Un animal social

Nu am rabdare sa revad un film, mai ales ca stiu ce se intimpla. Si cind ma uit la un film am o stare de angoasa-emotie, de parca cineva ma obliga sa o fac. Cind mai e o ora de film ramasa incepe sa-mi fie mai bine, apoi din ce in ce mai bine, pina se termina. Intre timp mai iau pauze la film, si ma duc pe wiki sa vad mersul actiunii, sau daca imi scapa ceva, ca stau slab cu atentia la detalii. Bine ca nu m-am facut detectiv, sau corector/revizuitor/secretar/ITist, ca esuam glorios, nu as fi avut nici macar vointa, daca talent oricum nu. Bine la detalii sint bun doar la alea technice, cind cunosc piesa/ansamblul/masina, ca il studiez, si e altceva sa il faci/imbunatatesti, ca e lucrul tau, opera ta in care pui pasiune. Dar la urmarit filme sint pe dinafara, ca si la citit carti, daca-s multe personaje, care fac multe lucruri, ma pierd/confuzez, detaliile astea legate de o alta realitate decit cea technica ma ametesc. Si la memorat nume sint la fel de ultra-prost, probabil ca al meu creier trateaza orice nume de orice (persoane, locuri, companii, etc), ca o eticheta cu care refuza sa aiba de-a face; asta poate si pentru ca am avut de-a face cu o infinitate de nume fara importantza care s-au evaporat de parca n-au existat. Nume de oameni de stiinta imi amintesc, asta n-am cum sa nu, ca erau prin toate cursurile, sau cartile technice, stiintifice, etc. Dar restul au disparut ca prin magie. In fine, deci pentru mine, un film e cam chinuitor, il vad ca si cum eu l-as fi regizat, l-am uitat, si acuma il revad, si stau cu frica ca-i descopar greselile. Tot asa ma simteam si cind mergeam la petreceri, in tinerete. Eram acolo mai mult decit stressat,  ca ma gindeam ca cine stie ce naiba o sa se intimple, ca iar or sa fie conversatii absolut penibile, si toti iar or sa se holbeze la mine complet idiot. Si tot asa ma simteam din ce in ce mai bine pe masura ce trecea timpul. De ultra-super-plictiseala gustam ceva, sau beam, ca sa uit de imprejururile alea, si culmea, toate mi se pareau absolut fabuloase, si prietenoase, si gustoase, de parca in viata mea nu mai incercasem ceva care sa semene cu ce aveam atunci, acolo. Poate ca de asta apreciez mincarea la petreceri mai mult ca starea, sau oamenii. In special aperitivele si senvisurile, ooo, geniale si ca forma, cum aratau, dar si ca fond, adica gust. Ma roga, asa vedeam lucrurile atunci. Desi, si acuma cam tot la fel e treaba, ca oricum am evitat cit am putut intilnirile si mai ales petrecerile. Ma seaca de energie contactul cu oameni multi care se dau in barci, ca la bilci. Na, nimeni nu-i perfect. Dar cind se termina respectiva petrecere eram in extaz, un moment absolut sublim, mai ales dupa ce imi luam la revedere de la toti, si eram in drum spre casa. Visam la patul meu, si la, mai ales la somnul cel eliberator de frici, sau griji, sau groazele de dinainte. Asta e cu mine si cu ceilalti, sintem relativ putin compatibili, de aia ne evitam, dar pastram aparentzele, ca sa nu dam de banuit ca am fi oarecum ciudatzi (de parca ei n-ar fi, doar ca ei le considera pe ale lor social acceptabile). Ma gindesc acuma daca asta suna a confesiune. Nu cred, e personala si a mea, dar tine de oricine. Oricine ca mine  , ca pe ailaltzi, din prietenie le taiem macaroana cu vorbe si fraze atent construite ca sa fie eficiente. Glumesc, cum sa nu-i lasi sa vorbeasca, doar au atitea lucruri interesante de spus. Aha.