Incercari si reusite

Lumile se duc si se intorc. Fac piruete, si miscari elastice care se combina intr-un ansamblu format din mici cicluri plecari-reveniri. Si totul e artistic. De unde stiu lumile ce e arta, ca ele par impersonale, si detasate de orice legatura cu vreo fiintza. Probabil au o sursa de energie interioara construita artistic. Desi legaturi intre unele lumi si oameni exista, e firesc, dar altele sint complet izolate de atingerea umana. Tot ce se poate, probabil ca lumile pot comunica intre ele in tot felul de moduri subtile, si nedetectabile. Azi am fost la o plimbare pe nava. E inca iarna, echivalentul lui februarie pe Terra. In exterior mai ninge. Exteriorul e tot in interiorul navei, dar e in afara interioarelor, si e mai racoros. Ca sa semene cu conditiile de pe planeta de origine. Desi, mai bine ar fi cald peste tot, ca sa fie tot ca pe planeta, dar in zonele tropicale. Chiar, ar merge un vis de vacantza, ca si cum as fi la mare, la o mare ca aceea de pe linga locurile stiute, nu una straina. Ar fi cam plictisitor, ca sint alte locuri si situatii, si nu prea ai ce sa faci, decit sa socializezi cu lume de tot felul. Iar in oras am toate amintirile, si asta e, de fapt, ce vreau. O reintoarcere la o sursa a emotiilor cele profunde. In fine, in visul de ieri m-am plimbat iar prin locurile din orasul amintirilor. Era noapte, si am revazut locurile de dinainte. Am intrat iar in starile de atunci. Liceul e la fel, nu are gard la in trarea in parculetz, si nu are cladirea noua. Are doar garduletzul lipit de cladire, dincolo de care asteptau parintzii, cind am dat examenul de treapta, sau bac-ul. Erau frumoase examenele, ca te faceau sa te reintorci la tine, si la starile tale glorioase. Cel mai greu era sa stai in asteptare, si sa te pregatesti psihic pentru ce va veni. Toata cunoasterea ta era lasata deoparte, si tu erai doar un pion, care se pregatea sa ajunga la capatul tablei de sah, si sa devina o piesa importanta. Bine, intr-un colt de memorie raminea gindul ca toate sint o iluzie buna doar pentru o imagine a ta,  ca sa te ajute sa iti faci curaj. Dar, pe moment, traiai intens tot. Asteptare te obosea, si te facea vulnerabil. Toate erau scene de viata, in care vedeai oameni ca tine in fix aceeasi situatie, si, cu care erai conectat afectiv, cumva. Te duceai in sala, dupa ce ai admirat holurile pina acolo, iti dadeai jos paltonul, te asezai in banca, si asteptai. Mintea iti era un blank absolut. Nu mai aveai nimic din toate, pentru ca urma sa te concentrezi pe subiecte. Primieai citeva foi de hirtie de curat, si ciorne, pentru calcule, care nu erau luate in consideratie. Si primeai subiectele. Stiai dinainte sa incepi cu ce stii, si sa nu te panichezi daca vezi ceva ce nu ai habar pe moment, ca se intimpla sa ai lapsusuri. Si le luai incet, unul cite unul. Pe masura ce rezolvai problemele te simteai mai relaxat, si mai directionat pe ce ai de facut. La fiecare subiect iti treceau prin cap 1000 de ginduri, si amintiri legate de ceva asemanator ce facusesi inainte. Nu te grabeai, pentru ca, teoretic, aveai timp sa le faci, ca asa fusesera concepute. Unele mergeau usor, altele te puneau pe gasit variante de solutii. Dar erau toate rezolvabile, clar, si experientzele trecute ma ajutau enorm. La unele calcule poate mai aveam erori, dar, pe total, facusem bine. Si, dupa ce am terminat le-am luat la reverificat. Sint ok, acum pot sa ies din sala. Ca am si obosite de atita tensiune de examen. La iesire ai mei ma asteptau. Am mers acasa, unde, ce sa vezi, se pusese de o masa festiva, unde fusesera invitati vecini, si prieteni de familie. Eram extenuat, dar destul de fericit ca scapasem. In fata tuturor am discutat cu taica-meu, in mare, subiectele, am povestit cum am facut, ce calcule, ce rezultate, el ma mai taxa unde credea ca am gresit, dupa care ne asezam toti la masa, ca sa inceapa o discutie banalitatilor de tot felul. Era bine, ca ma puteam linisti privind la spectacolul celorlaltzi. Toti pareau ca le stiu pe toate, si ca sint specialisti in absolut orice. Mai putin in subiectele de examen. Dar nu era o problema, ca invatam si eu de la ei, cite ceva. Si eram altul, acum, dupa ce mai scapasem de un examen. Cred ca toata viata mea o sa-mi amintesc de examene. Si de lumea aceea a tensiunilor tacute, a miliardelor de ginduri venite dintr-un trecut, care sa te ajute pentru un viitor, pe care o simteam atunci ca pe o provocare eterna a absolut tot ce urma sa vina. Stiintza era altceva. Era cunoastere, era cautare, era o dorintza de a gasi ceva ce parea al tau, asa cum parea si al altora, si asta conecta sufletele. Era un loc de intilnire placut, deschis, ca la o masa rotunda unde mai demult se intilneau cavalerii. Un loc pe care sa nu-l uiti niciodata, si, de care sa-ti amintesti cind viata iti va pune piedici.