Gindurile mi se aduna, asa ca lumile, cind isi descopera elementele comune. Apoi gindurile incep sa se roteasca accelerat, pina cind totul devine o furtuna, apoi un ciclon. Atunci e momentul de scos din toata nebunia asta aparenta, a cuvintelor, cu care sa tricotezi fraze care sa aiba arabescuri convergente. Incet incet textul apare vederii ca un far de care vaporul se apropie. Atunci cind farul e clar, intreg, si are toate detaliile la vedere, si textul e terminat. Orice adaos acum e ca un intrus care se vrea incognito, dar care lasa urme usor identificabile pe retina. Ce va fi de corectat va aparea atunci cind timpul ii va permite. Pina atunci totul va fi pastrat in aceeasi forma identica cu sine. Am vazut Trecatoarele iubiri, film romanesc mai vechi. E complicat, si simplu tot, si pe partzi. Vezi fiecare moment parca perfect explicat cum aluneca, paradoxal, in cele 2 directii opuse: unul in care totul se construieste perfect gindit, cu atentie, din toate sentimentele si trairile posibile, si altul in care totul se desface in bucati, care se desfac si ele in bucati de sentimente si trairi. Si totul e real, si exista, si se intimpla, pentru ca are oameni reali care traiesc intimplari reale, dar care par aproape inexplicabile, si greu de determinat ca avind un scop, sau macar vreo origine. Si toate, in desfasurarea lor adincesc un mister care a parut uitat la inceput, dar care ne-a venit din vreun adinc de memorie, ca sa se dezvolte. Mie mi-a dat o stare de simbata intr-o zi de vineri. Era ca intr-o sarbatoare necunoscuta, dar posibila, ca atunci cind, tinar fiind aveam intotdeauna simbata o stare de absoluta libertate (sau credeam ca o am). Oricum e mai bine asa, cu intoarcerile la niste trecuturi. De fapt la unele trecuturi, cind fericirea era originala, si autentica.
No comments:
Post a Comment