Un vis spre viitor

Spatiile seamana cu cele din trecut. Au ramas cu aceleasi repere. Noi le-am vazut, si am continuat sa fim aceiasi. Cu aceleasi reflexii in oglinzi. Si cu aceleasi reflectii asupra a tot ce a fost, si a insemnat ceva, mai demult. Cu noi, privind la tot, ca sa cautam sa intelegem daca mai exista o sansa s ne conforma cu lumile de acum. Spatiul are, pentru noi, 3 dimensiuni, iar timpul doar una. Dar, care, e, fundamentala. Ca timpul decide absolut tot. El e regele spatiului, si al vietilor noastre. Timpul, cel fara de inceput, si fara de sfirsit. Timpul cel care ne priveste de sus toate trecerile, si ne face sa fim ce putem fi,  dupa care ne opreste fiintza. El, singurul. Lumea e doar un ambalaj al formelor printre care alergam haotic. Lumea e un bilci de aparentze, si iluzii in care traim, profitind de ce putem apuca. Azi ne delectam cu o vata de zahar roz, miine ne plimbam cu un tren al sperantzelor care urca pe deasupra tuturor, ca sa vedem ce nu putem vedea din propriile noastre puncte de vedere. Apoi coborim din tiribombe, si ne intoarcem la lumea de pe pamint. E calma, e placuta, e plina de luminitze de culori diferite. E frig, si aerul rece ne aduce inapoi la realitate. Am trait ceva, si acela e momentul de care ne agatzam, ca fiind singurul real. Apoi vedem ce inseamna ca sa stim ca ce a fost e un fel de trecut al iluziilor. Pentru ca, nimic din ce a fost promis nu s-a realizat. Era  normal. Stiam  deja asta. Dar am vrut sa credem ca e ceva real in toate. Asa, ca sa stim ca toate vor avea un happy-ending ca in filmele frumoase. Bine, stiind ca lumea e asa, nu poate insemna ca asta e vreo garantzie. Nici pe departe. Dar lumea asta e singurul reper de care ne putem agatza, cumva. Si singurul loc de care ne legam toate sperantzele. Pentru ca are in el atitea suflete, care se pot lega de noi, asa cum ne legam si noi de ele. Ca, de fapt, locurile din spatziile astea imense sint conexiuni intre sufletele accesibile. Noi traim legindu-ne de oamenii care au parut ca ne pot fi alaturi. Eu, unul, nu mai stiu cine am fost ieri, sincer. Pentru ca asa am vrut. Sa uit tot ce am trait greu, si fara determinare. Ca sa fiu altul acum, in clipa asta. Asa, pur si simplu. Ca sa merg inainte pe un drum care sa fie altfel. Pentru ca am considerat ca asta merit. Eu. Pe o alta varianta de destin. Stiu ca am multe care sa ma traga inapoi. Dar asta e daca eu accept asta. Pentru ca pot sa uit, sa privesc inapoi nervos, si sa injur tot, ca sa pot uita. Pentru ca pot, daca chiar vreau. Sa fie tot trecutul uitat, ca si cind n-ar fi existat. Ca sa pot incepe o alta poveste frumoasa a viitorului meu. E posibil. Normal ca e posibil, daca chiar imi doresc asta. Ca trecutul asta e un dat, nu e ca si cum l-am trait eu ca am vrut asta. am invatat din el suficient de mult, si gata. Acum e altceva. Traiesc un alt timp, din care invat alte lucruri, si in care imi fac o alta viatza.  Ca lumea asta e schimbatoare, si asta ma face sa ma simt asaaaa de bine, ca imi ofera alte shanse. Ce ma enerveaza sint tot felul de idiotzi care sint atit de legatzi de trecutul lor, si care se dau atoate-cunoscatori. Astia trebuie evitatzi, ca ma trag inapoi. Astia sint peste tot, si sint toxici. Creaturi absolut sinistre, care cauta sa arunce mizerii continuu. Pe astia lumea asta relativa ii deconcerteaza. Ca si pe mine recunosc, doar, ca, pe mine, relativul asta ma face sa ma simt mai stabil, pentru ca am resursele mele. Si imi da altfel de puteri, ca si cind as asculta un Beethoven, si as primi surse noi de energie. Bine, viata e schimbatoare, dar are, totusi, niste repere de valori stabile. Eu, sincer, ma simt mai viu in asa schimbari. Pentru ca asa am invatzat, ca lumea e o readaptare la conditzii noi. Ce ma irita sint cretinii care nu pot trai fara trecutul lor imbecil. Lupta esentziala, de fapt, e cu idiotzii depasitzi de vremuri, ca altfel, fara ei, lumea r fi un loc cu adevarat magnific.