La ce te raportezi, ce valori ai ca fixe si de ne-miscat? Ce te face sa te relaxezi, sa iti revii, si sa iti aduci inapoi optimismul cu care sa pornesti iar, la drum? E vreo magie, vreo formula, vreo metoda, sau vreun stil compus din metode, reguli, sau ce naiba o mai fi? Probabil ca este, dar fiecare om si le stie pe ale lui, ca are stilul lui deja format, si metodele astea ar trebui adaptate la el. Spun astea pentru ca raul e peste tot, sub toate formele, de la abrutizant-brutal, pina la eficient elaborat. Si daca-l consideri, te loveste sub centura. E un au indus psihic, obligat sa l accepti ca pe o tortura a unui exterior de razboi, cu lupte, transee, distrugeri si hacuiala. Ce fel sa lupti cu tine, ca sa rezisti la asa ceva, ca nu e genul de lupta pe care s-o accepti? Exista cretini care ori ma injura, ori ma blestema, ori cauta sa mi-o traga cu tot felul de apocaliptice. Sa intru in omor cu ei, sa le-o trag mai subtil, sa-i las, sa-i ingor, habar n-am ce sa fac, ca astia is fixati pe propriile cretineli, si n-am sanse de vreo chestie rezonabila, sau amiabila de niciun fel. De obicei rezist la atacurile lor, dar am momente cind nu mai pot. Unul a fost ieri, cind efectiv mi-a fost un rau de credeam ca dau in primire. Nu-s slab, dar se mai intimpla. Cind mi se acumuleaza prea multe pic psihic, si e nasol. Bine, nu mor, dar imi e un rau de ma tavalesc pe jos. Nu am vreo boala, am doar niste sensibilitati care se manifesta crunt uneori. Cind ma apuca nu mai pot face nimic ca nu imi mai functioneaza mintea, doar durerea ma ia pe sus. E ca o criza, cae apare din timp in timp. E probabil un fel de pauza, ca sa regindesc unele lucruri, o revolutie facuta din tot felul de acumulari apocaliptice indese, cum spuneam. Am vazut un lucru deprimant. Eu am cautat tot timpul sa-mi fac prieteni. Toata viata asta am avut ca un scop nespus. Si am intrat in dialog cu unii si cu altii. Toti, fara exceptie m-au dezamagit cu ceva important. Dupa care iar am cautat si iar am acumulat dezamagiri. Bine, nu am vrut prietenii de duzina, sau prostesti, sau bazate pe cumetrii, sau interese mai mici, sau mai mari, desi au mai fost si de astea. Am facut si compromisuri, nu mari, dar unele necesare, cred, ca sa am un partener de dialog. Poate am fost si eu prea idealist, sau pretentios, sau exigent. E posibil. Pentru ca plecam de la un fel de prietenii locale, comunicam bine un timp, dupa care totul se iremediabil prabusea. Si ma gindeam ca asta o fi un esec de situatie, sau de context. Dar era unul de continuitate, sa zic asa. Pentru ca parea ca nimic din ce ar fi putut fi o relatie nu are substantza. Totul evolueaza pina la un anumit nivel, dupa care se opreste. Si se opreste atunci si timpul, si iluziile, si sperantzele, si orice ar fi fost bun pina atunci. Totul e un moment de cadere in abis, ca sa fie apoi o revenire de la zero. E normal sa fie chiar asa? Nu cred. Oamenii nu sint facuti sa suporte abisurile. Iar eu le traiesc constant. Si continuu. Sar de la un abis la altul ca broasca pe frunzele plutitoare. Si sint constient de asta. Si n-am luat-o razna. Probabil m-am tocit de la esecuri, si nu mai am asteptari. Asta pina la urmatoarea varianta de iluzie. M-am facut mai dur.
Sau mai rezistent, mai adaptat. Am pastrat constanta aceeasi fixa nefericire, ca sa fiu stabil. Si am pastrat fericirea ca notiune teoretica, una la care sa aspir. Nu mai am asteptari. Adica am, dar ele sint dincolo de real, ca nu pare concretizabile. Ca toti avem dreptul la asteptari. De asta nu se realizeaza nimic, ca toti vrem fericiri aduse de la altii, si nu construite cu o munca de sclav. Si toti vor ceva al lor fix construit pentru ei, fara ca sa depuna vreun efort de intzelegere. Sigur, sigur, sa intelegi e greu. Pentru multi e practic imposibil. Si astia cer, cit mai mult, si orice, fara sa dea nimic la schimb. A, poate dau sfaturi stupide, sau infecte, sau niciodata aplicabile, dar le dau. Nu accepta sfaturi, ca e sub demnitatea lor. Ei sint cu singe albastru, nu ca ceilalti. Si asa toti ceilalti ca ei. Toti care fac un ocean de suflete. Care te mira, si te fac sa te intrebi, ca Beatlesii: de unde vin toti oamenii astia singuri?
No comments:
Post a Comment