Nuditutitate

Ieri, cind desenam linii noi pe un tablou mai vechi am zis ca, uite, daca adaug ceva mai bun, iese ceva mai frumos. Si, cu toata estetica din cap am inceput sa pun aici un segment, acolo un segment, gindind tot timpul daca ce pun in plus construieste intregul ala. Pe urma m-am gindit ca fac un amestec de tablouri suprapuse, care nu stiu daca se completeaza suficient de bine unul cu altul, pentru ca omul priveste tot din prima, nu descompune straturile; pentru ca asa as face si eu. Si m-am si auto-analizat cind desenam. Apoi ma gindeam, bine, eu ca eu, dar cum sa fac sa iasa tabloul bun, in ce fel de stare sa ma scufund ca sa determine actiunile care sa contribuie la constructia intregului cel solid si compact? Cum priveste, si cum analizeaza cineva din exterior o pictura? Un idiot poate face praf orice capodopera, dar un educat aplica niste grile de valori, sa zic asa, insa toti analizeaza cu sufletul profund, si isi dau seama daca ii emotioneaza, sau nu creatia respectiva. Deci sufletul profund e cel la care, pina la urma, ne raportam, pe el il avem ca baza pentru tot. Si asa e, trebuie ca atunci cind fac ceva sa am access la acea zona profunda din mine care sa ma ghideze. Pentru ca, de multe ori ezit sa merg prea adinc, dintr-un fel de jena, sau pudoare. Mi-e rusine parca sa expun chiar asa, mai rusine decit daca as fi eu expus in pielea goala in fata tuturor, ca la nudisti (desi la nudisti si ceilalti se expun, aici e mai degraba tu dezbracat fata de ceilalti imbracati), stiind ca toti au curiozitatea sa-ti observe absolut toate detaliile anatomice, si sa te priveasca cu lupa, ca sa-si satisfaca o puternica dorintza interioara de a te critica drastic, tocmai pentru ca si ei sint ultra-constienti de propriile lor defecte. Probabil ca rusinea asta e zidul care trebuie trecut, pentru ca mi-a fost formata din copilarie, asta a fost metoda de educatie primitiva a unui sistem; rusinea, si frica, cu asta ne paralizau actiunile. Deci, imi trebuie curaj sa infrunt greselile trecutului, pina la urma, sa ma eliberez, ca sa pot construi ceva valabil. Tre'sa ma fac nudist, hahaha. Bine, si actorii se mai dezbraca pe scena, si teatrul e arta. Si in filme sint scene nud, si pe strada se mai organizeaza evenimente cu oameni dezbracati, asta chiar daca social vorbind, asta e blamat de societate, pentru ca e indecent. In pictura nudul e ceva obisnuit. In fine, nu corpul gol e problema, cit prejudecatile legate de el, pentru ca se asociaza cu acte impure, asa ca sexul, hahaha. Sint tabu-uri multe, dar sexul pare cel mai blamabil, si nu rautatea si violentza, in fine. Acuma, daca nu ar fi sex nu ar exista oameni, ar disparea specia noastra, dar asta na, nu e un argument bun, se pare. Ca sa te lupti cu tabu-urile tre'sa le infruntzi direct. Ar trebui legalizat nudismul, si sa fie la liber, care vrea sa iasa pe strada in pielea goala sa fie liber sa o faca, de ce nu? In Canada e voie ca tipele sa iasa in sinii goi, am si vazut o duduie, vara trecuta parca, de era sa fac accident cu masina (arata bine, era naturalo-nesiliconata). E adevarat ca la barbati e posibil ca in public sa se excite, si sa para mai ciudat, lumea sa creada ca, uite cineva e gata de sex in public. Chiar, si sexul in public ar trebui legalizat, de ce nu, daca oamenii se simt bine asa lasa-i bre sa faca ce vor, doar nu ma afecteaza, pentru ca, daca nu vreau, nu ma uit. Si oricum, prefer sex in public decit violentza, clar. In fine, e discutie lunga cu argumente bune, dar asta e mentalitatea de acum, si trebuie sa o acceptam. Peste citeva mii de ani va fi cu totul altfel, pentru ca lumea se va fi eliberat de toate stupiditatile de azi. Ce pacat ca nu am o masina a timpului ca sa vad. Poate e mai bine asa, ca ce nu stiu nu ma enerveaza, clar.

Arte

Cel mai frumos lucru din lume e echilibrul, pentru ca el iti da stabilitatea aceea la care, de multe ori visezi. Doar ca asta e greu, pentru ca depinzi de multe lucruri din exterior, care ti se intimpla, si, la care, indiferent de starile pe care le ai trebuie sa re-actionezi. Bine, asta in cazul ideal, pentru ca, pina la urma, faci ce poti, si cum poti. Ce frumos ar fi ca viata ta sa fie armonioasa si previzibila-profunda ca o partitura muzicala. Eh, e adevarat ca asa ceva e absolut imposibil, desi, pe unele portiuni de timp se mai intimpla sa ti se para totul perfect, si tu in controlul situatiei. Noroc ca viata iti mai da cite un pumn in stomac, sa te trezesti, si sa fii iar lucid. Ce frumos ar fi sa fie armonie in tot ca in Sonata Lunii. Ma uitam ce firesc curg notele unele din altele, ce simtire profunda a avut cel care le-a pus asa. Daca ar fi mutat o nota doar, mai sus, sau mai jos, ar fi schimbat toata constructia, adica totul ar fi ramas perfect pina la nota aia, si dupa ea. In unele melodii se intimpla sa gasesti lucruri nefiresti, parca, pentru ca sint armonii bune, urmate de niste stridentze de sari de pe scaun, si o iei la fuga; chiar daca, pe ansamblu opera e profunda, salturile astea bruste iti dau dureri de cap/stomac. Probabil asta face diferentza: cu cit o piesa muzicala e mai armonioasa, cu atit e mai cunoscuta, sau chiar celebra. De asta probabil azi muzica pop, sau muzica previzibila, sa zicem, asa in general, e cea mai populara, pentru ca repetarea unor motive e mai odihnitoare si placuta. Si asa e si in celelalte arte. Opera e profunda cind iti merge la suflet direct, fara sa faci eforturi sa o intelegi, e buna cind idealizeaza parti din realitate, dar le prezinta ca si cind ar fi posibile. Orice opera e o parte de realitate re-creata de artist, pentru ca are in ea doar elemente filtrate ca sa aiba semnificatie pentru sufletul profund. Cu cit aceasta re-creere se apropie de intelegerea comuna, cu atit ea pare mai naturala, si, evident, mai reusita, pentru ca e credibila. Sau, macar posibila. In fine, nu e o mare complicatiune sa intelegi cum sa fie opera, ca sa fie buna, greu e sa o faci buna, aici e adevaratul travaliu, in a o construi echilibrata. Bine, e destul de greu, pentru ca nu ai tot timpul inspiratia suficienta, nu te simti tot timpul cu viziuni, cuvinte, energie, si auto-analiza suficient de bune cit sa vrei sa aduni ceva intr-un intreg. Plus ca, pentru a scrie ceva valabil trebuie sa fi citit enorm de mult, si sa te fi gindit profund la toate. In fine, acuma literaturile sint mai deschise, arta in general foloseste si alte elemente mai noi, mai moderne, conform cu vremurile, nu mai exista reguli stricte, poti sa faci ce vrei, atita timp cit opera e buna, adica emotioneaza consumatorul. Sint si variante neortodoxe, de ex un tablou complet alb, sau cu un cerc colorat. E si asta arta, pentru ca poate fi interpretata in miliarde de feluri, fiind atit de simplu, doar imaginatie iti trebuie, si poti scoate din aproape nimic multe lumi complicate. Sint puncte de vedere de toate felurile, si privitorului/ascultatorului ii place ce intelege, sau ce il provoaca, sau intriga. Depinde de om, si de cite lucruri cunoaste, de experienta lui. Sint multe de spus. Poate ca toata arta facuta pina acuma e doar o copie palida a naturii. In fine, nu putem niciodata explica totul, si e normal ca sa nu existe opere perfecte, si general acceptate de toti ca fiind perfecte. Gata cu gindurile, azi ma duc sa ma plimb prin nava, si imi cumpar un vis in care sa fiu un pictor, sau sculptor celebru. Sau muzician. Oare au varianta cu Beethoven, in care sa-mi fie induse gindurile, si viziunile lui? As incerca asta, sa vad cum s-a simtit el, traind in vremurile alea. Mi-ar trebui si ceva pasiune ca a lui, si cunoastere ca a lui, si deschidere a mintii identica. Merita incercat, ca e ceva nou. Probabil cere un timp de pregatire, ca sa simti ceva, altfel te ia pe sus tot virtejul ala de valori care ti s-ar plimba prin cap. E posibil sa fie obositor. Tine de pasiune, si de dorintza de a incerca sa te apropii de niste lumi ideale.

Cetatzean cosmic

Am fost excesiv de locvace in ultimul timp; adica  vorbaretz, da' locvace suna mai filosofico-pompos fata de vorbaretz. Vorbaretz suna a functzionar mediocru (contzopist gen, asa imi pare), care are un loc blocat in schema sociala, si care e tenace suficient cit sa reziste la asa o dileala psihologica (sa aiba acelasi program, in care sa faca aceleasi lucruri repetitiv). In fine, am fost asa dacit azi, ca am avut niste chestii-trestii, care m-au scos din inertzie, si, na. Acuma ma uit la un film, Clara, cu un astronom care cauta planete locuibile, care si-a gasit o asistenta ca sa-l ajute, tipa pictoritza fara cunostinte de astronomie, dar foarte entuziasta. Frumoase povestile astea care incep asa, ca par sa aiba happy end, acuma sa vedem, cine stie, ca sint abia la jumatea filmului, cind ei fac observatii de corpuri care trec prin fata un ei stele, carora le pot masura ceva parametri inclusiv diametru (aici am o intrebare: daca o planeta e sferica (aproximativ) asta inseamna ca la inceput a fost lichida, eventual expulzata din vreo stea?), masa, si temperatura, ca sa vada daca poate sa aiba pe ea viatza. Ce intriga e ca ei cauta planete cu dimensiuni/masa comparabile cu ale Terrei, ca se presupune ca Terra, avind viatza (mai mult sau mai putin inteligenta (depinde de educatie)), e un bun model pentru planete similare cu ea pe care sa apara viatza/civilizatzie. Mie mi se pare ca masa, sau dimensiunile (planetei apte de viatza) pot varia destul de mult, important e sa fie conditiile de temperatura, apa, gravitatzie (nu exagerat de mare/mica; aici sint discutii lungi) asemanatoare la suprafatza. In fine, au si astronomii teoriile lor. Substantza organica de plecare exista in cosmos, trebuie musai apa, si caldura/lumina ca sa inceapa sa se combine chestiile pina apare prima celula, ca de acolo e un drum sigur, daca nu apar schimbari bruste, sau ceva. Ce conteaza daca planeta e, sa zicem de 2 ori mai mare ca diametru, sau daca are o gravitatie de 3 ori mai mare, sau temperatura e mai mare/mica, dar buna cit sa tina apa lichida adica 0-100 Celsius? Ma rog, eu vorbesc acuma la intuitzia mea, fara sa fi studiat adinc fenomenul, doar la simtul bun si comun. Bine, in astronomie sint si multe intrebari fara raspuns argumentat, ci doar dat, vezi teoria Big Bangului, in care totul a evoluat dintr-o unica explozie (greu de crezut, dupa mine). In fine. Sagan a spus multe lucruri interesante in serialul Cosmos despre stele, planete, stiintza. N-ar strica sa-l mai amintesc cind si cind, ca serialul ala a fost fabulos. Bine, acuma cunoasterea e cu mult mai avansata, dar lucrurile fundamentale cel mai bine explicate tot in Cosmos sint. Si asta te ajuta sa ai o privire mai de ansamblu, fara sa te pierzi in miliardele de amanunte technice. Sint multe de spus, dar reluam tema, ca e ultra-super-interesanta, si misterele sint inca, ramase la locul lor.

Un animal social

Nu am rabdare sa revad un film, mai ales ca stiu ce se intimpla. Si cind ma uit la un film am o stare de angoasa-emotie, de parca cineva ma obliga sa o fac. Cind mai e o ora de film ramasa incepe sa-mi fie mai bine, apoi din ce in ce mai bine, pina se termina. Intre timp mai iau pauze la film, si ma duc pe wiki sa vad mersul actiunii, sau daca imi scapa ceva, ca stau slab cu atentia la detalii. Bine ca nu m-am facut detectiv, sau corector/revizuitor/secretar/ITist, ca esuam glorios, nu as fi avut nici macar vointa, daca talent oricum nu. Bine la detalii sint bun doar la alea technice, cind cunosc piesa/ansamblul/masina, ca il studiez, si e altceva sa il faci/imbunatatesti, ca e lucrul tau, opera ta in care pui pasiune. Dar la urmarit filme sint pe dinafara, ca si la citit carti, daca-s multe personaje, care fac multe lucruri, ma pierd/confuzez, detaliile astea legate de o alta realitate decit cea technica ma ametesc. Si la memorat nume sint la fel de ultra-prost, probabil ca al meu creier trateaza orice nume de orice (persoane, locuri, companii, etc), ca o eticheta cu care refuza sa aiba de-a face; asta poate si pentru ca am avut de-a face cu o infinitate de nume fara importantza care s-au evaporat de parca n-au existat. Nume de oameni de stiinta imi amintesc, asta n-am cum sa nu, ca erau prin toate cursurile, sau cartile technice, stiintifice, etc. Dar restul au disparut ca prin magie. In fine, deci pentru mine, un film e cam chinuitor, il vad ca si cum eu l-as fi regizat, l-am uitat, si acuma il revad, si stau cu frica ca-i descopar greselile. Tot asa ma simteam si cind mergeam la petreceri, in tinerete. Eram acolo mai mult decit stressat,  ca ma gindeam ca cine stie ce naiba o sa se intimple, ca iar or sa fie conversatii absolut penibile, si toti iar or sa se holbeze la mine complet idiot. Si tot asa ma simteam din ce in ce mai bine pe masura ce trecea timpul. De ultra-super-plictiseala gustam ceva, sau beam, ca sa uit de imprejururile alea, si culmea, toate mi se pareau absolut fabuloase, si prietenoase, si gustoase, de parca in viata mea nu mai incercasem ceva care sa semene cu ce aveam atunci, acolo. Poate ca de asta apreciez mincarea la petreceri mai mult ca starea, sau oamenii. In special aperitivele si senvisurile, ooo, geniale si ca forma, cum aratau, dar si ca fond, adica gust. Ma roga, asa vedeam lucrurile atunci. Desi, si acuma cam tot la fel e treaba, ca oricum am evitat cit am putut intilnirile si mai ales petrecerile. Ma seaca de energie contactul cu oameni multi care se dau in barci, ca la bilci. Na, nimeni nu-i perfect. Dar cind se termina respectiva petrecere eram in extaz, un moment absolut sublim, mai ales dupa ce imi luam la revedere de la toti, si eram in drum spre casa. Visam la patul meu, si la, mai ales la somnul cel eliberator de frici, sau griji, sau groazele de dinainte. Asta e cu mine si cu ceilalti, sintem relativ putin compatibili, de aia ne evitam, dar pastram aparentzele, ca sa nu dam de banuit ca am fi oarecum ciudatzi (de parca ei n-ar fi, doar ca ei le considera pe ale lor social acceptabile). Ma gindesc acuma daca asta suna a confesiune. Nu cred, e personala si a mea, dar tine de oricine. Oricine ca mine  , ca pe ailaltzi, din prietenie le taiem macaroana cu vorbe si fraze atent construite ca sa fie eficiente. Glumesc, cum sa nu-i lasi sa vorbeasca, doar au atitea lucruri interesante de spus. Aha.

Sliding doors

Astia care fac filme cred ca au privilegiul sa faca ce vor, sa te manipuleze emotional cum vor, sa-ti ia sentimentele, si sa traga de ele, sa le inoade, sa le deznoade, sa le arunce in sus, sa le prinda, sa opereze pe ele, fara mila si fara consideratiune pentru fiintza ta mica. Ca macelarii intr-un abator imaginar. Fara sa-i jicgkcnesc. Bine, asta pentru ca vrem si noi sa fim manipulati, ca sa simtim ca traim si alte vieti, si sa ne mai scoata din rutina, si inertzie. Am vazut un film, Sliding doors, bai nene, ce chestie, sa vezi cum aceeasi viata poate urma 2 cursuri posibile, doar pentru ca ceva mic, un amanunt, o chestiutza micronico-insignifianta, intervine b rusc, inopinat si fara logica. Na, what if. Si cu noi e fix la fel, ca ne mai chinuie intrebari despre cum ar fi fost daca, si daca, si daca, si etc. Noi traim doar un sir al evenimentelor, chiar daca multe altele sint disponibile, totul tine de ce alegem, sau ce ni se intimpla, pentru ca asa sintem, sau asa sint conditiile, sau asa s-a intimplat totul, ca sa se combine intr-un alt fel decit "trebuia". Sa nu facem iar scenarii, si sa nu dam vina pe altii, desi avem motive, dar nu trebuie ca asta sa fie o scuza, chiar daca e rezonabila, ca doar aia slabi cauta scuze, nu?
PS Intre text si poza pot fi legaturi de subtilitati diferite, dar, ca sa nu se interpreteze aiurea, si sa ma scot zic ca orice legatura cu realitatea e pur intimplatoare. Cred ca remarcati umorul, ca de asta zic, ca sa-l remarcati, sa nu simt ca am consumat neuronii in van, sau in paravan.
PPS Scenaristii astia au o imaginatie de invidiat. Sau de blamat, ca ne mai dau si stari nasoale, desi fara happy-end e varza toata coshmelia, ca na, oameni sintem, si pentru noi propriile sentimente sint al naibii de importante!

10 minute 10%

Bai! Baibaibaibai-baaaaaaaaai! Bai! Nimic nu e cum e. De fapt nimic nu e cum ar trebui sa fie. Daca ar fi cum ar trebui as mai fi de acord, un 10%, sa zic, si as spune ca baaaaai, sint nefericit doar din cauza mea. Nu ca as fi nefericit, sau ceva, ca nu sint. Adica sint, un 10%, sa zic. Sau 20%, sau mai mult, in fine, ca tot omul, nu sar eu din tipare, ca nu-s genul. Dar ipoteza ramine, nimic nu e cum ar trebui sa fie, desi na, n-am de unde sa stiu asta, am zis asta ca sa am un punct de plecare la ceva. Nu c a asta asa as vrea sa fac, sa plec, ca mi-e mai bine daca stau si imi conserv inertzia de o-biect, de fapt de corp. Acuma as sta ca e normal, ca mai obosesc si eu. Nu m-am nascut obosit, doar am evoluat suficient, cit sa devin asa. Si, am zis ca o pauza nu strica. M-am asezat pe un bolovan, care e si el un corp, si mi-am anulat toate conversatiile cu mine. Sau cu ceilalti din mine. Apoi m-am luat de univers. Universule, pentru 10 minute inceteaza sa mai existi, te rog. Si m-am trezit intr-un vid imponderabil. Universule, n-o fa pe desteptul cu mine, inceteaza sa existi doar tu, pe mine, si pe planeta lasa-neeeeeee. Planeta a revenit. Mersi universule, esti comic. Sau poate eu sint comic, si tu m-ai ascultat ca si cind as fi Dumnezeu, pentru ca ti-ai dat seama, mai universule, ce bun sint. Bine, sint bun, clar, fara dubiu, dar poate nici chiar asa de bun, oricum mersi, esti dragut. Daca ar fi ca tine macar 10% din oameni, eeee, alta planeta in alta lume, in cu totul alt univers. Ma rog, sa nu ne dam mari. Am zis ca 10 minute fac blank cu toate, doar ma justific stind pe piatra si nefacind nimic, dar absolut nimic. Cerul e fara steleeeee, lumea e fara oameni, doar eu, aici, absolut si intr-un extaz genial, 10 minute meritate. Bine, nu ca asa ar fi trebuit sa fie, ca eu sa am o dorintza garantata asa, dar s-a intimplat, a functionat, si eu am profitat, ca datele erau date, eram singur, si asta fix cit am cerut. Am conspirat singur, si acuma ma lafai in 10 minute ca si cind ar fi o vesnicie concentrata adusa aici, la mine, ca o pizza ordonata prin telefon. Cred, sau sper, ca nu e un univers paralel in care am fost trimis, ci e ala original, bine, oricum nu conteaza. Ce am acum am. Nu sint vreun profitor, sau ceva, dar nu poti sa refuzi un asa dar, mai ales daca l-ai cerut, nu? Eh, 10 minute trec repede, prea repede sa sa simt, totusi, ca ceva atit de important s-a intimplat. In fine, sa nu zic iar ca e o conspiratie a celorlalti, ca ceilalti nu exista in astea 10 minute. Ei exista doar in restul timpului. Ma rog. Acum lumea a revenit. Inapoi la realitate. Ce lume. Ce bine era. De fapt, daca ma gindesc, eu sint un om liber, si pot sa-mi fac in cap cite lumi vreau, chiar si una care sa semene cu cea de 10 minute. Important e sa ma eliberez pe dinauntru, sa las afara toate stringurile care ma leaga, si sa invat sa traiesc altfel. Love is holding on, love is letting go. Adica, pentru echilibrul situatiei, si al vietii tale in general, alternezi situatii in care te agati ca si cind asta te-ar salva, dupa care dai drumul, daca busteanul ala curge pe un fluviu, si urmeaza o cascada, cu o cadere aferenta de la o inaltime aferenta, aferent neplacuta, evident. Edivent. Etivend. Aferent. Deci sa lasam sa go. Asta e cosmic de important. Sa lasam unele chestii sa se duca. Lasa-neeee stringuleee. E. E o lectie asta. Sa lasi. Apoi sa agati iar, ceva, sau altceva. Apoi sa lasi iar. Ca sa-ti umpli timpul, si sa simti ca in sirul asta de agatzai-eliberari e fericirea, aia 10%, desi e mult si asta, oho e exagerat de mult, 10% e o nebunie sa fie. Ma rog, la inceput am zis ca 10% sint nefericit, adica 90% as fi fericit implicit, da' nu e asa, ca daca nu esti fericit, nu inseamna ca automat esti nefericit, ca mai ai si stari de astea de tranzitie, de la una la alta. Un 10%  fericit e ok, 10% nefericit ok, si restul o plutire intre, o cautare a ceva care sa aduca doze mai mari de fericire. Mama cite chestii sint de zis despre asta, as putea scrie romane intregi, cite interpretari, puncte de vedere din cele mai exotico-extaziante, pina la na. E un univers plin. Chestia e si sa obtii ceva cu asta, ca asa, ca pura fabulatie e fix inutila pentru ceilalti ca le au si ei pe ale lor. De fapt, eu de ce scriu asta acuma? Sa ma lansez in scenarii?
PS Cind ziceam sa ne eliberam de stringurile de afara cind plonjam inauntru, ma refeream la chestiile alea care ne induc mici/mari obsesii, ca cu obsesiile nu e bine, le lasam si pe ele sa se duca. E mai bine liber, si fara obsesii, decit legat, si blocat in cercul ala al lor. Adica mai bine sa fie bine decit sa fie rau, ca daca e rau nu e bine, ca e diferite, si cind e una nu e alta. Bine, si aici lucrurile-s complicat de amestecate, dar sa nu facem iar scenarii posibilo-imposibile.

Eurovision Romania 2019, finala cu final contorsionat

In an area where hope vanished, we grab everything to break our fall. Adica na, la noi sint scandaluri si jafuri ca in vestul salbatic de la inceput de lume, au ramas doar ruinele in care sa ne adapostim, ne-am (sau neam) salbaticit, si facem orice sa supravietuim post-apoca-eliptic (hahaha). Dar, daaaar, ne exhibam, ca sa ne aratam si latura asta cabotino-artistica, cautam sa facem show mare, sa strigam, sa ne dam in stamba fix kafkian, sa dam adica ce e mai "bun" din noi: o ura existentiala care, in conditiile de mediu "elitist" pe care il avem in mintile noastre inguste devine rusinos de ridicola. Pentru ca astia sintem, fie ca vrem sa ne laudam pompos, sau sa mimam decentza si modestia, reusim doar sa facem un spectacol prost, si doar atit, bun pentru mediocri. In fine, nu mai vorbim de scandalurile politice, ca sint prea grobiene. Ne luam doar de finala Eurovision Romania 2019, pentru ca a inceput tsunami-ul de injuraturi "aferente", hahaha. Taberele au sarit una la alta, pentru ca a cistigat, sau nu "catindatul" propriu. Bai nene, Dear father e o piesa foarte buna, dar nu e de Eurovision, sa fim seriosi, pentru ca are niste ruperi de ritm de iti sare palaria din cap. Sustinatorii ei zic ca n-a reusit pentru ca Laura a zis ca ceva, sau altceva. Ete na, asta e o scuza penibila, pentru ca nu asta conteaza cind o piesa e buna (vezi Conchita Wurst). Juriul majoritar strain a votat foarte bine, clar, melodia Lui Ester e cea mai indicata sa ne reprezinte, pentru ca exista reguli, scrise sau nescrise (si pe care cautam sa le incalcam, de parca ar merge si aici, hahaha) ca ceva sa poata reusi. Acuma daca melodia asta va avea un loc bun in Israel, toti vor spune ipocrit ca au sustinut-o, clar, si iar vor incepe sa se bata cu caramida in chiept si sa se dea mari patrioti, pentru ca tzarisoara are talente, si noi, de la daci incoace sintem universali. Imi place Eurovisionul la nebunie, ca se consuma cantitati uriase de energie, orgoliu, talent, si e ca o furtuna de vise amestecate, dar ma enerveaza ca e cam haotic, si se urla, si scalimbaie mult. Spectacolul, insa e genial, are de toate, si vezi oameni care traiesc la limita dincolo de care o cam iei razna, hahaha. Na, acuma ramine sa ne uitam cum se prezinta si alte tari, si sa ne imbunatatim piesa, ca se poate scoate din absolut orice o capodopera (daca stii sa o faci). Sper totusi ca, cizelarea piesei sa nu o faca mai urita, ca noi avem talentul asta. Si sper sa o promovam suficient de bine, ca sa ne aduca voturi. In rest, mult success pentru melodia noastra reprezentativa la o parte din spectacolul lumii care este Eurovisionul. Baftaaaaaaaaaaaa!

Cunoastere si evolutie

Cit am trait in dictatura unui tzaran care a devenit cizmar, apoi criminal, apoi dictator criminal, lucrurile erau destul de clare. Era o disciplina dura, dar era ordine. Cine nu se supunea, sau comenta, sau facea alte acte anti-sistem era redus la tacere intr-un fel sau altul, sau eliminat fizic. Lumea totusi mai asculta Europa libera, mai spunea bancuri politice, mai injura, se mai ducea la teatru, sau la alte spectacole unde se bagau sopirle (care erau aluzii la sistem, sau la cretinii din partid), dar, manifestarile general-sociale erau relativ decente (daca putem vorbi de o decentza din punctul modern de vedere). Dupa o revolutie eliberatoare toate barierele au cazut, si lumea a redevenit normal-democratica. Dar libertatea asta a adus cu ea si bune, si rele, iar relele au inceput sa domine, pentru ca erau mai puternice, mai active. Fostii, speriati un timp de o eventuala minie populara, au tacut, ca sa inceapa incet-incet, si metodic, sa preia conducerea. La ce s-a ajuns a fost pentru ca binele a fost ingramadit, busit, obligat prin tot felul de constringeri sa taca, pentru ca asa era mentalitatea romaneasca, si stilul nostru de a fi. In fine, asta e mersul istoriei, si el depinde de multi parametri, dar asta e altceva. Pe perioada dictaturii, cind toti erau aparent corecti si obedienti, era o tacere a actiunii, sa zic asa. Toti se ascundeau dupa aparentze. Atunci ma intrebam tot timpul cine sint, de fapt, oamenii, cum sint ei in realitate? Si, dupa revolutie am avut multe raspunsuri, pentru ca i-am vazut cum sint, de fapt. Fiecare avea in el si bine, si rau, dar in proportii diferite. De la multi din cei pe care i-am cunoscut nu ma asteptam sa aiba atita rau, si asta m-a mirat, pentru ca mi se parea ciudat. Apoi am vazut reactiile multora de pe retelele sociale, si asta chiar m-a uimit. De unde atita ura, si monstruozitate? Sa fie toti asa, sau doar cei mai vizibili? Naiba stie, azi nu mai ai incredere in nimic, si nimeni, dar parca nu e normal ca sa nu existe echilibru intre bine si rau. Si am mai trait sa vad ca se poate si mai rau, si mai rau, de am crezut ca e o conspiratie a raului care cauta sa blocheze planeta. Apoi am vazut ca exista in oceanul asta atit de poluat si mici insule de bine, in general in jurul unor oameni buni si cam insingurati, si asta mi-a dat o mica sperantza, dupa atitia ani de asediu al mizerabililor. Si mi-am dat seama ca binele asta trebuie cautat, si oamenii buni la fel. Asta cere foarte multa vointa si determinare, si o la fel de mare capacitate de supravietuire, ca sa poti rezista la atacurile continue ale prostilor violentzi. Pentru relele facute azi nu e de vina o retea sociala, sau alta, ci oamenii care se manifesta asa. De asta ar fi bine ca sa invete si cei buni sa se sustina intre ei intr-un mod corect, si sa riposteze la mizeriile unor mizerabili, si asa sa se creeze o retea de oameni/lucruri bune care sa fie un reper, si care sa aduca valori si stabilitate in societate. Technologia de azi ne ajuta enorm, pentru ca azi avem access la toate cunostintele acumulate de omenire in atita istorie. Dar felul in care vom evolua va depinde alegerile noastre, pe care sa le luam in cunostintza de cauza.

Altfel de eu

Sintem legati de oameni, de situatii. Uneori ne place asta, dar de cele mai multe ori nu prea, si cautam sa fugim, sau sa uitam, si sa continuam. Traim viata pe felii de timp. Felii taiate intimplator, pe care, ca sa le intelegem le taiem in doua, apoi jumatatile le taiem iar in doua. Ca si cind timpul ar fi un tort, bun, cu crema si bucati crocante aruncate intimplator. Dupa un numar de injumatatiri ale jumatatilor ramase obtinem, cum ne spunea dl Sagan ca ar fi cam 90, ajungem la un atom de timp. Iar atomul e in esentza un nucleu foarte mic, si electroni foarte mici, restul e vid. Adica nimic. Deci mare parte din timp e umplut cu nimic. Sau, daca vorbim de viata, cu nimicuri. Pentru ca facem ce facem, cum putem, ca sa se intimple ceva, care e un scop, o dorintza, o implinire, sau un vis. Asa cautam sa umplem golul din feliile de timp cu diferite sensuri. Si asta se intimpla mai mult in mintea noastra, pentru ca ceilalti au si ei mintea ocupata cu sensurile lor, si vedem ca nu le prea pasa. Fiecare facem, pina la urma, cit putem de mult, ca sa simtim ca nu irosim timpul asta, de a carui trecere devenim din ce in ce mai constienti. Puteam mai mult, sigur, e oricind loc de mai bine, dar na. Nu a depins intotdeauna de noi, pentru ca ceilalti au luptat si ei pentru supravietuirea lor, si ne-au mai si blocat noua actiunile, uneori. Dar, ne adaptam, invatam cum e sa luptam si cu armele celorlalti, sau cu metodele celorlalti, lucru care ne consuma foarte multa energie. Oricum , asta e viata, alta varianta mai buna a ei nu avem, inca. E nemeritata situatia, dar incercam sa o facem mai buna, cu ce avem. De ce oare oamenii nu sint deschisi, si de ce trebuie sa suportam de la mediu atita ipocrizie, si mizerie? Mediul celorlalti, cel care ne obliga sa-i fim actori. De asta probabil am eu fanteziile cu invizibilitatea, sau cu visul programabil intr-un loc in care sa pot fi mai liber decit de obicei. Cum as fi fost, oare, daca lumea ar fi fost altfel?

Un viitor

Se spune ca viata exista in univers, dar e pe planete prea indepartate de noi, si s-ar putea sa nu o putem intilni pe durata omenirii. Oare cit va dura si omenirea? Va supravietui oare exploziei soarelui? Va emigra in alte sisteme stelare? Probabil ca da, pentru ca si technologia va avansa enorm, desi va avea si ea limitele ei. Ce vedem noi acum e abia inceputul. In timp vor apare muuuulte minuni pe care acum doar le anticipam, dar asta ii va schimba si pe oameni, dar si societatea. Totul se va transforma in altceva, mult mai avansat, mai elaborat, si mai complicat. Oamenii din viitor vor intelege mai bine lucrurile, si vor fi mai educati, mai bine intentionati, si mai prietenosi. Raul va mai exista, dar va fi izolat, insingurat, si impins spre disparitie. Dar asta se va intimpla muuult dupa ce noi vom disparea. Poate ne reincarnam si prindem ceva si din ce se va intimpla. Putin probabil, dar nu se stie, ca asa cum noi existam acum, poate vom exista si atunci, dar nu vom avea memoria a ce am trait acum. E un miracol ca traim acum, si trebuie sa profitam de viata asta cit mai mult, ca e foarte scurta a naibii. Si am prins si vremuri destul de dilii, desi cu mult mai bune decit cei de dinainte. La revolutie aveam 22 de ani, eram student, si nu stiam mai nimic despre viata, nu exista internet, iar compurile erau, cine isi mai aminteste 286, 386, 486, si se pregatea Pentium. Gates declarase ca-citeva sute de kilobytes memorie erau suficiente pentru computer. Azi avem ceva normal de ordinul terabytes, adica mii de gigabytes, adica mii de milioane de kilobytes. Si pe viitor vom avea si mai mult. Apoi se vor construi computere optice, sau cuantice, sau pe baza de ADN, care vor avea viteze de procesare la care azi doar visam. Atunci realitatea virtuala va fi absolut incredibila, iar device-urile le vom purta ca accesorii, sau bijuterii. Vom putea avea access de oriunde, la absolut orice informatie. Printarea 3D va putea face orice fel de componenta, oricit de complicata, vom avea roboti care vor munci in locul nostru, producind inclusiv alti roboti. Pamintul va fi reimpadurit, curatat de roboti, dioxidul de carbon va fi redus din atmosfera tot de roboti, vom avea nave care ne vor duce in timp scurt pe distante mari, si vom fi si inceput cautarile de alte planete locuibile, cu nave care vor explora cit mai mult din universul observabil. Va fi cu mult mai bine in viitor, oricum. Dar zic iar, pacat ca nu apucam sa vedem deciy bucati mici din tabloul viitorului. Asta e. Tot e bine ca am apucat ceva, ca puteam sa ne fi nascut pe vremea razboiului si sa fi trait un infern. Acum e liniste, desi e multa bulversare de cind cu descoperirile astea, care ne-au cam luat pe sus.

Realitati compuse

Visul si realitatea se intrepatrund, de parca ar vrea fiecare sa cucereasca tot teritoriul mintii. Sint victorii, batalii pierdute, dar lupta e continua, pentru ca avem nevoie de amindoua, sa se echilibreze una pe alta, si sa ne dea senzatia ca traim intr-o combinatie de vis, si realitate. Unde e adevarul aici, pai, e in tot. Sigur, daca e sa privim de sus, obiectiv, adevarul e in orice, in proportii diferite. Si daca e sa privim subiectiv, dinspre noi, prin noi, spre realitate, adevarul e complet, orinde, si oricind, in ce traim. Minciuna e, sau o putem privi, ca un altfel de adevar. Asa cum, evident, si adevarul putem spune ca e o altfel de minciuna, dac vrem sa absolutizam, un pic, desi, na, toate sint amestecate. Spunem asta ca sa intelegem mai bine cum sint toate, nu ca sa cautam reguli exacte la tot ce e atit de relativ imprejur, si de asta cautam sa simplificam cautind sa esentializam, pe cit putem ce e esentializabil din punctul nostru de vedere. Bine, totul e complicat, si nu se poate desface in toate detaliile, clar. Nici n-ar trebui, macar ca avem nevoie si de mister, cit sa ne propulseze spre cautari de raspunsuri. Ca fara mister e pustiu de prea limpede, totusi, si ne-am plictisi. Asta daca ar fi posibil. In fine, nu mai vreau sa ma mai gindesc la nimic, si sa ma scufund in realitate, sa las senzatiile sa ma inunde. Intr-un minut intru in alt vis. Ma uit cum lumina din laborator scade, si detaliile dispar, apoi cum totul se metamorfozeaza in noua realitate. Sint iar in busul de noapte. De data asta mi-am propus sa nu ma mai uit pe fereastra. Am stat un pic sa vad oamenii din bus, si sa incerc sa imi imaginez cine sint, ce au trait, ce destin au avut, cautind sa compun un raspuns argumentat din felul in care se miscau. De fapt asta era un test pe care sa-l dau, pentru evaluarea mea, de care nu am stiut. La sfirsit am vazut ca am gresit tot, cu mici exceptii, pentru ca ce credeam eu ca e, nu era. Actiunile oamenilor nu erau ce pareau, din punctul meu de vedere, si nu aratau explicit ceva anume care sa fie profund, si fundamental, ci erau doar manifestari ale lor, anumite obisnuintze, prostiutze, unele determinari, atitudini motivationale, etc, era o lista uriasa cu detalii, pe care am rasfoit-o doar. Ma gindeam daca nu cumva si eu fac asa, dar nu constientizez. E o distanta mare intre interior, si exterior, si ca sa-ti dai seama de interior trebuie sa fii subtil in a analiza, si a vedea care detalii sint importante. Ori eu nu am talentul asta. Mie imi trebuie lucrurile explicate matematic, ca si cind as fi infinit naiv, si as invata sa gindesc chiar in momentul asta, altfel obosesc. E prea multa dezordine in realitatea asta, si caut sa ma protejez. In fine, in bus dupa ce am terminat observatiile, m-am concentrat pe-peisajul de la geam, ca sa-mi eliberez mintea. Frumos. Ce realitate real de frumoasa e imprejur. Azi, si aici. Sau poate doar pare asa.

Concentrice

Lumile se misca in tacere. Si se transforma in tacere. E adevarat ca tacerea ascunde in ea multe strigate, dar ele nu pot fi auzite decit de o minte antrenata in strigatele tacute. Bine, cei care tac au uneori strigatele pe dinauntru, dar au in ei o fortza de atractie care impiedica sunetelor sa iasa, asa cum gaurile negre impiedica lumina sa iasa. Probabil ca fenomenul e acelasi, desi sunetele si lumina difera fundamental, chiar daca sint tot unde. In fine, ce mai conteaza, ca si asa sa mai gindesti la ceva cind traiesti bulversat intr-o lume bulversata e cam absurd. Plecasem de la lumi. Ele sint tacute, si se transforma. In fine. Si noi facem asta. Si nu obtinem nimic, ca pina la urma tot nu schimbam nimic din ceva. E cam greu de trait printre ceilalti. Toti sint baricadatzi in ei, si refuza sa comunice. Bine, multi nu au cunostinte elementare, si prefera sa taca. Altii sint mai expansivi, extrovertiti, si cauta provocari pentru minte. Cei mai dinamici risca sa si-o fure, pe cind ceilalti isi conserva energia. Nici asta nu conteaza. De fapt totul e albastru. Pe fond negru. Totul e perfect la fel ca acum 1, 10, 100, 1000, un miliard de ani. M-am acrit de la prezentul asta. As emigra in viitor, acolo macar as avea ceva interesant de invatat, as lua-o de la zero. Oare m-ar duce mintea sa pot invata sa traiesc in lumea aia? Ce conteaza, oricum nu se poate calatori in timp, asa ca mai bine sa ma multumesc cu prezentul, si sa n-am asteptari. De la nimeni, si nimic, niciodata. Totul e sa si pot asta. Mai bine ma duc sa ma plimb pe nava mea cea de toate zilele. E frumos printre roboti androizi. Se poarta frumos, vorbesc civilizat, se misca artistic, si pot sa-si aminteasca absolut orice din toata istoria omenirii. E o fericire asta, chit ca nu-s oameni, macar te fac sa te simti important, ca natura ta biologica le e superioara, teoretic. Oare cum vor arata androizii peste o mie de ani, ce alte super-capacitati vor avea? Mai bine ar fi sa se concentreze toti pe gasit metode de facut viata mult mai lunga. Sau pe metode de facut organismul regenerabil, si sa traim, asa mult si bine, pina ne plictisim. In fine. Deseara imi programez iar un vis, tot in bus, tot in oras, tot noaptea. Sau poate imi schimba mediul computerul, sa fie tot noaptea, tot in oras, dar in tramvai, hahaha, lovitura de teatru, ca tramvaiul e fundamental diferit ca e pe electricitate, si de la atita cimp electromagnetic poate incep sa am idei mai bune. Parca nu e indicat tramvaiul ca e mai mic, si ingust, tot in bus e solutia optima, stie computerul. Odata m-a bagat intr-un labirint, cu multe holuri, si usi, care dadeau spre sali, sau camere. A fost inedit, ca era cu multe surprize, nu stiai niciodata spre ce da o usa, te puteai trezi intr-o alta nava, sau intr-un yacht, sau intr-un turn, pe malul marii (era cu multa mare, ca i-am zis ca muntele ma cam oboseste psihic). Pe urma am revenit la bus-noapte-oras, ca stateam, si priveam la geam cum trece lumea pe linga mine, era mai comod, si mai convenabil. Oricum e o experientza de singuratic, ca nu mai era nimeni in show-ul asta, toti preferau alte scene/scenarii, ceva mai spectaculos, ca in filmele cu aventuri, si actiune. Mie-mi convine, ca de asta si prefer busul, ca nimic nu e mai interesant decit sa privesti spectacolul lumii. Poti sa te gindesti, sa analizezi, sa meditezi, si sa nu te bage nimeni in seama, adica fix ce-mi trebuie si-mi lipseste. Na, am si eu frustrarile mele, si mi le refulez asa. Ar merge si sa ma mai imbat, din cind in cind, dar nu ajuta prea mult, ca e o simpla ametzeala, nu-ti face sa-ti functioneze mai bine imaginatzia. Bine. Ma pregatesc, si plec spre masina de vise. Sau de visuri. Pina acolo ma mai plimb, poate imi mai vin idei.

Trecutele fericiri

Gindurile mi se aduna, asa ca lumile, cind isi descopera elementele comune. Apoi gindurile incep sa se roteasca accelerat, pina cind totul devine o furtuna, apoi un ciclon. Atunci e momentul de scos din toata nebunia asta aparenta, a cuvintelor, cu care sa tricotezi fraze care sa aiba arabescuri convergente. Incet incet textul apare vederii ca un far de care vaporul se apropie. Atunci cind farul e clar, intreg, si are toate detaliile la vedere, si textul e terminat. Orice adaos acum e ca un intrus care se vrea incognito, dar care lasa urme usor identificabile pe retina. Ce va fi de corectat va aparea atunci cind timpul ii va permite. Pina atunci totul va fi pastrat in aceeasi forma identica cu sine. Am vazut Trecatoarele iubiri, film romanesc mai vechi. E complicat, si simplu tot, si pe partzi. Vezi fiecare moment parca perfect explicat cum aluneca, paradoxal, in cele 2 directii opuse: unul in care totul se construieste perfect gindit, cu atentie, din toate sentimentele si trairile posibile, si altul in care totul se desface in bucati, care se desfac si ele in bucati de sentimente si trairi. Si totul e real, si exista, si se intimpla, pentru ca are oameni reali care traiesc intimplari reale, dar care par aproape inexplicabile, si greu de determinat ca avind un scop, sau macar vreo origine. Si toate, in desfasurarea lor adincesc un mister care a parut uitat la inceput, dar care ne-a venit din vreun adinc de memorie, ca sa se dezvolte. Mie mi-a dat o stare de simbata intr-o zi de vineri. Era ca intr-o sarbatoare necunoscuta, dar posibila, ca atunci cind, tinar fiind aveam intotdeauna simbata o stare de absoluta libertate (sau credeam ca o am). Oricum e mai bine asa, cu intoarcerile la niste trecuturi. De fapt la unele trecuturi, cind fericirea era originala, si autentica.