Viata presupune supravietuire, ce care presupune adaptare la tot. Ne schimbam continuu, functie de mediul in care traim. Asa a fost tot timpul, si asa am trait, dintr-o adaptare intr-alta. Am trecut cum am putut si peste fericiri care ne excedau capacitatilor, asa cum am trait si drame, de magnitudini foarte mari, si am continuat sa fim, si sa mergem pe un drum pe care l-am inteles din proces, din mersul lucrurilor. Nu e cu nimic mai extraordinara viata noastra, pentru ca am vazut intimplari din vietile altora care sint mult mai dure, si mai grele, si la care am putut doar privi, de la distantza. Dar viata noastra proprie are acel atu al propriei fiintze, cea care ne-a determinat in tot, ce sintem. Avem toate simturile valabile, si sintem pe receptzie. Putem vedea, auzi, simti, si, daca avem si spiritul la noi, putem asculta semnale care ne vin din indepartata galaxie a trairilor celorlalti. Putem empatiza, si ne putem simti alaturi. Pentru ca sint atitia oameni care, ca si noi, au nevoie de o caldura sufleteasca. E rece societatea, e adevarat, dar noi, cei vii sintem, inca, calzi, si stim cum e sa ne doara. De ce oare nu cautam mai des sa ne apropiem de suflet? Sa fie orgoliul? Sau necunoasterea? Trebuie oare sa trecem prin drame, ca sa incepem sa intelegem?
Lumea e un tot, care are inertzia ei. Noi sintem un tot, care traieste propriile drame. Drame care sint atit de personale incit lumea le considera detalii..
No comments:
Post a Comment