Ma caut pe mine, de multe ori, cind mi-e greu, pentru ca imprejur totul e atit de alunecos..Si ma intorc la fiintza mea, asa cum pot..Si vad ca in mine sint aceleasi curbe, si alunecari, ca in ceilaltzi, si mi-e ciuda.. Pentru ca as vrea ca sa imi pot fi reper de stabilitate macar mie, dar nu pot..Am aceeasi natura..
Repere ne sint ideile, si ambitziile, si unele trecuturi, dar dincolo de ele e o serpuire de variante curbe si nedeterminate..Ne agatzam pe drum de ce putem, ca sa ne propulsam inainte..Cautind motivatii diverse, de la cele mai inalte, pina la cele mai disperate..
Nu mai conteaza nimic..Toate sint la latitudinea unui destin variabil, care ne fac visurile cind realizabile, cind pure iluzii..Ramin doar trecerile fiintzei de la o stare la alta..Si raminem si noi, intr-o schimbare de la un ceva nestiut spre un altceva nedeterminat, ca intr-o cautare permanenta a ce sintem, pentru a intui, pe cit posibil, o fericire accesibila, de care ne legam, cum putem, ca sa ceva, orice..Stim ca si ceilalti sint la fel, si ca si ei isi cauta cevaul lor, care ne e mai mult sau mai putin apropiat..
Cine e de vina ca sintem toti atit de singuri? De ce nu ne vorbeste?
No comments:
Post a Comment