Rasucirile treceri

Imi vine sa spun lucruri fara sens, haotice, fara vreun inceput sau sfirsit, asa, ca sa fie, nu ca sa am vreo baza in ele, sau in ce spun. Nu ca ce am spus inainte e foarte foarte strins legat, si gindit la detaliul cel mai mic, si cu o logica ultra shlefuita, de sa cazi pe jos cind le citesti. Dar na, te mai gindesti la ceva cind scrii, nu stii la ce, adica nu te gindesti fara vreun drum pre-stabilit, lasi gindurile sa curga unul dupa altul, in sir indian, nestiind unde naiba vor duce, ca duc ele undeva. Treci prin stari ca trenul prin gari, asa, pur si simplu, si nu stii ce vine dupa ce, ca si cind linia ar fi flexibila, si nu ar fi un drum precis. Si toate se intimpla in tine. Rar ai sansa sa spui ceva, cuiva despre ce traiesti, sau ai trait, ca multi nu au experientele tale, si nu le inteleg, decit, asa, vag. Iti traiesti singuratatea pe cont propriu, gindind ca ea e cam tot ce are fiecare. Bine, singuratatea cea plina cu de toate, dar invizibila pentru oameni. Am momente cind nu mai stiu ce sa cred, sau sa imi imaginez, ca sa continuu. Stau in plutire, cautind vreun mesaj, sau semn de ceva care sa imi aduca aminte de ceva bun, sau frumos. E linistea care precede vreo alta liniste, sau vreo mica ploaie de vara, care sa adune tot, si sa spele tot de tot ce a fost, ca sa ramina limpezimi cit mai stabile, sau apucabile. Nu ploua, dar e bine sa simti ca ploua, asa, ca si cind s-ar intimpla. Sa te hipnotizezi singur cu ideea ca ploua, chiar daca nu se vede, dar ploua, uite cum cade apa de sus in sfere mici si instabile, ca sa se duca suvoi in jos in unele, sau altele, in siruri mici si fluide. E timpul pasilor cei mici, sau mari, sau nesiguri, sau avintati, al pasilor de toate formele. Care sa umple locurile, si sa lase urme de treceri care sa le semene. Pasi prin lumi, sau prin amintiri. O plimbare printre simbolurile care declanseaza amintirile. Sintem intr-un spatiu si un timp. Ieri am fost in alt spatiu, pentru ca era un alt timp, si spatiul e si el schimbator. Ploua sec. Nu e nimic lichid. Totul e uscat. Chiar si oamenii. Nu mai au ginduri, trairi, sint rigidizati si blocati intre propriile desherturi. Desherturi cu urme a ce au fost mai demult oaze verzi cu ape, si sensuri. Acum e peste tot ruina unor glorii trecute. Nu s-a mai intimplat nimic care sa mai sune a dorintza. Mai bine ar ploua cu nisip, ca sa fie mai in ton cu vremurile. Sau mai bine mi-as lua amintirile la plimbare prin orasul cu strazi, si cladiri, si copaci, care a ramas fixat in timp.