia proprie de timp. Noi, cit sintem, le chemam. Apoi ele se pot disocia, cind pare ca nu ne reprezinta. Si asta ca sa realizam, ca noi, ca fiintze muritoare, ni le dorim, pentru ca asta ne da stabilitate. Intr-o lume reala si cinica. Care cauta sa ne determine. Dar lumile apar, si dispar. Acele lumi. Pentru ca se identifica foar cu anumite ceva-uri din lumea reala. Lumile acelea sint altfel. Au in ele multe ginduri, constructzii abstracte, multe trairi. Mult din noi. Sau mult din visuri, poate. Mult din ce ne imaginam. Ne seamana atit de mult cit ne sint diferite. Pentru ca, noi, le avem mai aproape, sau mai departe. Functzie de ce simtzim, ce traim. Sau ce stari avem.