Drumurile fiintzelor

Am avut nevoie de ceva intoarcere in trecut, desi ea s-a intimplat efectiv asa, firesc, ca un nou pas in evolutia mea, sa zic asa..A venit peste mine, si am vrut ca de data asta sa ma gindesc mai bine, sa vizualizez, si sa caut sa pricep cum era mediul de atunci, oamenii, cum eram eu..Am revazut seria Liceenii, si am incercat sa ma intorc in timp, si sa fiu din nou adolescent..Mediul de atunci, anii 80, era primitiv si brutal, tolerant cu toate mizeriile si salbaticiile posibile, doar ca se musamalizau toate, se bagau sub presh ca sa pastreze o anumita aparentza..Calcau care putea pe cine putea, si care urla mai tare era promovat..Sinistrul era peste tot, dar invizibil, iar eu nu prea aveam de ales, asa ca incercam sa par cumva, sa am o imagine concreta in mintea celorlaltzi, ca sa ma lase in pace, cit de cit, pentru ca nu prea aveam in comun cu ei mai nimic..Ma interesa sa cunosc cit mai multe, dar nu stiam cum sa o fac, pentru ca la scoala ne bombardau cu foarte multe informatii care erau bune doar pentru exercitii de memorie, ca si acum, de altfel..Erau si foarte multe lucruri interesante, pe care le invatam din placere, dar mediul ala, asa cum era construit simteam ca ma blocheaza, iar mediul era un amestec de mentalitatzi, conshtiintza sociala (sa-i zic asa), si feluri proprii si personale de a gindi, concepe, intelege, etc (care unele erau destul de ciudat-contorsionate, asta cind aveau o minima logica a constructiei), in fine..Si peste toate era in aer o chestie care, privind realist mediul ala, si conditiile de atunci si judecind realist, era ridicola, dar parca profund romaneasca: dorinta tuturor de a se da mari si tari cu ce puteau fiecare..Toti se vroiau/credeau smecheri nene..Nu mai era nimeni ca ei, ei erau buricul universului.. Bine, asa o parere buna despre el o avea fiecare, ca era normalul fiintzei, dar de aici la a cauta sa faci nefacute doar ca sa te impui mie mi se parea ca e o distantza uriasa..Chestia asta o intelegeam si n-o intelegeam, pentru ca mi se parea inutila mie, cel care cam cautam sa idealizez lucrurile..Iar asta crea o distantza enorma intre felurile de a privi fiintza sociala, distantza care a devenit una efectiva intre eu, si ceilaltzi..Stiu ca se poate spune ca era ceva al momentului ala istoric trait asa de totzi, dar conshtiintzele celor ce faceau ce faceau erau totusi ale unor oameni reali, si contextul ala nu-i scuza in niciun fel, clar..
Eu, in situatia aia am invatat sa devin retras, si cumva, atent, desi eram cam aerian, pentru ca aveam foarte multe de invatzat, pentru mine..Nu am devenit olimpic in timpul liceului, nu am avut rezultate exceptionale la vreo materie, desi la mate si la fizica, in liceu, puteam gasi niste solutzii de le cadea fatza la idiotzi..Ma rog, nu ma laud pentru ca si asa imi era cam indiferent tot, pentru ca vedeam ca toti sint vulcanici si razboinici fara motiv..Asa erau vremurile, s-ar putea spune, ca sa-si gaseasca scuze pentru felul dement in care se purtau..
Eu m-am simtit obligat sa accept lucruri inacceptabile, pentru ca asa trebuia, ca sistemului ala brutal nu-i pasa de ce cred..Si atunci am invatat ca e mai inteligent sa ma izolez de toate si toti, si sa merg inainte pe drumul meu, cautind sa concurez doar cu mine..Poate ca si ei cam simteau asta, dar fiecare cauta sa devina ce isi imagina ca poate cu metodele acceptate de toti ceilaltzi..A fost greu, dar a fost sanatos pentru viata mea de dupa..Si asta am scris, despre singuratatea de dupa, in descrierile lumilor..Ca atunci cind, in studentzie mergeam spre examene printr-o zapada mare, prin ninsoare, si vint..
Simt ca incep sa ma mai vindec de unele trecuturi, daca le scriu..Pentru ca ma eliberez de unele presiuni psihice care ma faceau sa ma instrainez..Stiu ca sint doar ale mele, pentru ca lumile se schimba, si uitarea cam acopera tot..Dar eu sint asta care sint pentru ca am trecut prin acele spatzii si timpuri..Iar drumul meu prin acum e inca in devenire, pentru ca inca mai caut sa construiesc in minte variante ale unor viitoare fiintze ale mele..Doar ale mele..