Armonii identice

 A existat ceva. Dincolo de mine, si de tine. Ceva ce venea din alte lumi. Pe care nu pot sa le explic, pentru ca nu am cum. Era ceva in aer. Spus, si explicat prin zimbete, si mimici. Care ne faceau sa ne simtzim absolut speciali, unul fatza de altul. Ca doi, fatza in fatza, care isi comunicau visele prin nestiuturi. Ca sa fie, cumva, atashate de lumi pe care cautam sa le intzelegem. Ca pe jucarii, pe care sa ni le aratam, cu aceeasi mindrie a unor copii arogantzi. Ca intr-un joc, pe care il construiam impreuna, ca unul de care sa ne amintim peste anii ce vor trece...Unul care sa ne devina motiv sa supravietzuim. Peste anii ce ne vor veni. Mi s-a parut ciudat cum unii spun despre trecutul lor, asa cind si-ar arata, cu indecentza, ce au trait. Ca sa devina acum, cumva, ce si-au dorit. In ce sint. Asa ca si cum. Desi, noi, privind, stim ca, ca si ei, imbatrinim, si ne raportam la amintiri fix la fel. De ca si cum, cumva, am semana. Desi sintem atit de diferitzi. E ciudat, stiu. Si totul e asa de altfel. Desi armoniile ne cinta acelasi cintec. Si totul trece prin noi, asa cum a trecut si prin ei. Ca sa ne arate ca asa semanam. In fix acelasi fel.

Armonii

 Lumea e o posibilitate. Dincolo de noi, ca fiintze. E un domeniu a orice. In felul ei, propriu. In care, noi, ca fiintze, aratam ceva anume. Ca sa demonstram, ce putem, cumva. Intr-un fel, anume. Ca muritori, intr-un spatziu, si un timp infinit. Noi, cu ce sintem, in felul in care sintem. Fiintze atit de legate de atitea amintiri. Si care cred ca se mai pot lega de viatza, si de vise, cum se pot lega de un absolut, pe care nu-l intzeleg. Ca sa fie, prin ce fac, si simt in apropierea altor fiintze, in a caror amintire sa persiste. Desi nu au facut prea multe pentru asta. Pentru ca au intzeles limitat ceva. Asa cum s-au intzeles pe ei inshishi. Dar asta nu e o problema. Pentru ca, sincer, cine ar intzelege asa de mult pe altcineva? Si, de ce ar folosi, inca, zimbetele ca o cautare de intzelegere? De ce totul ar incerca sa devina, altceva? Cind noi, ca noi, ne sintem atit de straini unii altora? Si nu ne stim ce, noi, ca fiintze, am fi cu totul altceva de ce am, cumva, stiut ca vom deveni? Avem culori diferite. Si imagini care nu se aseamana. Dar, vezi, in imaginea din oglinda, asa de mult semanam. Si avem atitea amintiri comune. Ne-am zimbit, si ne-am urit, in aceeasi masura. Pentru ca asa a fost sa fie. Pianul vietzii ne-a cintat aceeasi melodie. Una pe care am interpretat-o in felul nostru. Cum putem sa interpretam ce ne separa? E si ceva ce ne uneste? In ce fel? Unul frumos? Si ce te face, pe tine, ca om, sa recunosti asta? Sa fie acelasi, ca pentru mine? Un pian, si niste armonii?

De dincolo

 Esti ce esti, si ce erai. In acelasi timp. Fara sa-ti dai seama. Esti un om ca o varianta de om, construita de trecutul si experientzele tale. Tu, ca o entitate, care se priveste in oglinda in felul tau. Si care poate privi, la fel, si dincolo de oglinda. Asa, ca tine, cu tot. Ca un om, care se poate vedea de dinafara, simplu, si frumos, asa ca pe cineva pe care-l chiar iubeste. Si cu care poate comunica direct, ca cu un iubit. Caruia ii poate spune, simplu, orice. Fara sa se complice. Ca unui om care ii seamana. O conshtiintza identica. O varianta a unui acelasi eu, care a trait, si suferit aceleashi. Sintem identici in ce traim. Si ne adunam in aceleasi motive. Dar ne cautam unii pe altzii in cautari care sa ne faca sa nu mai stim daca acele compatibilitatzi ne sint conforme. Ne privim, si ne intrebam, iar, daca, dincolo de noi, mai exista ceva. Asa, ca sa fie, si ca sa promita. Pentru ca stim, ca, de la inceput, totul e atit de nestiut, si ca asta va ramine. Ca o varianta de nimic. Din uriasul nimic care ne e asa de apropiat. Eu, unul, sint constient de lumi, si cred ca si tu. Am un timp care mi-a vorbit, in felul lui. Tu ai variantele tale de posibilitatzi, pe care le-ai vazut, asa ca anticipate.Si tu ai si drumuri promise, de care mi-ai vorbit. Stiu ca orice e posibil. Si ca a existat ceva, care se mai poate intoarce, din ce a fost. Pentru ca sint armonii care au existat. Si totul a fost atit de real. Ce e, inca, habar n-am. Viatza itzi plimba zimbetele prin tot felul de teritorii. In care exista tot felul de alte zimbete. Ale unor altor personaje. Cu care, te potzi, cindva, imprieteni. Oameni care vin spre tine, de dincolo de timp. Oameni care sa-mi semene, sau care sa-tzi semene. Pentru ca, ei, cu ce sint itzi sugereaza povesti in care te potzi regasi. Oamenii astia seamana cu ceva cunoscut. Pentru ca sint ca noi. Sau asa par. Nu stiu. Mi s-a intimplat tot timpul, identic. Ca cineva sa-mi ia locul, si sa pretinda. A fost comic. Mi s-a parut ridicol, dar a parut credibil. Si, daca cineva a crezut asa ceva, foarte bine. Asta a fost dincolo de mine. 

Alte vietzi

 Viatza e un fel de traire paralela. Una in care esti, si in care aratzi ceva. Pentru ca stii ca asa trebuie sa faci. Sa te aratzi, cu anumite laturi ale tale. O viatza conforma, in care indeplinesti unele asteptari, asa, ca sa fie, pentru ca asa "trebuie". Asta cind nu esti de acord cu o gramada de anomalii. Dar, care, sint asa de cerute de tot, si de totzi. Pe care, le faci. Ca sa dea bine in acel context. Si ca sa te conformeze pe tine, ca esti ce se asteapta de la tine. Cu tot. In fatza altora. Care au contextul in control. Si care cred ca totul le apartzine. Sigur, iar ne raportam la promis, si la nestiut. Unul care a tot existat. Cu noi, parte din el. Constientzi ca sintem atit de vulnerabili. Si constientzi ca putem reusi orice ne propunem. In felul nostru, in lumea noastra, cea care seamana cu lumea dimprejur, cumva. Vezi, lumea e a ochilor. Sintem copii nascutzi si crescutzi in atitea priviri. Si folosim asta ca sa ne dea autenticitate. Pentru ca folosim privirile ca metoda de a deveni, si a argumenta orice e posibil. Si a justifica fiintza. Chiar si atunci cind privirea devine secundara. Cind ce e, e un fel de a deveni. Cu noi imprejur. Fara sa stim de ce. Pentru ca, vezi, in tot ce e, e un fel de a deveni, care sa merite efortul. Sintem, si pare ca e suficient. Ca si cind am trai pe unele ritmuri. Care ne-au venit de dincolo de noi. Si, care ne pot determina, cumva. Tu, cel care esti, spune-mi, cine esti inauntrul armoniilor astea? Si cum ai fi, daca ai fi lasat inafara lor? Ce te-ar mai determina sa fii ce iti doresti? Ce ai deveni in cu totul alt mediu?

Amintirile anotimpuri

 Lumile se amesteca, iar. Cu toate cite vin, de la ele, sau de la noi. Sintem fiintzele amintirilor. Am trait momente care sa ne revina, ca sa ne re-faca, dupa ce primim atitea lovituri, de la viatza. Pentru ca noi, cu toata alambicareala haotica, si dincolo de toate, raminem simpli. Si conformi cu ce sintem, in noi. Ne depasesc atitea, cite ni se intimpla. Dar ne revenim la fiintza, cind totul se complica. Nu e o rushine sa traiesti ce ti s-a impus. Pentru ca a venit dinafara ta. Si nu e orusine sa fii ce esti, si ce simtzi. Pentru ca vine din tine. Totul e sa fie un echilibru, daca se poate. Si tu sa poti ramine ce esti in ce e. Ca sa stii ca exista tot, in spatziile promise. In felul in care ele exista. Sau pot sa existe. Cu acele amintiri, care au fortza lor. Amintiri care te pot re-aduce la fiintza aceea de inceput. Cea de dincolo de timp, unde orice era posibil. Si unde, tu, ca fiintza, puteai reusi orice. Bine, timpul a modificat ceva, dar asta e asa, ca sa confirme niste realitatzi. Nu ca sa te contrazica. Pentru ca, nu prea ar avea cum. Totul s-a transformat in modul propriu, fara sa te intrebe. Si a devenit cam cu totul altceva. Pe cind tu ai ramas acelasi, in acelasi context. Care context s-a schimbat continuu. A fost o lupta care-pe-care, din care nu a reusit nimeni sa se impuna. Pentru ca timpul, in toata puterea lui, nu a stiut niciodata ce stii tu. Lucruri de toate culorile, pe care le-ai aplicat lumii. Asa, ca sa fie. Si ca sa ramina ceva in memorie. Amintiri. Care parcurg toate anotimpurile.

O poveste posibila

 E un ceva care iti ramine in minte, de la ultima experientza. Ceva care exista, si ramine, si pluteste prin aer, si te urmareste. Ceva care pare ca te cauta, ca sa-tzi aminteasca un fel de ceva anume, nedefinit. Un cintec, un refren, citeva armonii, sau citeva fragmente de amitiri, ori siajul unui vis visat care se re-traieste in loop. Si tu ramii la toate, ca un fel de martor. Lucrurile se reinviie si isi traiesc parca, prin tine, viatza lor proprie. Cine stie ce, si de ce se intimpla. Are, probabil vreo semnificatzie. Probabil se lipesc de ce simtzi atunci, sau poate e un rezultat al vreunor ginduri si trairi. Sau al unor neimpliniri, sau mici obsesii, legate de unele reusite, sau nereusite. In ultimul timp imi cinta in cap The Way We Were. O fi pentru ca am regrete, ca am imbatrinit? Sau ca melodia imi spune ceva? Sau poate ca am inceput sa ma gindesc la un fel de trecut care s-a intimplat, si, care, ar fi trebuit sa fie altfel? Sau poate e, doar pentru ca in cintec e o sinteza de trairi pe care mi le doresc, ca sa fie acum, si aici, ca sa imi protejeze mintea prin fericiri de care sa-mi amintesc? Habar n-am. Dar momentul e viu, si adevarat. Si melodia e ca un fel de traire din trecut, care poate deveni de viitor. Ea, simpla, asa cum e. Si poate ar trebui doar sa o ascult, si sa uit. Poate mintea mea are nevoie doar de liniste, si de frumos. Sa las totul sa se duca, si sa ramina aici doar ce merita. Tot ce e mai simplu si mai adevarat, din lumea asta complicata, si obositoare. Asa, ca atunci cind esti cu partenera, si spui ce simtzi, fara sa ai vreo frica de vreo interpretare ciudata. Pentru ca stii ca mintea ei e doar pentru o deschidere spre tot ce e frumosul tau, partea aceea din tine pe care i-o aratzi doar ei. Si pentru ca stii ca ea vrea asta. In aceeasi masura in care si tu vrei sa-i vezi partea aceea de frumos care itzi e spusa doar pentru tine. Ca sa stii, si ca simtzi ca, in spirit, esti intr-o uniune cu acel alt suflet, care doar pe tine te intzelege cel mai bine. Care ar face, ca om, orice, ca sa-tzi fie bine, asa, cum, si tu, ai face. Ca intr-o poveste posibila. Cu doi, care se descopera pe ei, asa cum cauta sa descopere eternitatzile de care apartzin.

Worlds

 

Ingenuu

 Lumea e imprejur. Totala, majestuoasa, deschisa, si sigura pe sine. Iar tu esti un om-personaj, care isi joaca un rol, pe o scena. Scena a lumii. Esti timid, pentru ca esti singur impotriva tuturor. Pentru ca cei putzini, care, vreodata ar fi de acord cu tine itzi impartasehesc timiditatea, si tac. Si tu, singur, infruntzi toate monstruozitatzile care itzi sint aruncate continuu, in fatza. Esti terfelit, injurat, jignit, in toate felurile posibile. Totul e sa poti respinge cu argumente ce ti se spune. Desi e greu sa te poti cobori la nivele foarte joase. Incerci. Uneori reusesti, alteori nu. Dar in toate astea e si o sansa, ascunsa intre toate. Aceea ca ei, toti, au considerat ce ai spus, si i-a afectat, din moment ce au reactzionat. Pentru ca totul ar fi putut sa-i lase indiferentzi, si tu sa te evapori din orice atentzie. Cu oamenii e cel mai greu sa ai de-a face. Pentru ca ei urmaresc doar ce e criticabil. Mai sint unele situatzii cind cineva iti spune ceva dragutz. Asta e cel mai greu de dus, pentru ca pare complet strain. Ceva venit de pe o alta planeta. Si, care, prin unicitate pare iesit cu totul din aparentzele concrete. Ca un lucru autentic, ca o opera de arta care exista, o admiri, dar, pe care tinzi sa o respingi, ca ne-credibila. Pentru ca e, cum spuneam ne-conforma. E altfel. Iese din normalul violent creat imprejurul tau, continuu, de ceilaltzi. Si te inhiba, asa cum te inhiba continuu unele invatzaturi false, care tzi s-au bagat in timp, in cap, de tot felul de oameni, in tot felul de situatzii, din tot felul de medii. Si tu esti obisnuit sa te luptzi, sa te iei de guler, sa ripostezi, sa faci ca ei. Dar nu esti obisnuit cu ceva sincer, direct, si dragutz-optimist. Poate de asta iti e si greu sa comunici cu cei pozitivi. Pentru ca ei iti arata o fatza complet diferita a realitatzii. Sigur, nu e un dat. Pot fi mesaje bune si argumentate, care sint mai usor de acceptat. Dar cele simple par absurde. Pentru ca nu le vezi ratziunea, cea folosita universal. In fine, e o discutzie lunga. Raul e intemeiat pe tot felul de variante, explicabile, pe cind binele pare aerian. Si pare izolat in propria ingenuitate.

Thoughts

 

Persistence

 

Truth

 

Point of my view

 

Eyes of the other me

 

Distant memories

 

Signs of a sound

 

No-one like you

 

The other other

 

The other

 

Ce putem fi

 De multe ori ma intreb, ce sint lumile? Cum de exista? Si cum exista? Sint asa ca orice entitate cosmica? Sint ca o entitate cum e fiintza? De unde vin? S-au nascut din nimic, asa cum spun astro-fizicienii, ca s-a nascut cosmosul? Sau au existat dintotdeauna, si noi doar le-am descoperit, dintr-o intimplare fericita? Sau le-am nascut noi, cu mintea, construindu-le? Si cum de s-a intimplat asa? Sintem noi un fel de Dumnezeu al lor? Pentru ca noi, ca oameni, sintem destul de modesti, nu cred ca avem puteri atit de mari. Dar sintem creatori si descoperitori, e adevarat. Exploram, si vedem. Le-am descoperit, cred. Nu le-am inventat. Ele cred ca existau fix ca acum, dar noi le-am vazut pe masura ce am invatzat cite am putut, din tot. Pentru ca ele sint abstracte. Au o certitudine atasata de dintotdeauna. Si ele au fost conectate intre ele prin fire atit de multe, de subtziri, si de colorate, pe cit de invizibile. Aparent. Sau poate asa imi apar, ele, mie. Ca niste fluide de culori infinite, aparent volatile, dar care au o structura pe care inca n-am descifrat-o. Cu margini elastice, si continuu miscatoare. Si poate ca asa par, pentru ca atit putem noi sa vedem, din ele. Poate sint, in realitate, uriase, cit sa cuprinda galaxii intregi. Sau universuri. Poate sint construite cu un numar indefinit de dimensiuni. Iar noi le vedem doar proiectate in universul nostru cu 3 dimensiuni. Sint la fel de accesibile, pe cit sint de inaccesibile. Asa cum e mecanica cuantica. Cine stie? Si totusi, care e structura lor? Sint alcatuite din atomi, asa ca materia? Au quarci? Au particule mai mici? Si ce legatura ar fi intre ele? Ce le tine impreuna? Exista niste fortze tari, asa ca in realitatea noastra? Sau totul e altfel? Ce fel de fortze apar intre idei, sa zicem? Si cum sint structurate ideile? Exista vreo legatura intre realitatea stiintzifica, fizica, reala, si cea mentala? Sau sint toate in universuri paralele? Care e legatura intre toate? Exista? Si noi, ce legatura avem cu toate? Sintem capabili sa gasim vreun raspuns? Si asta in ce ne transforma? Sintem doar noi, pe margini de lumi, sau inca nu am descoperit ce putem fi?

Clipa

 Lumea de acum e o varianta, dintre toate cite pot exista. Lumi paralele, perpendiculare, secante. Lumi care sint variante ale celeia pe care o traim, si o simtzim. Avem spatzii si vremuri care ne impun unele trairi. Avem ceva imaginabil, alaturi de ceva inimaginabil. Aduse aici, in acelasi spectru propriu, si perceptibil. Pe care sa-l putem recunoaste, si aprecia. Lumile vin, si se prezinta, dupa care pleaca. Doar sufletul ramine acelasi. Pentru ca noi, dincolo de orice, raminem fideli imaginii din oglinda. Si ne repetam, in minte, aceleasi refrene care ne-au adus fericirile pe care nu le-a intzeles nimeni. Sint aici, cint acelasi cint, si, de dincolo, poate mai intzelegi niste armonii. Sintem atit de aproape, asa cum sint toate civilizatziile care s-au cautat. Un om, un timp, o traire. Dincolo de noi e un infinit pe care nimeni nu l-a intzeles. E firesc. Sintem infinitezimali. Si semanam la fel de mult cum ne deosebim. Raminem la fel, si constientizam la fel, in aceeasi lume. O lume in care toate detaliile se evapora atit de repede. Din tot, cred, mai ramine un abur. O privire, un sens, si totul dispare, la fel de repede cum a aparut. Nu e o parere de rau, sau o constringere. E doar o clipa.