Armonii

 Lumea e o posibilitate. Dincolo de noi, ca fiintze. E un domeniu a orice. In felul ei, propriu. In care, noi, ca fiintze, aratam ceva anume. Ca sa demonstram, ce putem, cumva. Intr-un fel, anume. Ca muritori, intr-un spatziu, si un timp infinit. Noi, cu ce sintem, in felul in care sintem. Fiintze atit de legate de atitea amintiri. Si care cred ca se mai pot lega de viatza, si de vise, cum se pot lega de un absolut, pe care nu-l intzeleg. Ca sa fie, prin ce fac, si simt in apropierea altor fiintze, in a caror amintire sa persiste. Desi nu au facut prea multe pentru asta. Pentru ca au intzeles limitat ceva. Asa cum s-au intzeles pe ei inshishi. Dar asta nu e o problema. Pentru ca, sincer, cine ar intzelege asa de mult pe altcineva? Si, de ce ar folosi, inca, zimbetele ca o cautare de intzelegere? De ce totul ar incerca sa devina, altceva? Cind noi, ca noi, ne sintem atit de straini unii altora? Si nu ne stim ce, noi, ca fiintze, am fi cu totul altceva de ce am, cumva, stiut ca vom deveni? Avem culori diferite. Si imagini care nu se aseamana. Dar, vezi, in imaginea din oglinda, asa de mult semanam. Si avem atitea amintiri comune. Ne-am zimbit, si ne-am urit, in aceeasi masura. Pentru ca asa a fost sa fie. Pianul vietzii ne-a cintat aceeasi melodie. Una pe care am interpretat-o in felul nostru. Cum putem sa interpretam ce ne separa? E si ceva ce ne uneste? In ce fel? Unul frumos? Si ce te face, pe tine, ca om, sa recunosti asta? Sa fie acelasi, ca pentru mine? Un pian, si niste armonii?