Lumile realitatilor imaginate

Lumea e dincolo. Lumile reale cele care se intind, si se desfac sint dincolo. Ce putem percepe sint bucati mici, care mai pot ajunge la noi, in realitate. Simtim ca un orb, sau ca un om normal ramas in intuneric. Am uitat tot, iar. A trebuit sa ma adaptez, si pentru asta iar a trebuit sa uit. Desi ce am avut in minte imi revine tot timpul, si ma bintuie, ca fantomele cele fara liniste. Si ramin iar sa caut, si sa incerc sa inteleg. Viata se eintoarce in tot felul de forme. Mai vad, mai aud un verde crud al altor timpuri. Si asta ma face sa ma reintorc la cel care eram atunci. Mai vesel, mai usor-uitator, mai energic, si mai, oho, plin de vise si infinite si neiertator de vigilente sperantze. Acelea care imi dau impuls sa mai cred ca ce era in mine de dintotdeauna e inca valabil. Si ma pot propulsa la fel de infinit spre un infinit de infinite idealuri. Pai, acum ce sa mai cred, daca tot sint inghesuit intre atitea infinituri? Ca pot si eu sa am rangul lor, nu? Adica sa ma cred tot un infinit. Bun, nu unul chiar asa de mare. Ca, totusi, infinitul inseamna nesfirsit, ori eu am un sfirsit in timp. Bun, dar am si privilegiul sa ma pot asemana, cumva. Ma alint, normal. Stiu ca nu am rangul infinitului. Dar stiu si ca pot sa abstractizez infinitul, ca sa-l pot percepe. Cumva. Ca nu am cum sa-l pot identifica, ca e infinit, e ne-identificabil. E el prin el insusi. Dar si eu sint eu prin mine insumi. Pe el, pe infinit il vad prin anumite lucruri palpabile. Matematic il vad ca pe ceva care are deasupra un altceva, care are deasupra altceva, care are iar altceva. E o forma de a pune un concret pe deasupra unui abstract. Sau de a folosi umanul ca sa construim abstractul cel mai matematic posibil. Asa cum facem tot timpul. Pentru ca asa functionam ca fiintze, noi cu toate abstracturile. Le facem reale. Le vedem, le simtim, ca si cind ar fi usor de folosit, de modificat, de construit alte abstracturi pe el. Ca doar nu vezi tu, ca om normal ca un punct matematic nu are nicio dimensiune. Sau ca o dreapta, sau un segment are doar o dimensiune. Sau ca o forma geometrica plana are 2 dimensiuni, sau alta are 3 dimesiuni. Pentru ca tu, de la altitudinea celor 3 dimensiuni ale propriei realitati vezi lumea in 3 dimensiuni. Si crezi ca o poti vedea pe cea in mai putine dimensiuni ca 3. Te dai mare, atunci, ca lumile cu mai putine dimensiuni sint sub rangul tau. Desi, si, daca stai sa te gindesti, infinitul asta nu e doar cel exterior. Nu ce e departe e urias. Uita-te ca un segment de dreapta are o infinitate de puncte. Suna ciudat? Aha, pai ce credeai, ca daca e un simplu segment e asa, pur si simplu? Ai fi naiv, totusi. Infinitul mic e tot un infinit. Cel matematic e asa. Cel fizic inca nu e suficient cunoscut. Tu esti compus din atomi, care sint compusi din particule subatomice, care sint compuse din cuarci, care sint compusi din nu mai stim ce. Sau poate stiu unii specialisti. Ca dincolo de ce vedem prin experimente poate fi o lume absolut incredibila. Si asa la nivel de particule e alta fizica. Ca in lumea minunilor pe care o descopera Alice. In fine, sa nu intram in detalii technico-plictisitoare. Ca e inca septembrie, si vara e pe duca, vine toamna, si iar ne amintim cit sintem de singuri. Ca abstractizam, ne distram, dar lumea ramine la fel de rece si indiferenta ca mai inainte. Desi, na, asta a fost, asta a ramas. Noi mergem inainte.