Vietzile vietzii

De cind cu videourile astea cu mincare, am invatat si eu muuuuult mai multe, si am devenit mai constient. Cind eram in Ro maica-mea gatea, si ma cam plictisisem de mincat mincare gatita, am zis ca ma eliberez dupa ce emigrez, si maninc numai fast-food. Evident, o timpenie, ca fast-foodul e o mincare mutanta, pentru mutantzi, nu e ceva care sa bagi in tine, continuu, ca te imbolnavesti bai nene. Ca toate is pe baza de grasimi dubioase, dar bune la gust, asta e tragedia, ca plac, dar, dupa ce le maninci ai un gust de carton-plastic in gura. Tot gatit e mai bun, mai satios, si mai sanatos, clar. Si nu are prea multe calorii, plus ca iti umple stomacul, si te simti suficient de satul cit sa nu mai vrei sa maninci altceva intre mese. Cum se spunea in armata: mincarea la cazan nu ingrasa. Bine, armata cu ce spune nu e credibila, dar asta cu mincarea la cazan e adevarata. Bai, si mincarea asta facuta in oale mari e super-hiper-delicioasa. La mine standardul maxim e mincarea la plimba-tava, acolo e, dupa mine, raiul raiurilor comsetibilelor, clar. Mincam asa cind eram la mare, prin copilarie-adolescentza. Mama ce buna era tot ce era acolo. Stateam la coada in mirosul ala de  ciorbe, fel 2, salate, de crestea foamea in mine exponential, si cind ajungeam in fata vitrinelor, sau cum se chemau, nu stiam ce sa aleg, ca le-as fi luat pe toate. Clar, ciorbele aveau prioritate, pentru ca luam o lingura, si le simteam tot gustul ala, ca plimbam pe la toate papilele, sa imi iau senzatia aia de traire a simturilor. Si acuma tot ciorbele le prefer, ca le pot regla gustul din condimente, si pot balansa zona asta de acru-sarat destul de precis, ca sa fie placuta la, cum ziceam, simtzuri. Ziceam ca imi fac bame cu carne de vita, ca sa vad cum sint, fata de bamele cu carne de pui. Lumea pare ca nu stie ca bamele sint o mica minune, ca, oricum le gatesti ies bune, ca am inteles ca se pot minca si crude, deci na. Si se fierb repede, si nu tre'sa adaugi alte nu stiu cite chestii la ele, au, adica, doar ele, un gust complet. Bine, na, mai pui sare, bulion, ceapa prajita, asa, de completare, si se recomanda si un pic de zahar, si asta e, desi un pic neobismuit pentru filosofia gastronomica carpato-danubiano-pontica, e, sincer, geniala, ca la noi dulcele era la desert doar, ei, uite ca si in mincare e bun. Pe cind eram in generala-liceu, anii 80, se gaseau la noi in comertzul socialist bame in sos de rosii, conservate la borcan, lua taica-meu cu plasele, si maica-mea imi facea automat mincare din ele, ca erau favorite, si ea stia asta. N-am fost un rasfatzat, ca nu aveam cum, dar am avut niste lucruri speciale, sa le zic asa, pentru vremea aia. Una din bucuriile uriase ever, erau Pif-urile, unul pe saptamina, cu zucarie inauntru, in plastic. Sa le rupi acoperamintul ala era o bucurie suprema, ca si miroseau a hirtie tiparita, si a plastic plin de surprize. Si mai miroseau a Frantza, si a lume libera, si a lume a tuturor posibilitatzilor. Pentru ca ce vedeai intr-un Pif iti depasea cu mult imaginatzia. Ce desene, cite viziuni, ce intimplari posibile de viatza erau adunate acolo e greu sa povestesc. Era o alta lume, in imagini, si cuvinte, si totul era, parca, special facut pentru mine, ca sa ma invetze sa vad altfel toate posibilitatzile. Arta e putin spus. Un Pif facea pentru mine cit o vizita la un muzeu celebru. Parca ma imbiia sa incerc sa fiu genial, ca, dupa mine, era un super-indemn la a-mi depasi orice limite, si sa invat sa imi construiesc imaginatzia. De atunci am inceput sa fac grafica, dar eram, stiu, nu asa de bun cum as fi vrut, pentru ca aveam in cap imaginile din Pif, dar nu mergeam dincolo de ele. Nu am avut dotari native pentru ceva anume, la mine toate s-au bazat pe enorm de multe acumulari, si pe enorm de multe frustrari, care sa ma ambitioneze, ca am mers pe foarte multe directii, si nu mi-a placut sa ma specializez pe ceva strict, pentru ca am vrut sa cunosc, la mine asta a fost scopul, cu cit cunosteam mai mult, cu atit mai bine, din toate domeniile. Nu sint renascentist, pentru ca, sa fim seriosi, nu am reusite asa multe, dar sint un cautator, asta da, un mic explorator de orice. Aici am vazut eu ca ma regasesc, in a cerceta. Chiar daca nu-s cercetator in stiintze, sau inginerie; desi asta mi s-ar fi potrivit cel mai mult, eu caut tot timpul ceva, nu stiu exact ce, dar ma straduiesc. Pentru ca asta imi satisface dorintzele mele profunde. Am invatat matematica, fizica, stiintze exacte, pentru a-mi ordona gindirea, dar am mers dincolo de asta. Am cautat, pe urma, imaginatzia din artele vizuale, apoi din literatura. La pictura, si sculptura a fost ok, ca acolo erau exprimate fomre geometrice familiare, dar literatura m-a cam bulversat, ca era parca mult prea subiectiva, si aducatoare de orori ale lumilor de cuvinte, de cosmaruri gen Goya, sa zic asa. Si asta n-o inteleg. De ce nu poti construi lumi pozitive, de ce sa te injosesti in a arata un rau posibil, de ce sa cauti sa domini prin subjugarea unui suflet al unui cititor? E raul asta chiar necesar? Ca vad prin comentarii pe fb niste gretzosenii de ma fac sa-mi dau demisia. Si niste libidinosenii cu aparenta suprafatza pozitiva, ca e sub forma de laude, sau de exprimari ale unui subiectivism propriu, ca-s pompoase, sau aparent timide, te lasa perplex nene. Si nu stii cum sa reactzionezi, ca ele vin pe o directzie aparent prietenoasa. In fine. Eu n-as accepta sa ma laude un nene cu metode sub-culturale, ca m-as injosi nemeritat. Mai bine ma injuri, ca acolo treburile sint clare, si accept provocarea, dar sa o dai in bilci cu jigniri ambalate in ceva eroic, ei, hai, asta chiar e cam departe de stilul in care am putea comunica, noi, cei din specia asta sapiens-sapiens. Hahaha, am plecat de la mincare, am trecut prin Pifuri, si am ajuns la jigniri. Na, mintea deviaza pe tot felul de teme, ca se plictiseste doar intr-o zona. Totul e ca ce scriem sa fie interesant, altfel batem cimpii.