Constiinta de sine

Ma intreb uneori daca eu sint eu, si cum de tot timpul sint eu, cum nu alunec in altceva, intr-un alt corp, sau cum de sufletul meu nu dispare asa pur si simplu, sau cum de nu se dizolva in alte suflete..Asta e un mister urias si nesolvabil, cum de sufletul meu continua sa fie ce este..Cind eram mic invatam cum functioneaza corpul, ma uitam la miini, picioare, le miscam in toate directiile, si eram uimit ca am un corp care imi asculta disciplinat comenzile..Apoi ma gindeam, dar eu ce naiba sint, cum de exist asa, in forma asta si nu-s o planta, sau un animal, sau o alta persoana..Si ma miram cum dimineata cind ma trezeam si ma dezmeticeam, realizam ca am acelasi corp ca ieri, si ca-mi aminteam ce mi se intimplase inainte..Am constientizat de cind eram mic ca eu exist intr-adevar, ca pot comunica cu ceilalti, si ca actiunile mele influenteaza actiunile celorlalti, intr-un fel..In timp am invatat cum sint, cum sint ceilalti, si, putin cite putin, cum e lumea asta formata din toti ceilalti.. Si am invatat sa ma obisnuiesc cu mine, adica cu fiinta asta a mea, asa cum e, desi a fost greu, pentru ca pentru mine, pentru constiinta mea, corpul era ceva mai greu de inteles, si nu doar corpul cit tot contextul asta dimprejur, toata miscarea data de ceilalti care nu prea avea logica, ca era o combinatie destul de neorganizata:)) Bine, pe urma am invatat sa accept lucrurile, pentru ca asa erau ele date..
Viata e o chestie pe care o intelegi traind-o, si experimentind, sau studiind mai mult, pe urma, desi, daca e sa fiu sincer, eu nu cred ca am inteles nici 5% din  ce e, sau cum e; bine, eu ma dau mare asa, ca sa nu par prost fata de ceilalti, dar sint clar in urma cu toate, mai ales ca am vazut ca viata e un fel de vis mai degraba.. Un vis construit cu elemente din realitate, din bucati asamblate destul de neindeminatic, cred..
Ciudata combinatia asta constiinta-corp, adica sa depinzi de un corp care e atit de slab, sensibil, si fragil.. Maa rog, na, asta e natura lucrurilor..Si ma gindesc ca odata corpul asta o sa dispara, si odata cu el si sufletul meu..Hm, ce aiureala, ce prosteala pina la urma, adica te dedici, te expui, ramii loial unor valori ca toate sa se termine asa, pur si simplu, cindva..Si cind te gindesti ca in scurta asta viata unii sint obsedati de bani, sau de alte bizarerii..Nu stiu, fiecare isi gaseste sensul vietii in ceva, dar parca nici sa absolutizam absurdul nu e normal..Probabil ca cel mai bine e sa traim echilibrat, pe cit putem in lumea asta inconstienta dimprejur..