Noul blog va avea o noua adresa pe care o voi pune aici

Arta artelor- voi muta blogul la adresa noua, cum o voi face voi lasa mesaj aici, pentru ca, cu noua interfatza nu voi mai putea scrie posturi noi

Procesul scrisului e unul interesant, pentru ca cere foarte multe activitati facute simultan. Trebuie sa incepi prin a te gindi la ceva, prin a avea in cap un schelet de idei pe care sa asezi ca in Frankenstein, muschi fiintzei textului, muschi care sint, evident, cuvinte si fraze. Si vezi ce iese, hahaha, ori la bal, ori la spital. Ei, nu e chiar simplu, pentru ca in capul tau se elaboreaza tot. Cum spuneam pleci de la o idee, sau un cuvint, sau o imagine, sau o actiune, ceva puternic oricum, care sa iti dea suficienta generalitate, si odata cu ea libertate de dezvoltare a ideilor, actiunilor, a orice urmeaza sa construiesti. Si dezvolti, adica adaugi substantza la ce aveai dinainte. Metoda asta merge si in arta plastica. Sigur, sint metode si metode, functie de stilul tau. Unii elaboreaza in minte, si, cind creaza dau drumul la tot ce aveau. Altii fac din aproape in aproape tot, adica merg pe incercari multe din care selecteaza ce se potriveste. In ambele cazuri iti folosesti experientza, care, dupa multe exercitii iti devine intuitzie, pentru ca incepi sa simtzi ce merge, ce e bun pentru ansamblu. Pentru ca, in final ansamblul conteaza, daca e sa faci ceva serios. Si poti folosi multe feluri de a spune lucrurile, ori direct, ca in stiintze, adica explici direct, ori sugerezi, prin simboluri sau metafore. Nu sint un expert in literaturi, nu am studiat/citit enorm, ca sa am o baza de date uriasa din care sa pot folosi unele metode ale altora. Eu mi-am dezvoltat partea mea de imaginatie, care mi se potriveste. La inceeput nu stiam despre ce sa scriu, si cum. Si am incercat de toate: proze, poezii, lirice, epice, etc. La dezvoltat teme uriase cu actiuni, multe personaje, etc nu m-am priceput, ca n-am chiar atitea resurse psihice, si nu mi se parea bun, pentru ca e plictisitor, ca nu scrii ca sa te dai tu bun, scrii ca sa ramina ceva in memoria cititorului. Traim intr-un timp in care nimeni nu mai are rabdare sa citeasca romane fluviu lalaite. Vrem ceva concentrat si cu cit mai multe directii deschise pentru ginduri, sau vise/visuri, asa incit cititorul sa-si construiasca in minte varianta lui proprie, care-i convine mai mult, sau care-i place, care-l avantajeaza, etc. Mintea cititorului e de fapt cea care rescrie ce ai scris, dar cu propriile cuvinte/imagini/idei, etc. Si asta nu e usor, pentru ca mintea omului e, statistic vorbind, si manipulabila, si rece, si sensibila, si meditativa, si perversa, si calma, si furtunoasa, si cum vrei, si cum nu vrei. Si ca sa fii bun in ce scrii trebuie sa spui ceva semnificativ pentru toate laturile mintii omenesti, nu doar pentru unele din ele (o poti face dar educi drastic interesul). Sigur, cind scrii induci anumite lucruri in mintea celui care citeste, ca nu doar scrii ca sa te afli in treaba. Asta presupune ca manipulezi, ceea ce e adevarat, manipulezi anumite laturi in sensul ca il aduci pe cititor pe teritoriul tau al unor elaborari artistice. Asa despre oricine care scrie ceva, sau care picteaza, sculpteaza, cinta, etc se poate spune ca manipuleaza, ca in fond arta asta e, o manipulare a unor minti pentru a fi impresionate si a receptiona placeri artistice. Asta nu e manipulare ca a unor politicieni mincinosi, evident, e un fel de atragere spre idei, ginduri, trairi mai elaborate, spre o intelegere mai buna a unor realitatzi, etc. E un proces de invatare, ca la scoala, doar ca facut cu alte metode, mai de suflet, mai calme si mai calde, e unul artistic, care nu are scopuri imediate si de profit. E altceva. E si o metoda de a te invatza sa te cunosti prin cunoasterea altora, sau a altor realitatzi. E frumos, mie de asta imi place. Ca te pune pe travaliu serios. Arta cere sacrificii si cind e creata, dar si cind e consumata. Si satisface mintea umana maxim; in timp ce ii si cere travaliul. Aduce agonie, si extaz, in diverse proportii, dar le aduce. Nu te pacaleste cu promisiuni goale, ci iti da enorm, in timp ce iti si cere enorm. Adica ceva ce nimeni nu face, dintre oameni; ca nu poti avea (chiar si dintre cei mai buni prieteni) care sa iti dea atit de mult in timp ce iti cere la fel. Si e interesant ca in timp s-a acumulat multa arta, si ea a evoluat, si a cautat tot timpul sa fie actuala, sa vina in intimpinarea cererilor. Omenirea a trecut prin multe curente artistice, metodele s-au elaborat pina au ajuns la un nivel care e, dupa mine, cam dubios. Pentru ca nu am dezvoltat idealurile, ideile, nu am elaborat ce simtim ca sa ajungem la niste elaborari divine, ci totul s-a raportat la om, si s-a mers spre trairile cele mai de jos. Azi e de mare success ceva grobian, pueril, relativ stupid, dar cu impact. Emotia artistica s-a transformat intr-o emotzie foarte joasa. Sa ne uimim? Sa ne revoltam? Nu stiu. E mersul lucrurilor, cred. Sau poate e doar o moda. Vom vedea. Pentru ca, oricum, partea cea inalta si elaborata exista, si e reper pentru toti artistii. Ps Nu-s erudit, in sensul stupid al cuvintului, pentru ca, sincer acuma, mi-e asa o greatza de tot felul de creaturi cu memorie de elefant care n-au construit nimic valabil. E suficient sa citesti ce scriu unii care se cred valori ca sa-ti treaca entuziasmul de a fi "dashtept" asa ca ei. Stiu ca pot parea obraznic, dar am si eu limitele mele, asa cum am si tolerantzele mele. Lumea e una a contzinuturilor, a lucrurilor desfashurate, si mai putin a criticilor dezgustatoare, chiar daca si ele satisfac un gust al unora mai grobieni si suficient de cretini.

Nuditatzi

Destinele si drumurile au traiectorii apropiate. Unele te duc, sau iti arata de unde vii. Altele au justificari de personalitate, de momente, de trairi, care sint doar ale tale. Sint simetrice fata de o axa posibila. Sau nu sint, daca seamana; ar putea fi doar miscate in spatiu, cu timpul definit ramas fix acelasi. Si spunem ca e definit pentru ca timpul e legat de variatiile curbelor mai mult ca spatiul, pentru ca e timpul acela care ne determina. Si care e cind mai lung, cind mai scurt, dar fundamental pentru tot, ca el ne e felia vitala. Spatiul poate fi diferit, dar timpul nu. Nu putem iesi din ce ne e alocat. Si nu ne putem deplasa in alt timp, asa cum o facem cu spatiul. La nivel restrins, evident. Ca raminem locuitori ai unei planete, de pe care inca nu avem mijloace sa evadam. Si care ne ofera cam tot la ce am putea visa. Stiu, ne putem gindi ca am putea fi in alte spatzii, undeva-uri pe alte planete tot in galaxia noastra. Galaxie mare. 100k de ani lumina in diametru, cu o gaura neagra masiva in centru, care sa mentina galaxia unita prin forta de atractie uriasa. Care, daca n-ar fi nu am avea galaxia, ca s-arr raspindi toate in spatiu. Asa e in fizica, fortele aduna. Ca si in viata. Fiecare are, prin stilul sau aratat o intreaga lume de valori, care dupa caz, atrage, sau respinge. Aici, sigur, am putea vorbi de fortele electro-magnetice, pentru ca cele de atractie gravitationala doar atrag, nu resping. Dar noi, ca oameni, avem capacitatea asta electro-magnetica de a atrage, sau respinge alte persoane. Sau personaje, pentru ca traim intr-o lume a mastilor. Si amorul su supune acelorasi legi. Unii se atrag, altii se resping. Cei care se atrag pot fi pe moment, doar. Sau pe momente mai lungi, care pot dura cit o viata. Dupa care atractia poate deveni definitiva, sau doar trecatoare. Ca la oameni fortele astea nu sint ca in fizica clasica. E normal, ca sintem subiectivi cit traim. Dar sint forte de atractie bazate pe lucruri fundamentale, cum spuneam. Si ele rezista trecerilor prin timp. Pentu ca sint stabile, si chiar se dezvolta. Unii oameni se descopera din mers, si vad ca au, pe linga ce au, alte lucruri care ii apropie. Amorul adevarat e cel care atrage, asa ca intr-o lume a atractiilor universale posibile un alt amor adevarat. Stim, e indecent ca sa vorbim de amorul adevarat, ca el se presupune a fi spus doar de cei in cauza. Dar el exista, si asa indecent cum e, expus e cel mai frumos dintre cele mai frumoase lucruri din universul observabil. Bun, ne e rusine, sau ne-ar fi rusine de el in lumea asta ipocrita. Lumea rece si stupida a unor constructii artificiale. Aici, da, nu putem adauga nimic, pentru ca asa ceva ne arata un imposibil absolut nedeterminat. Dar in lumea reala si libera putem vorbi, vedea, alege, absolut deschis orice. Si cam asta e lumea noastra reala. Cea in care existam si aratam fix ce sintem, fara jena/pudoare/tristetzi de tot felul. Lumea fiintzlor interioare. Lumea in care iubim si ne expunem iubirile asa cum sint. Iubirile care vin din noi si ne arata cum sintem exhibatzi in toata indecentza proprie. Da. Poate ca nu am avut suficiente flower-power-uri ca sa ne putem desfasura. Pentru ca inca exista o ipocrizie indecent de multa care sa incerce sa blocheze ce avem. Si ea persista. si va exista inca, poate un miliard de ani, pentru ca e un fruct al prostiei omenesti adinc inradacinata. E cazul sa ne eliberam. Pentru ca lumea merge inainte.
si ar trebui sa invatam ca rusinea nu e legata de fizic, de felul cum aratam, ci de psihic, de rautate, violentza, etc. O scriitoare spunea ca daca s-ar da o lege ca oamenii sa poata iesi goi in public, ea ar fi prima care sa faca asta. Mi se pare cel mai natural lucru inventat vreodata. Toata lumea libera goala pe strazi. Fara sa fie jenata de defectele corpurilor. Si asta poate ar ajuta si cu mentalitatea. Ca sa avem un punct de pornire. Ca o noua evolutie, care e asa de necesara. Pentru demolarea definitiva a tuturor ipocriziilor care ne-au frinat mersul nostru spre un inainte mai altfel. Sigur, visat de unii inaintasi, dar construitcu metodele moderne.

Gloria mundi

Lumile se intrepatrund. Se contorsioneaza in multe feluri, ca sa-si gaseasca unele conexiuni, si sa se lege unele de altele. Uneori pare ca se cauta, alteori ca vor doar o legatura efemera. Sau de moment, asta doar pentru a ramine in aceeasi retzea universala. Si noi raminem sa le privim intr-o admiratzie fara de inceput, una continua care sa ne dea o alta si alta motivatzie. Asta gindind la ce sintem. Sau la ce am ramas dupa ce am fost ce am fost. Totul e in transformare, si noi, ca si lumile ne trecem privind, si gindind la alte eternitatzi. Viata merge inainte. Si noi ne lasam dusi de valurile ei. Lumile ramin identice cu ele insele. Asa a fost tot timpul, nu e nimic nou. Ieri am fost intr-o trecere prin acelasi oras de noapte. Am recunoscut tot. Pentru ca asa a trebuit, ca eu sa fiu la fel de identic cu mine. Era o reintoarcere la tot, la ce era ca sa fie identic cu ce a fost. Si ca eu sa ma recunosc prin tot, pe mine, cel care am fost. E bine, e cald in locurile astea. Locurile aducerilor aminte. Locurile in care si eu eram ca atunci. Eu, ca si cind as fi fost adus la un punct din trecut, ca sa am sansa sa merg pe alte variante posibile. Si eu ca sa ma vad intr-o oglinda care sa-mi arate eventual ce as fi putut sa devin. Doar ca am mintea de acum, si parca nu mai cred ca intoarceri in trecut, ca sa caut altceva. Pentru ca sint cel de acum. Si asa cum sint ma vad altfel chiar intr-o oglinda a unui trecut. Sint suma experientzelor mele. Si merg cautind ceva ce cu mintea de acum ma gindesc ca as putea deveni. Bun, stiu ce limitari am avut atunci, care de la ceilaltzi, care de la mine, si stiu ca nu as fi ajuns ce sint daca nu as fi trecut prin ce am trecut, atunci. Nu e vina nimanui. Nici macar a mea. Asa a fost sa se intimple. Asa au fost timpurile, si mentalitatile, si imprejurarile, si toate cite au fost ca sa se intimple fix asa, ca eu sa ma transform fix in cel care sint. Daca m-as fi nascut peste 1000 de ani as fi fost cu totul altul, pentru ca as fi trait experientele oferite mie de lumea de peste 1000 de ani. As fi existat intr-o alta lume ca un alt eu. Un eu care nu ar fi avut nimic in comun cu cel de azi. Dar azi sint cel care sint, si imi traiesc viata conform cu cel care am devenit. Daca as trai inca 1000 de ani as putea sa compar, si sa vad cite au fost bune, cite rele, cite altele, si as putea sa ma transform gradual intr-o alta fiintza. Avind experientele trecutului, adica cele care ar putea fi negate de lumile viitorului. Pentru ca atunci totul ar fi plecat de la alte premise. Atunci valorile de start ar fi cu totul altele. E simplu. Te gindesti ca te-ai fi putut naste acum 1000 de ani. Si ca ce ai fi putut deveni poti analiza acum. Avind gindirea moderna de acum. Apoi te gindesti ca te-ai fi putut naste peste 1000 de ani. Si ca atunci ai fi putut analiza cum e viata, daca te-ai fi nascut cu 1000 de ani in urma. Si ai fi putut compara, atunci, cu acum. PEntru ca totul e relativ pe axa timpului. Esti acum pentru ca asta ti-a fost dat. Dar ai fi putut fi nascut intr-o alta epoca, cu alte legi, si reguli, si ai fi trait o alta viatza. Poti fi genial, ca privit din viitor, dar poti fi mediocru ca privit din perspectiva prezentului. Sau a trecutului. Si asta pentru ca nimic nu e cum pare. Toate sint privite relativ din punctul prezent de vedere. Van Gogh era un pictor bun pentru vremea lui; poate mediocru. Nu a vindut nimic cit a trait. In prezent picturile lui valoreaza miliarde. De ce o asa mare diferentza? Din cauza mentalitatzilor care s-au schimbat in timp. Poate azi exista multi pictori de care nu stim. Sau scriitori. Pe care lumea de peste 1000 de ani o sa-i glorifice. Pentru ca vor fi valorosi atunci. Asta e lumea. Conteaza ce esti acum? Poate da, poate nu. Conteaza ce vei deveni? Nu cred, pentru ca atunci oamenii de acum vor fi deja mortzi. Isi pot aminti de tine, e adevarat, dar asta nu te incalzeste cu absolut nimic. Pentru ca totul e trecator. Si gloriile se trec, asa ca si oamenii.

Obladi oblada

O sa scriu urmatoarele cuvinte si fraze ca sa ex-prim, aaaaa, ceva exprimabil cucu-vinte si fraze, deci atita dacit. Ca sa spun despre ce vreau sa spun e complicat, ca ar trebui inainte de orice sa stiu exact despre ce scriu, si apoi sa arunc asa, la misto, niste cuvinte despre asta. Chestia e ca nu stiu nici macar aproximativ despre ce o sa scriu. Am niste idei in cap, dar sint ne-legate, sint asa, plutitoare prin eterul din cap, ca in cap e plin de toate chestiile care asteapta sa fie spuse, sau scrise, dar inca nu sint, ca daca le spun sau scriu cum imi vin n-are nicio logica, iese ceva dada-ist si insirat ca margelele pe atza, ca in viatza legata cu atza. Ca na, luam ce gasim, si cautam intzelesuri, nu e ca si cum cineva de sus le-a arEnjat pe toate ca sa ne arate ceva. Toate se intimpla, asa ca in viatza, intimplari dupa intimplari dupa alte intimplari, si inainte de alte intimplari, toate, evident intimplatoare. Are sens? Daca n-are la o prima aproximare gasiti voi unul, si daca nu gasiti mai cautati, iar, pina gasiti ceva. Ca ceva se poate gasi, ca orice are o solutzie. Azi sint entuziast ca am fost la cumparaturi si mi-am luat mincare, deci pentru urmatorul timp n-o sa mor de foame. Si n-o sa mor nici de altceva, ca mi-am propus sa traiesc mult ca sa le arat la toti nemernicii ca binele invinge, ca in filme. Ce bine ar fi sa fie bine, adica sa fie si chestii bune si frumoase si placute, si sa intilnesti oameni civilizatzi care sa poata fi chiar prietenosi. Io am intilnit dacit ostili. Ca asa e, daca nu esti pe stilul socialo-ipocrito-cretin, cit sa repetzi niste clishee de alea ultra-puerile, lumea te neaga, zice ca esti ne-sociabil, sau ne-deschis la comunicare. Poti atunci sa ii taxezi cu propriile lor afirmatii, si sa le arati ca ei gindesc si actioneaza ori gresit, ori ostil. Doar ca asta n-ar rezolva nimic, ca ei te-ar uri si mai mult decit deja au facut-o. Asa ca mai bine taci misterios, si te prefaci ca ceva, adica ai o atitudine care sa le dea de intzeles ca nu aveti ceva in comun, sau ca te gindesti la altceva, sau ca te string chilotzii, sau masca, sau nu esti in apele tale. Sau pur si simplu iti vezi de ale tale si ramii in pozitia de "distantzare sociala", ca asta e universala, si o pricep toti idiotii. Asta e, bre, lumea e cum e, si noi sintem cum sintem, si uneori reactionam, alteori nu, chestia inteligenta e sa dam o aparentza de "stat in banca noastra", si atunci ceilalti ne lasa in pace, pe modelul englezesc. Tre'sa-mi mut blogul pe alt site unde sa mai pot scrie posturi, ca pe asta astia vor sa schimbe tot, si atunci io ramin blocat. Sa vedem ce o sa fac. Azi sint entuziast ca am mai iesit in lume, pentru cumparaturi, si am mai intilnit alti oameni, si asta m-a mai bine-dispus. Cind ies mi se intimpla lucruri bune, recunosc. Societatea asa, pe ansamblu e buna. Asta daca nu tebuie sa depinzi de unii, sau altii, ca atunci e nasol, ca, na. E mai racoare, am scapat de caldurile alea infernale, si mi-am mai revenit. Aici unde sint, si de unde tre'sa ma mut in seCtemVrie am intilnit citiva tipi mai altfel. In sensul ca parca mai umani, nu asa de agresivi ca ailalti de dinainte, dar si ei cu probleme. Nu poti sa-ti faci prieteni, dar poti pastra o relatie relativ civilizata, asta am descoperit. Mai e si lume relativ ne-afectata de violentza prea multa, dar, tot batuta in cap, si cu idei putine si fixe. E bine, hahaha, ca na, sintem toti liberi, si ne aratam liber prostia si inteligentza, care cit ce are disponibil. Ieri m-am barbierit, dushat, arenjat, mai am sa ma tund si sa mai spal citeva rufe, asta in timp ce o sa-mi caut alta gazda, ca aici am stat dacit 2 luni, ca tanti proprietara a gasit alti chiriasi, si ne da afara. Mie personal mi se ru-pe, si o sa incep sa-mi caut alta chirie, am o saptamina la dispozitie. Poate gasesc altceva mai bun, ca schimb locul, deci posibil sa schimb si norocul. Acuma beau un vin rosu intarit, si ma doare in basca pe care n-o am ca dacit citeva sepci am si caciuli, si asta e, o sa fie bine ca in filme, si o sa ne facem o viata ca in vis. Teoretic, ca practic sa vedem ce mai gasim. Apropo, am mai primit mesaje de la diversi, unii ma injura, altele imi trimit chestii po-etice, si na. Nu-s critic lite-rat, asa ca nu stiu sa apreciez ceva, ca n-am studiile aferente. Dar, sincer, mai nene, scrieti, e dreptul vostru, dar daca nu spuneti nimic, de ce scrieti? Nu mai bine ati citi inainte din Eminescu, si altii, si ati compara daca ce srieti are vreo valoare? Ca la ceva va ginditi voi, dar daca nu e bun n-o sa citeasca lumea. Si referiti-va la valori profunde, lasati jocurile de cuvinte pe care voi le credeti interesante, ca chiarr nu-s. Si nu zic asta sa va laud, hahaha. Stiu, sint cinic, dar cinismul e bun si sanatos. Deci bine, deci pa. Si cum zic Beatles: obladi, oblada, life goes on bra.

Ciclul jocului

Universul urca, apoi coboara, ca pe o scara rulanta intr-un mall. Cind e sus radiaza, lumineaza colorat tot, si pe masura ce coboara se stinge. Apoi urca si redevine orga de lumini care fusese inainte. Asta e viziunea. Un univers care renaste din propriul intuneric, sa zicem asa. Si care e format din corpuri care sint formate din atomi care sint formate din particule atomice, care-s formate din paricule sub-sub-atomice ca cuarci, electroni, gluoni, neutrino, etc-etc-etc. E frumoasa fizica asta cuantica, desi e ciudata, dar e invatabila, mai ales ca acum e mai relaxata, pe masura ce s-a acumulat enorma informatie, lumea nu mai cauta s-o faca pe interesanta ca a auzit nush ce informatzie si vine repede si repezit sa ti-o urle in fatza. Ca asa e la salbatica noastra lume, cauta sa ti-o traga care cum poate. Ca nu e nimic gratis. Prietenia e interesata. Vezi asta cind nu mai ai ce oferi concret, decit compasiune. Atunci toti redevin abuzivi, cum fusesera mai inainte. Ca la circ, sau ca-la bilci, sau cala jocurile alea de copii cind te ingramadeai, sau ca in bus cind nu te puteai misca. Oricum, sa ma citez: "nu conteaza". Chiar daca pare ca conteaza, asta e doar asa, de impresie. Bun. Am vrut sa scriu de la inceput ceva, si am uitatara, cu atitea chestii de cosmos si de mecanica cuantificabila, ca, na, memoria a alunecat pe alte directii. Acuma ma uit dacit la un film, se cheama "Die Unsichtbare" din 2011 cu o actritza care ca sa intre intr-un rol mai ciudatel experimenteaza pe pielea ei niste experientze ciudatele. Sint pe la jumate, deci e posibil sa se mai intimple multe. Ea are o sora cu handicap gen retard mintal (pare, nu stiu exact, actrita joaca bine), si o mama, si stau toate 3 intr-un apartament. Si cine stie ce se va intimpla, ca are o nota peste 7 filmul, deci e cu ceva rasuciri de destin, probabil. A, mi-am adus aminte ce am vrut sa zic de la inceput. Ca noi, ca oameni reali, intr-o lume reala si ultra-schimbatoare tre'sa invatam toata viata. Cum reusim performanta asta, nu stiu, e greu al naibii. Eu la 30 de ani am emigrat. Si a trebuit sa incep sa invat totul ca si cind am fost nascut din nou, doar ca in alt loc, cu alte legi, si reguli. Mintea o simteam rigidizata, dar asta era mai mult ca ma lenevisem, si uitasem cum e sa inveti din nou. Procesul la inceput e extrem de greu, ca masinaria e neunsa, ruginita, ne-lubrefiata, etc. Faci exercitii mici si dese, si mintea isi revine, ba poate sa o ia pe drumuri nebanuite. Pentru ca avem resurse mentale uriase. Toti, nu doar unii; dar nu le folosim. De asta e lumea in anul 2020 cind putea sa fie in 100000, daca nu s-ar fi pus contra niste cretini cu idei putine si fixe. Asta e. Asa. Si noi, cum spuneam, invatam. Cum invatam? Pai cum altfel decit acumulind metodic informatii diferite, pe care le legam logic de celelalte stiute deja.Cum gasim informatiile? Cautindu-le. Asa ca din joaca, cum fac copiii. Ne jucam cu ideile ca-copiii cu jucariile (ca si ei nu vad jucaria asa cum e, ci asa cum si-o imagineaza el, sau ea). Asa, si invatind, invatam sa invatam, sa ne auto-formam adica. Continuu. Ca toate imprejur se schimba foarte repede de cind cu technologiile astea.. Ma uit la cite s-au realizat in timp istoriceste extrem de scurt, si ma mir de viteza cu care se misca lucrurile. Poate ca prindem in cursul vietii prima calatorie cu echipaj uman pe planeta Marte. Ar fi incredibil. Dar fezabil. Am mai prins noi si caderea comunismului in care nu credea nimeni; si uite ca s-a intimplat. Multe chestii. E bine, ca multi au creierele in trecut, si ies din competitie (desi sint multi tineri cu creiere proaspete, si ei pot fi o concurentza dura, doar ca marea majoritate e posibil sa fie loviti de apatie, de lipsa motivatiei sa mai studieze/aprofundeze un domeniu). Sa vedem ce se mai intimpla, ca lumea acuma e la ceas de cum-pana (pe arhaiceste zis), si tre'ca sa treaca perioada asta ca sa vedem cum ne revenim (ca societate). Totul e sa fim relativ indiferentzi la idiotii panicarzi, si la presupusele conspiratzii, sau informatzii cu rol blocant pentru minte. Deci na, deci dacit ura si la gara!

Cine ce sintem

E complicate toaaaaaaate cite e, si nu e descomplicabile, adica ramine asa, ca un exponat de muzeu pe care nu-l poti desface in bucati ca sa vezi cum e alcatuit. Tre'sa lucrezi mult cu imaginatia, intuitia, analiza, sinteza, etc, ca un detectiv super-hiper-genial si un arheolog ultra-super-genial ca sa refaci totul din ce apare pe deasupra. Si e greu, ca, na. Nu stiam despre ce sa scriu, ca uneori vreau sa scriu si ma lasa inspi-ratzia, asa ca las si io ideile in asteptare, sa astepte trenul de Paris via Ga-latzi care sa le duca spre un post bine argumentat si inche-gat, si solid ca o gaura neagra, ca gaura e un solid ultra-dens, nu e vreo gaura cum ii suge-reaza numele (unii m-ar putea contrazice zicind ca la cit de densa e materia din gaura neagra ea nu e solida in acceptiunea classica ci poate fi un fluid ultra-dens, e posibil, n-am shtudiat, doar am mai citit pe wiki de cur-io-zitate). Asa, si cum stateam io asa intre niste imagini dubioase din capul meu construite de realitatile de afara, mi se ingige o idee in minte: sintem ce gindim. Aha, zic, merge, ca e generala si adevarata. Chestia e ca nu-i elaborata suficient, ca e adevarata partial. Pentru ca nu sintem doar ce gindim. Gindirea abstracta e adevarat ca e de baza in ce sintem, dar mai sint altele multele care trebuie adaugate ca sa iasa adevarul cit mai complet posibil. Nutritionistii spun ca sintem ce mincam. Suna cam ciudat, adica in interpretarea mea io zic ca, na, daca mincam varza sintem varza? Sau daca mincam rahat sintem rahat (ca unii maninca mult rahat)? Pai asa am putea face niste scenarii de la cele mai optimiste la cele mai de groaza cu variantele a ce e posibil sa mincam. In fine e totusi pueril, nu ne coborim la mizerii ca alte creaturi. Bun, si mai ce mai sintem? (Daca e sa continuam sirul intrebarilor si al cautarilor). Sintem ce simtim, nu? Ca de cind sintem mici ce iubim ne determina alegerile majore (influentati si de mediu, de educatie, de unele excitatii/inhibitii, etc). Sintem si ce urim, ca ne ferim ce nu ne place, sau ne provoaca dureri. Si sintem si ce ne e indiferent, ca ignoram anumite chestii care nu ne spun nimic (cum am facut-o toti tot timpul, inclusiv cu oameni care ni se par incolori-inodori-insipizi). Si mai sintem ce ne da mediul, adica sintem acei care traiesc experientele venite din afara, ca ne plac, sau nu, asta e, le traim. Si mai sintem sa zicem ce imbracam. Desi aici e cu dubiu, ca putem sa spunem ca bai, nu ma intereseaza cum arata hainele din moment ce sint comode. Pe mine nu ma pasioneaza tinuta, ca nu ma duc in zone sociale ultra-ipocrite unde na, tinuta trebuie obligatorie. Plus ca nu-mi place sa ma remarc prin haine. Nu ca n-as putea sa imi aleg ceva ultra-artistic, sau colorat interesant. Doar ca asta ar atage atentia idiotilor, si eu fix de asta ma feresc, ca na. Si asa am putea continua cu ce sintem, la infinit, ca avem infinitul in noi. Sigur, unele "chestii" contribuie mai mult la ce sintem, altele mai putin, dar toate au influenta lor. Sigur, dupa ce ne gindim un pic am putea sa ne intrebam rostul la toate, de ce cautam sa aflam ce sintem, si nu cine sintem, de fapt. Probabil ca cine sintem e suma a tot ce sintem. Sau poate mai putin, sau mai mult. E complicat, dar sintem intrebatori din fire, si de asta cautam sa aflam si raspunsuri, posibile, ca sa ne intelegem pe noi insine, si sa ne echilibram fiinta. Si sa admitem ca avem in noi si bune si rele, doar ca-cautam sa le mini-mizam pe cele rele. Si sa maxi-mizam pe cele bune. Desi e relativ totul, ca ce e bun pentru unul poate fi rau pentru altul. Ca asa-s oamenii, toti, unul nu scapa de asa ceva. Totul e sa fim impacati cu noi, si sa facem cit mai mult bine putem, ca altfel traim o viata anosta. E adevarat ca ne cam ferim de oameni ca multi au o mare capacitate de a face rau, dar asta e, mergem inainte. De preferat pe drumuri cit mai interesante.

Un spatiu al unui timp

Sintem azi. Cei mai vii, cei mai puternici, cei mai adevarati. Sintem dintre cei ramasi. Care pot vedea, se pot misca, pot gindi, pot simti. Sintem toti un tot de atitudini si actiuni, un popor global format din multe particule indivizibile: indivizii. Noi-noi-noi cei care avem privilegiul sa fim. Acum, si aici. Restul e dintr-un trecut 99% uitat, sau pe cale de. E un nimic inapoi, un stralucitor de real acum, si un obscur inainte. Da. Totul e fara nimic, si cu tot, intr-un amestec fara sens. Asta daca e sa analizam lucid. E, totusi, mai mult nimic decit tot, si nimicul cistiga teren continuu. O sa ajunga totul un mare nimic, si noi parte din el. Ca sintem atit de mici ca frizam limitele. Toti. Un mic-mare nimic, si o mare tristetze, ca adusa de o si mai mare absurditate. Noi-noi-noi. Noi singurii purtatori de atitea universuri pe umeri sintem atiiiiit de insignifiantzi. Pare ilogic, nu? Pai, de ce ar fi logic? E vreo ratiune superioara care sa justifice? Ca noi am fost dintotdeauna parte dintr-un intreg care a mers inainte ca o masina sociala inertziala. Si ne-am acceptat rolul. Nu ca am fi avut de ales, dar asa a fost. Si eu, si tu sintem aici ca modele de a fi. Si ca sa ne traim trairile datee de noi insine. Fara sa conteze un trecut plin de abisuri de toate felurile. Sau un viitor plin cu miliarde de promisiuni, in care sint alte abisuri de toate felurile. Pe care, sincer acuma, nu da doi bani nimeni. Ca toti au realizat ca prezentul e mai important. Si toti au vazut ca previziunile au fost apa de ploaie. Nu a anticipat nimeni nimic din ce e. Si clar n-o sa anticipeze nimeni ce va veni. Ca asa e, complicatziunile pot duce spre orice varianta de scenariu.  Asa, ca sa fie. Ca sa. Ca noi oricum traim ce traim, si ne pasa de pula proprie (scuzati) mai mult decit de altele. Nu e de blamat, desi, na, cind scrii chestii spre mai multi posibili cititori te gindesti ca printre ei mai sint personaje (create virtual evident) care ar putea sa te agreseze in multe feluri. Totul e sa te concentrezi pe domeniul tau, sa dezvolti ideile tale, si sa lasi pe restul sa se manifeste, asa ca intr-o lume libera. Ca sintem toti liberi, dupa atita sclavagism si ipocrizie de corectitudine politica. Ca nimic nu a fost corect chiar din start. Unii au plecat la drum cu nenumarate avantaje. Acum e la fel, o lupta care pe care cu ce avem fiecare disponibil. Nu e ca traim intr-o altfel de societate brusc, si toti ar trebui sa fim inteligentzi doar, ca sa reusim. Pentru ca, na, facem diferentza intre promisiuni si adevarurile adevarate. Da e posibil ca lumea asta sa devina alta cit de curind, si sa fim rasplatitzi pentru ce valori avem. Teoretic, desigur. Da, bun, o sa imi continui visurile care sa ma duca spre o lume ideala, in care idiotii si idioteniile lor sint istorie. Stiu ca o sa dureze suficient de mult cit sa nu mai apuc. Asta e. Ma simt relativ stabil intre iluziile mele. Nu invidiez, si nu ma las manipulat de alte iluzii ale altora, ca stiu ca e inutil. Ca totul e despre fiecare in parte, si asa cum fiecare isi traieste ce isi traieste, asa fac si eu. Ca nu-s mai important prin ce sint, pentru ca e o limita a desfasurarii personalitatilor. Fiecare e abil sa devina ce crede ca poate deveni. A, ca viata va dovedi care si cum, asta e pentru un fel de viitor imaginat. Acum e o batalie continua. Una inceputa cu mult timp inainte. Ce e e ce a devenit, dupa atitea. Oricum traim intre propriile spatzii si timpuri. Nu e ca am fi avut altceva, sau ca am fi avut promisiuni de altceva. E locul si timpul vietii proprii..Si toate cite vor veni sa ne intimpine le vom zimbi si le vom spune cite va fi sa le spunem.

Complicatul simplu

Am vazut un video al unui baiat, o plimbare prin orasul de noapte. Citiva trecatori, cladiri, strazi, lumini, un bar, o bere, o tigara. Asa ca duminica noaptea. Aparent banal. De fapt absolut uimitor. Traim intr-o lume obsedata de senzational, care cauta trairi cit mai ample, mai pline de senzatii cit mai tari. O lume care a ajuns sa ne sperie. Eu unul nu mai am nicio motivatie sa cauta sa mai ies din casa. Ma barricadez si astept sa vina apocalipsa aia intens promisa. Nu mi-o doresc, dar i se face atita reclama, ca apare vreun nebun sa dea foc la tot. Ca apocalipsa nu vine din exterior, cu vreun bolovan cosmic, sau cine stie ii viitor poate (dar atunci vom avea suficiente technologii cit sa-l deviem pe asteroid, si sa ne evite); dar apocalipsa (repet termenul ca e peste tot) pare ca trebuie sa vina de la noi, din lumea noastra, sau ceva. Sau poate unora le e frica sa admita asta, si na, nu se intimpla. Dar la cit creste nebunia generala nu se stie niciodata, mai ales ca sint multe arme la populatie, si tensiunea e mare, inca. Mai ales ca a venit si virusul asta care obliga la izolare, si multora nu le convine, ca ei doar in public isi exhibau frustrarile. In fine, nu conteaza. E duminica, si m-am uitat la videoul baiatului care se plimba prin oras. Asta ne ce ne trebuie. Daca vine apocalipsa (iar repet din nou si inca o data) adica sa stii sigur ca vine peste o saptamina, ce ai face? Dar sincer, nu promisiuni de astea pentru ce traiesti acum, ci pentru ce ai trai atunci. Cel mai probabil nu te-ai duce sa sari cu parasuta, sau sa zbori in spatiu, ci ai sta linistit la tine, doar tu cu tine (sau cu cineva pe care sa-l iubesti) si ai lasa mintea sa elibereze tot ce isi imagineaza. Cred. Ai fi in echilibru. Sau te-ai plimba seara pe strazile orasului, ai bea o bere undeva, ai fuma o tigara, te-ai uita la oameni, si te-ai gindi daca asta e realitatea, sau doar un vis programat, si tu esti poate pe o nava spatiala sedat, conectat la computerul care iti induce toate viziunile. Si asta doar traind firescul, doar asa iti vin idei maretze, probabil, pentru ca atunci imaginatia se re-varsa liber. Dar ai trai simtind ca traiesti. Fara alcool, droguri, sau alte chestii ciudate. Nu am luat niciodata droguri, si nu stiu ce simti/traiesti atunci. Poate nici nu-mi trebuie, ca am mintea in alte directii, nu-s inca gata sa devin dependent de ceva. Nu atit timp cit am traiectoria/traiectoriile mele. Totul e sa fii impacat cu trecutul, prezentul, si viitorul, adica cu tot. Si cu tine. Sa nu lasi in urma jumatati de ginduri, sentimente, trairi, etc, ci sa le duci pe toate pina la capat, ca sa inchizi ciclurile (asta nu include sa te sinucizi, ca atunci nu inchizi un ciclu, ci le inchizi pe toate). Bine, e si aici o nuantza (ca peste tot); vorbim de trairile pe care le consideri ca merita, nu alte trairi care ti-ar fi straine. Pe alea ciudate le abandonezi cu cit mai repede cu atit mai bine. Asa ca totul sa fie in acord cu ce esti. Si ca, orice s-ar intimpla, sa nu-ti para rau daca mori miine. Ca asta e, intr-o zi o sa murim toti, ca nimeni nu e vesnic. O sa fie nasol, dar asta e, o sa ne vina rindul. Si e bine sa n-ai regrete. Adica na, nu de alea importante. Ca asa poate regrete o sa ai, cum cam ai tot timpul, ca sigur citeva chestii n-au functionat, dar e bine sa fie de alea din categoria uitabile. Ne-interesante, de detaliu. Stupide chiar. Ca sa fii impacat cu tot, si cu toate. Oricum viata e plina de iluzii, toate sint fluide, nu exista decit mici repere temporare cind si cind, in rest totul e parca special facut sa fie uitabil, trecator, si instabil. Ca asa e lumea, plina de uitabili, trecatori, si instabili. Si noi sintem cam tot asa. Doar ca poate putin mai tenace, si hotariti sa nu ne departam de unele valori. Ca si valorile se pot incadra la uitabile, daca sint situatii speciale prin care trecem. Pentru ca uite: iti propui sa nu minti, si te tii de asta. Dar daca binele tau sau al cuiva la care tii e in pericol daca nu minti, asta e, calci pe promisiune cu bocancii. Si accepti ca, pina la urma poate e mai important ce e acum, ce avem, ce traim, decit ce am promis in trecut. E complicat. Pentru ca sintem inconjurati de tot felul de oameni care creaza complicatii noua si altora. Altfel ar trebui sa fie simplu si elaborat, ca in stiintza. PS E posibil ca din septembrie sa nu mai pot scrie nimic pe blog, ca asa pare. Daca se intimpla asa verificati ce spun pe facebook, acolo o sa dau de stire daca ma mut cu blogul. Gracias. Adresa mea de facebook e sus, sub titleblock. Sau poate pun pe viitor noi posturi sub forma de commenturi la posturi, sa vad, ca na, se schimba modificarea si nu am de ales.

Jocul cuvintelor

Spatiile s-au intins, ca un covor rosu in fata noastra. Ne invita parca la o petrecere de simbata seara. O petrecere in orasul liber, care ne accepta asa cum sintem. Frumosi, entuziasti, tineri in ginduri, si liberi. Am luat din libertatea orasului, am facut-o medalie, ne-am prins-o in piept si am iesit sa ne plimbam pe strazi, mindri de asa o reusita. Sintem uneori arogantzi cind nu sintem de acord cu ce ne arata orasul cel cu multe fetze. Dar ne trece, pentru ca e atit de mult frumos linistit prin locurile astea, ca ne revenim foarte repede. Mai ales ca arogantza o folosim ca pe o masca, uneori, ca sa ne putem ascunde unele sinceritatzi vulnerabile de ceilaltzi. Nu sintem de blamat. Nici n-am avea cum sa fim, pentru ca ne incadram in acea normalitate a omului obisnuit. Sintem trecatori obisnuiti prin tot, uite, de exemplu pasii ii facem la fel, miinile le miscam la fel, capul, la fel. Nu avem ceva care sa ne separe brutal de ceilaltzi. Chiar daca sintem diferitzi totusi, ca poate gindim altfel. Si noi, si ei avem totusi acelasi spatiu si timp, pe care il impartim ca un fel de asociatzi. E bine. Orasul e mai pustiu pe masura ce cresc orele spre noapte. Parca e alt oras. Nu? Oamenii sint aceiasi, dar cladirile, strazile, luminile arata altceva. Si oamenii se plimba mai linistiti, si mai elaborat, parca danseaza mersul, ca niste balerini ce abia si-au terminat antrenamentul. Sau poate doar eu vad lucrurile asa. Dar e ceva in aer, un fel de iubire relativa eliberata din vreul loc, si raspindita prin aer peste tot. O iubire de simbata seara, hahaha, una intr-adevar speciala, diferita de una din zilele fara sens. Nu ca celelalte zile n-ar avea sens, am zis asa, ca sa par mai distantat social de celelalte zile cind nu e chiar asa o mare iubire prin aer, ca acum. Chiar, oare cite iubiri sint de obicei, fata de acum? Si de ce unele circula liber, asa, de parca sint abia destupate din sticle ce au asteptat multi ani, ca sa se invecheasca, si sa prinda alta aroma? Nu stiu. Iubirile astea sint altfel, mai elaborate si mai profunde. Vin din alte lumi. Si sint libere pentru ca si orasul e liber. Chair daca e noapte si luminile mai arata unele singuratatzi. Ma uit la lumini, si ma las dus de ginduri. Imi e bine asa cum sint acuma. Nu mai vreau sa stiu parca de trecut. Oricare ar fi fost. Stiu ca traiesc un vis programat, dar e al meu, si imi place sa fiu in el mai mult decit orice pe lume. Eu prins intre singuratatile mele abstracte. Unde logicile determina tot. Desi le pot modifica oricind, ca sa-mi convina, hahaha. Sint cel mai puternic om de pe planeta asta, pentru ca stiu. Sint ce vreau, pentru ca pot. Ce bine suna. Am sa-mi scriu unele maxime inventate de mine, pentru mine, sa le pun in locurile cheie din cabina, cele unde ma duc sa fumez cind n-am inspiratie. Desi, stiu ca ele sint asa ca niste cuvinte doar, spuse cind ma simt bine, ca sa ma faca sa ma simt mai putin rau cind mi-e rau, dar nu prea ma ajuta, ca unele cuvinte spuse la fericire nu prea rezoneaza cu alte stari. Ca fiecare stare are cuvintele ei proprii. Mi-ar trebui niste cuvinte universale. Asta daca le-as gasi, desi e greu, ca intre stari e o diferentza de la cer la pamint. Cred ca starile se pot conecta, cumva, daca as folosi niste valori de substantza ca repere. Pe care sa le scot in fatza, si sa le eliberez. Asa ca sa poata fi folosite oricind, de orice stare posibila. Daca ma incordez un pic, si las mintea limpede as gasi si solutii. La absolut toate. Stiu, e mediul dimprejur total ostil care cauta continuu sa ma blocheze. Na, e adevarat. dar ar trebui sa am o justificare. MAi ales ca mediul asta e la fel de ostil si pentru ceilaltzi, si ei se descurca cu el asa cum e. Asta ar fi fost un bun motiv pentru parintii mei sa ma taxeze: "uite cum altii pot, tu de ce nu poti?".Chia, si eu ar trebui sa pot, ca-s tenace si atent, si ma pot concentra bine. Plus ca memoria mi-a functionat impecabil de cind ma stiu. Pot sa-mi amintesc aproape tot. Hahaha, pare ca ma laud. Dar mi-am adus aminte de cuvinte si expresii in germana, limba pe care, ohohoho n-am mai folosit-o de 1 miliard de ani. Ich habe aber nicht alles vorgessen. Asta mi s-a parut colosal, sa-mi aduc aminte de ceva invatat in scoala generala, si ein bischen liceu. Nemtii au o litera numita scharfess ess, arata ca un beta grecesc, dar se citeste s. Ce bun sint. Bine, acuma nu ca ma dau mare, dar ma mir, sincer. Ca germana e legata de un trecut indepartat. Fanceza mi s-a lipit de stil, la franceza am avut numai 10, oriunde si oricind, ca era la generala, sau liceu. Apoi n-am mai folosit-o. Acuma engleza imi vine mai direct, si pe ea ma bazez, chit ca n-o vorbesc ca un autohton, ca e totusi o limba dobindita practic. Asta si dupa ce am invata un vocabular urias de cuvinte, dar sint expresii care imi par mai ciudate. Oricum nu limba e cea care sa ma determine, ca eu gindesc ideile mele abstract, si le expun in oricare. Ce imi place e jocul asta al variantelor, cum spui ceva si in romana, germana, franceza, engleza. Pentru ca sint unele chestii mai greu de tradus, dar posibil de. Poate odata ma lansez in dialoguri in toate limbile, ca sa vad care sint limitele. Acum savurez doar linistea de simbata seara.

Perfectul de acum

Azi am fost sa-mi mai cumpar mincare ca eram pe stilul foamete, terminasem ultimele stocuri, si na, cind te ia foamea iti misti pretziosul cur spre locurile unde e mincare. Ca na, asa e mersul chestiilor. Dar, inainte a trebuit sa trec pe la banca sa vad cum stau cu finantzele. Si, ce sa vezi, aveam datorii pe credit card de 666 marafetzi si ceva centzi. Tananaaaaaaa, e tare, sa te iei de guler cu diavolul financiar, sa-i dai pumni in freza pina cade la orizontala. Si, l-am batut la el acasa, adica mi-am acoperit datoria. Asta pina tura urmatoare, ca na, asa traim, facem datorii ca sa dovedim ca sintem vii. desi nu era rau sa am un diavol asociat; doar ca pentru asta plateam ceva extra si era naspa. A trecut. Bine, io ca sa n-am datorii tre'sa am un job stabil, ca, na, altfel cum naiba sa te manageriezi eficient? Da' daca vremurile sint asa de ciudate ce sa fac? Si asta e o intrebare, ca nu m-as fi gindit ca nu gasesti ca designer ceva, pentru ca azi toate au nevoie de un design inainte de fabricatieeeeeeeeeeeee. Or sa vina si joburile promise, probabil, ca n-o fi ca inainte dupa ce trece nebuneala asta cu C19. Oricum ceva fundamental presimt ca o sa se schimbe. O sa fie ca-n rai, sau ceva. Sau na, o sa fie mai bine ca-n iad. Ei, tre'sa fim optimisti, ca sintem educati, si avem resurse uriase, doar ca ne trebuie locul si timpul sa le desfasuram. Oricum, am trecut prin perioade absolut incredibile. As putea sa fac mai multe filme cu ce am trait, si cu ce oameni am intilnit. Mare parte din ei malefici, recunosc, personaje gen villains capabile de orice monstruozitate. Doar ca si eu pot lupta eficient cu metodele lor, hahaha. Sint trecut prin multe, si pot sa ma desfasor in varii feluri, nu-s usor de dat jos; si oricum nu de abrutizatzi, asta e sigur. Bine, am si eu slabiciunile mele, dar astea-s de moment, fie ca-s obosit, fie deprimat, mai multe. Trecatoare oricum. Dar pornisem sa zic de cumparaturi, ca-mi place sa zic de ele, ca ma relaxeaza, si uit de probleme. Mi-am luat un pui barbecue, prajiturele cu capsuni, cola cit cuprinde, legume congelate, conserve de toate felurile, zahar, coffee whitener, si, cireasa de pe tort, vin de ala intarit, o shticla rosu, una alb. Si, cum am ajuns acasa am trecut pe tratamentul cu vin. Mama care faci gogosi, tu le faci, tu le mirosi, as putea ca sa zic, pentru ca e heaven plus many moore. E vineri, si na, e permis sa te rasfetzi cu ceva ce n-ai mai avut de miliarde si miliarde de ani. Satisfactia plutirii. Aia fara sa fii intr-un avion. O plutire simpla, si fara complicatziuni inutile. Una in care te duci unde vrei fara sa consumi combustibil. Zbori fara sa folosesti legile fizicii, pur si simplu. Si e aproape perfect. Vezi totul de sus, stai in ce pozitie vrei, te uiti cind la stele, cind la panorama de dedesubt, si te gindesti ce nasol e de unii ca-s muritori. Noroc de tine ca nu esti. Adica esti, dar nu acuma. Ca ti-ai depasit conditia. Esti altceva, sau un altcineva mai breaz ca cel dinainte. Ce misto. Ai un destin absolut fabulos. Cu sincope, eh, ca n-are cum sa fie perfect, e la mintea cocosului. Dar acum pare ca e. Ca nu are cum sa fie altfel. E varianta optima.

De la mic la mare

Mai scriu un post, ca e posibil de la 1 Sectemvrie sa nu mai pot din cauza de interfata noua pe Blogger, adica cei cu site-ul de fata. deci na. Ce tema avem azi? Habar n-am ca io plec de la ceva si divaghez, fac valuri im-prejurul navei. Sau al yachtului, ala pe care nu-l am, dacit. Asa. Cind eream mic toti astia maturi mi se pareau enormi, uriasi, ca eu eram mic ca dimensiuni, si nu puteam sa-i privesc dacit de jos in sus. Si mi se mai pareau foarte agresivi, si perversi, ca nu puteam sa fac nimic fara sa primesc la schimb una sau mai multe reactii violente, fie ca erau rele, fie ca erau aprobatoare, sau chiar rizatoare, ca se distrau probabil de ce prostii spuneam. Da io eram serios tot timpul, si ce spuneam era ca sa experimentez si sa invat: cum sa merg, cum sa vorbesc, cum sa ma comport, asa incit sa-i fac fericit pe ceilalti, ca nu eram inca suficient de inteligent cit sa fiu si egoist. Eram sincer, si spuneam ce simt si ce gindesc. Doar ca reactiile din exterior mi se pareau extraterestre. In scoala generala am avut o viziune, sa-i zic asa. Nu era legata de univers, stele, etc, alea au venit prin liceu, dar in generala, odata, am asociat cocul invatatoarei mele cu o placinta. Adica in capul meu am facut asocierea asta: coc=placinta. Era fabulos, vedeam idei, ca si un alt nene, Camil Petrescu, scriitor de care am aflat mai tirziu. Bine, toti scriitorii vad idei, nu doar el, dar la el am aflat ideea asta cu ideile vazute. Bine, cind am citit am fost dezamagit, ca credeam ca io am avut ideea asta inaintea tuturor, si uite ca au fost altii in istorie mai rapizi ca mine. Si cu multe, pe urma s-a intimplat fix la fel: eu le vedeam, dar ele fusesera vazute si de altii, care, cum spuneam, fusesera mai rapizi. Sa revenim. Io am avut revelatia ca cocul invatatoarei e ca o placinta, si lucrul asta l-am zis unor colegi in recreatie. Colegi care m-au dat in git, dupa care invatatoarea a facut cit se poate de urit la mine. De paca sa ai revelatii e interzis, sau tabu, sau ceva ilegal. Doar ca, pe urma am aflat, ar fi trebuit sa-mi tin gura, ca na, unele revelatii, sau idei, sau ginduri nu convin alora maturi, care-s rai nene. Asa ca, na, de cind esti mic ai de infruntat multi dusmani, si tre'sa reusesti sa te mentii cum poti, ca unii sint si contondenti, sai sar la tine cu pumnii. Si toate astea doar pentru ca nu le place ce le spui. Desi ele erau adevaruri, ca le verificam inainte. Ma rog, dupa un timp, cind ti se mai organizeaza mintea inveti ca nu trebuie sa spui cam nimic, ca toate vor fi folosite impotriva ta, cind unele interese o vor cere. Asta e lumea, oamenii au mintea aia de primata, si cu ea judeca. Chestia e ca nu mai poti comunica, ca trebuie sa te feresti de absolut orice, ca daca-s idei bune ti le fura, daca-s proaste ti le reproseaza. Cretineala cit cuprinde. Cam greu de trait asa. Acuma a venit si pandemia, si i-a obligat pe toti sa se izoleze fizic. Dar au multe mijloace de comunicare, deci e bine. E nasol ca nebunii se mai aliaza la rele. Ori noi traim intr-o lume buna, nu? Sau asa scrie doar pe afisele colorate?

Intelegeri

Cred ca am inceput sa inteleg ce mi s-a intimplat. Am inteles adica mecanismul care mi-a declansat unele frici si depresii. Zic la plural ca-s mai multe frici, adica de mai multe feluri, si la fel si depresiile. Frica era una mai complicata, si mai cuprinzatoare. De fapt cred ca era angoasa, o frica de ceva ce nu intelegeam si care cauta sa ma domine profitind de mister. E ca la un accident de avion; trebuie o combinatie eficienta, in lantz de accidente neprevazute ca sa determine un avion sa se prabuseasca. La fel si la mine, un complex de situatii au generat tot; si toate din exterior. Cind esti inconjurat de banditi, de cretini, de dezaxati, sau prosti, sau de unii cu apucaturi de delicventi incepi sa te indoiesti de toata lumea. Asta pe linga ce sunete horror auzi zilnic, sau in ce situatii penibile esti pus; toate se aduna, si dau o explozie in capul tau, una care e tacuta, si care cauta sa te deturneze. A, si inca ceva; un alt factor: lipsa trairilor reale. Pentru ca socialul e ultra-ipocrit si consevator nu gasesti oameni cu care sa comunici sincer, pentru ca cei inteligenti se feresc, iar cei prosti au invatat de la cei inteligenti sa se fereasca si ei. Si te izolezi, ca nu poti comunica doar timpenii, ca te dilesti. De fapt toti se comportau unii cu altii extrem de banditesc, gata sa se incaiere continuu. Probabil ca asta a fost scopul pandemiei, sa ne izoleze fizic, efectiv, ca sa ne gindim, si sa ne bagam mintile in cap, si sa redevenim oameni. Ca o luasem razna rau de tot, toti in ansamblu. Acum nu e bine cu raul asta pandemic, dar nu avem ce face. E o criza economica uriasa. O sa fie bine, ca lumea vrea sa revina la unele fericiri, nu pot trai izolati, si pe cont propriu, ca omul e o fiinta sociala. Vrea sa comunice cu altii. Sa vedem ce se mai intimpla. Asteptam un vaccin, dupa care o sa ne relaxam. Desi cica mai sint mutatii ale virusului, nu e asa de simplu, ca daca era am fi avut vaccinul relativ repede. Cred ca o sa fie mult mai bine dupa ce trec toate, lumea se va schimba. Asta pare, ca am avut timp sa ne gindim la multe solutii la multe probleme. Poate si societatea devine mai inteligenta, si o sa stie sa-si protejeze mai bine valorile, ca au cam fost bataie de joc, cred.

Help!

Am o problema. Pe Blogger, unde imi scriu blogurile astia vor sa schimbe interfata, si au lasat-o pe cea veche pina in septembrie in paralel cu cea noua. Pe cea noua nu pot sa scriu nimic, probabil ca folosesc ei alte programe necompatibile cu vechiul meu computer, cred. Zic asta ca nu ma pricep, doar imi dau cu presupusul. Daca astia opresc interfata de acum si dau drumul doar la cea noua de la 1 septembrie n-o sa mai pot sa scriu nici un post nou. Daca puteti sa ma ajutati cu un sfat, orice, de la noi siteuri unde pot sa transfer blogul, la metode ca sa-l fac pe asta sa functioneze (sau poate sa scriu postul in alta parte si sa-l link-ez cu blogul) apreciez, si va multumesc anticipat. (postat pe fb).

Un film posibil

I can not write a new text for a new post in the new version of the site; also, I can not add a picture. I've sent you already a message with a print screen. This I'm writing using the old version, which is fine, yet. Please keep it available in the future (also after september on), just in case the new one is not working. Thanks for future helping. E simplu. De fapt uneori e simplu, cind toate cele complicate s-au ierarhizat, si s-au asezat pe locurile lor, si nu mai alearga ca nebunele prin toate salile muzeului. Simplu e pace, e cunoastere, e calmul echilibrului; e stabilitate. E frumos, pina la urma. Poate e chiar cu putina fericire aruncata ca bomboanele pe un tort, asa la misto, ca sa dea senzatia de mica smecherie complice. Inainte de calm e haos. Toti se misca brownian, se lovesc intre ei, si continua miscarea. Ca particulele sub-atomice. Sau ca atomii, sau ca bolovanii din spatiu. Toti sint ceilalti. Sau celelalte; ideile din cap, care se lovesc intre ele suficient de mult pina se leaga logic, pina se lipesc ca atrase de forta tare a sub-atomicelor. Sau ca un puzzle care e construit piesa cu piesa ca sa dea tabloul cerut. Doar ca aici nu stim cum e tabloul final, avem doar piesele-idei cu care ne jucam. In fine. Nu mai stiu de la ce am plecat, sau ce voiam sa scriu, sau daca imi trebuia doar o introducere ca sa ma elibereze de presiunea ne-inceputurilor. Mda, nu e usor sa comunici, ca uneori vrei sa spui lucruri general valabile, si experimentezi unele idei. Apoi iti dai seama ca ele pot fi interpretabile, si pot supara. Nu-ti dai seama de asta atunci cind lansezi cuvintele, dar asta e, se intimpla. E normal, si eu m-as putea supara daca cineva imi spune ceva din care s-a putea interpreta ceva care sa nu-mi convina. Ca as putea sa o iau personal. Desi e departe de mine sa vreau sa aduc vreo ofensa, eu doar eliberez ceva la care m-am gindit, si atit. De fapt, cred ca conteaza si cine spune ce spune, daca e inteligent si/sau bine intentionat. Unul bun si destept e mai putin susceptibil. In fine, sa nu facem teorii la ceva ce nu e chiar atit de important. Am vrut sa scriu ceva despre inca o calatorie printr-o amintire programata, avuta chiar ieri. Cind trebuia sa ploua, ca sa am cadrul mai bun. Dar a fost soare pe nava mea cea mare si complicata. Si m-am plimbat printr-un parc, ca sa ma eliberez de trecut. Acum multi ani, am vazut, a fost o mare epidemie. Un virus a facut ravagii, pina sa se descopere vaccinul. A trecut. Acum nu mai exista boli, oamenii traiesc mult, si sint sanatosi. Dar sint putini. Si eu sint inconjurat de roboti. Care sint ultra-destepti, dar care sint masini, nu au suflet de om, ci doar o simulare. Nu-i afecteaza ceva anume, ei au drumul lor. Nu simt senzatii, sentimente, trairi. Nu au amintiri care sa-i faca nostalgici. Te simti singur si neinteles printre ei. Pentru ca ai alta constitutie. E o altfel de singuratate, una a unei fericiri induse. E bine. Probabil ca traind in alt secol as fi fost frustrat de agresivitatea unora, sau de rautatea altora. Acum e liniste. Astept sa ploua, sa simt cum aerul se schimba, si cum natura asta artificiala e una care sa ma faca sa ma simt real. Adevarul e ca plutim prin spatiu, toti, si ne lasam condusi de ce e in afara noastra. In visul de ieri ma plimbam prin orasul in care era o noapte ploioasa, si cineva ma intreba cine sint. Si am descarcat toate orgoliile si frustrarile, stiind ca o holograma nu se poate supara. Interesant ca mi-a replicat ca un strain prietenos, fara sa ma judece. Apoi l-am intrebat si eu pe el cine este, ca sa fim chit. Mi-a povestit parca un film pe care il recunosteam din bucati. Pentru ca le stiam, doar ca erau asamblate altfel. A fost o experienta interesanta. O poveste de noapte ploioasa, in care orice era posibil.

Plutiri ramase

Traim intr-o distopie. Una cu oameni ciudati si cu suflete incarcate ca niste arme gata sa traga. Asta e ce ne inconjoara si ne inlantzuie. Altfel am fi liberi daca nu ne-ar bloca o josnicie umana care e lasata libera. Si altfel ar fi cu mult mai bine. Oricum sintem intr-o asteptare. Asteptam sa apara un vaccin impotriva unui virus aparut de nicaieri. Asteptam, pentru ca stim sa asteptam, ca asta am facut tot timpul. Nu am realizat nimic altceva, desi am tot incercat. Nu s-au aliniat stelele. Sau planetele. Sau ce trebuia sa se alinieze, ca sa dea ceva. E stupid tot-tot. S-au dus toate ideile. Au ramas in urma doar agresiunile barbare de tot felul. Pe linga infinite forme de manifestare a unei prostii infinite. Nu mai exista echilibrul logicilor. E doar o furtuna de gesturi si cuvinte obscene. E haosul de dinaintea altui haos. Ne-a invadat nimicul ca intr-o poveste fara de sfirsit. Nu mai conteaza decit nimicul. S-a uitat tot ce a contat. Plutim. Stam si ne uitam la alte plutiri. Ramase. Fixate de timp.