Geometria realitatilor

Lumea e plina de lumi, care sint si ele pline de lumi, care si ele sint pline de lumi, care. Sigur, asa am putea presupune ca putem spune ca sirul lumilor pline de lumi e infinit, ca lumile nu se mai sfirsesc niciodata, pentru ca, aaaa, asa am putea spune acuma, cind imaginatia ne da voie, pentru ca nu s-a demonstrat altceva, deci avem totala libertate sa ne desfasuram viziunile in voie, atita timp cit nu iesim din perceptiile noastre asupra lumilor intilnite pina acuma. Un sfirsit al sirului diviziunii lumilor exista, totusi, asa ne spune bunul simt, si experientza, macar pentru ca stim ca quarcii nu se pot defini ca lumi infinite. Tot ce se poate, sa nu exageram cu lumile, pentru ca noi ne intoarcem la natura noastra cea umana, care ne defineste in ce sintem, si ce facem. In absolut tot, adica, din momentul cind intram in lumea reala, si pina iesim din ea. Cit traim, traim intre realitati, intre multele realitati dimprejur, care arata ca niste cuburi, sau dodecaedre, sau sfere, sau marginite de suprafetze neregulate, care pot avea marginile fixe, sau mobile. Realitati mai mari, sau mai mici, rosii, verzi, albastre, care se intrepatrund continuu, ca lumile, care se pot imprieteni sau se pot ciocni brutal una de alta atunci cind oamenii din centrul lor se misca pe tot felul de traiectorii. Mai sint cazuri cind uneori cineva iese din propria realitate-bula, si intra in alta, dar asa ceva e foarte rar, pentru ca, in general noi raminem doar in realitatea noastra, cea pe care ne-o construim cu propria minte folosind propriile perceptii a ceva ce vine din realitatea mare, realitatea general acceptata ca fiind cea mai adevarata. Realitatea noastra creste tot timpul, pe masura ce imbatrinim, se mareste, pentru ca invatam continuu, dar subiectivitatea ne ramine, pentru ca semnalele din exterior sint intotdeauna distorsionate cind intra in propria noastra realitate, asa cum am vazut ca lumina isi modifica unghiul traiectoriei cind trece dintr-un mediu in altul, daca exista diferentze de densitati (parca asa am invatat in liceu, la optica). Ei bine, subiectivitatea asta a noastra ne defineste, pentru ca ne arata cum sintem in momentul asta. Ce e interesant e sa descoperim alte subiectivitati, pentru ca asta ne motiveaza sa continuam sa exploram. Noul, si misterul din ceilalti ne da mici fericiri. Sigur, uneori merita, alteori nu, dar drumul cautarilor prin asta e bun, ne tine atentia treaza, si gindul ca vom putea descoperi tot timpul lucruri la care sa ne gindim. Un loc bun de a descoperi subiectivitatile si realitatile e internetul, evident, pentru ca aici se concentreaza cam toata existenta planetei. Vezi cunoastere, idei geniale, prostii de neimaginat, aberatii, imagini, formule, tot; si vezi toate astea incercind sa-ti imaginezi oamenii care le-au creat, si sa-ti imaginezi cum au simtit sau gindit, sau ce i-a motivat sa o faca. Asta te face mai putin singur, mai ales ca poti sa alegi din toate ce ti se potriveste, si poti chiar sa incerci sa comunici cu ei. E frumos asa. Evolutia are partile ei bune. Sigur, azi toate sint complicate, pentru ca s-au adunat atitea, in atita istorie. Totul e sa poti sa te relaxezi, sa te detasezi, si sa incerci sa vezi ansamblul, de mai de sus de undeva. Poti folosi pentru asta un balon, un zeppelin, un avion, un elicopter, o nava spatiala, orice. Sau doar imaginatia.

Fericirea lumilor fericirilor lumilor fericirilor

Am trait intr-o alta lume. Una cu idealuri, iluzii gonflabile, constructii logice, disciplina, duritate brutala si blocanta, si cu ideea aceea de rusine, o rusine superioara, ca un Dumnezeu care exista peste tot, si te urmarea atent sa te umple, daca faceai ceva ce era considerat de societate ca gresit. Cu asta am fost constrinsi sa ne aliniem stilului care ne era impus. Trebuia sa fim altruisti, sa facem bine altora, sa producem fericire ca sa fim noi fericiti. Fericirea avea un traseu exterior ca sa revina la interior. Mie asta mi-a placut, si am cautat sa o aplic cit am putut, pentru ca am crezut-o, si inca o mai cred valabila, pentru ca vine de undeva din adincurile fiintei noastre sociale. Dar, era venita din alte vremuri, si poate parea desueta, invechita, nepractica. Acum se spune ca binele trebuie sa produca fericirea ta interioara mai intii, si apoi, din surplusul asta de fericire se spune ca trebuie sa mai dai la altii mai nefericitzi. Asta dupa ce ti-ai umflat ego-ul pina era gata sa explodeze, si te-ai balacit in mocirla propriilor pareri bune despre tine. In fine, clisheele astea cu ce trebuie sa faci, cum sa devii, ce sa crezi despre tine, ca sa fii fericit sint bune functie de cit de multe stii, si cit de bine poti analiza. Naivii, sau prostii le iau de bune, si cauta sa le aplice pe ei, intr-o mizerabila nepasare fata de ceilalti, pe cind cei normali le iau  doar ca pe posibilitati, pentru ca isi dau seama ca omul penduleaza intre tot felul de stari, si nu se poate limita doar la una, ca asa e natura lui. Sint specialisti buni care stiu multe, si care pot explica tot felul de cazuri, dar asta e teoretic, pentru ca practic fiecare isi are interioarele lui, care functioneaza dupa legi ciudate, ca mecanica cuantica. Si eu ce spun acum poate fi adevarat pe jumatate, sau pe sfert, pentru ca nu-s ala care cunoaste toate adevarurile, na, dar le spun ca variante, ca ceva-uri care sa puna in miscare rotitele gindirii din mecanismul mintii. Bine, eu am dreptate 150%, ba chiar mai mult, daca e sa-mi umflu ego-ul si sa ma declar modern, si chiar de viitor. Glumesc. Fericirea e in echilibru, chiar si cind esti aparent nefericit poti avea satisfactii interioare profunde, si care te motiveaza. Acuma si echilibrul asta e cam instabil, pentru ca daca intri in niste profunzimi vezi acolo multe chestii dure, si cam exagerate. Uite-te la societate, si cum isi apreciaza valorile. E asta motiv de fericire? Bine, hai sa zicem ca treci peste asta si iti spui ca, oricum, asa a fost tot timpul, si lumea a supravietuit, si ce conteaza mai mult e sa faci ce faci pentru tine, si pentru cei din jur, pentru prieteni, daca ii ai. Pe mine lumea asta schimbatoare ma obligo-motiveaza sa invat chestii noi, si asta ma face sa caut tot timpul sa inteleg altele, si altele. Bine, nu intru in toate detaliile, ca nu am chiar atita memorie disponibila, dar refac ierarhiile tot timpul, ca-s constient ca se schimba, ca na, lumea e dinamica. Sint multe de spus, poti aduce miliarde de argumente, si poti construi multe structuri posibile. Fiecare e in universul lui paralel, si de acolo priveste la universul asta al realitatilor, la care stie, cumva, ca privesc si ceilalti. Asta e lumea. Plina de lumi.

Intilniri albe

Traim printre lumi, la periferiile lor. Pentru ca nu apartinem nici uneia, pentru ca nu am avea cum, chiar daca cu disperare am vrea. Pentru ca lumea in care traim acum ne propune doar disperari, disperari de care fugim si iar fugim, dar ne mai prind din urma, ca ele merg prin spatiu cu viteza insumata a luminilor. Luminile promise, pe care le cautam folosind una din colectia uriasa a disperarilor valabila azi, oriunde, cum am zis, sau cum am mai zis, ca am tot repetat-o de s-a banalizat. Si asa, fugind de disparari raminem sa ne pastram la distantza de acele lumi. Ne-am nascut intr-o lume, asa ca fiecare. Pentru mine era lumea aia a unei dictaturi sinistre, in  care intunericul intrase adinc in mintea oamenilor. O dictatura mai evoluata, dupa ce trecuse de stagiul-stadiul in care se vinau toti pe toti, in care saracia domina masiva si perfect stabila. O lume in care mai apareau mici puncte de lumina, pe cer, dar care se miscau, si nu le puteai vedea clar. Apoi dictatura a explodat, si in locul ei a ramas sa se construiasca noile lumi din bucati mici de cenusa. Si au venit, toate, una dupa alta. Noi ne adaptasem deja la prima lume, si acum ne luptam cu noi insine sa ne adaptam la toate schimbarile astea descreierate, in care nebunia lua tot felul de forme noi, si inlocuise orice, aproape. In fine, acum traim intr-o alta lume, noua, straina, si foarte rece. Greu pentru suflet. Foarte greu sa ne salvam, dar o facem in fiecare secunda, avem deja destula experientze. Am vazut iar Visul unei nopti de iarna, si ma gindeam ce sa mai cred, pentru ca povestea e arhi-cunoscuta, o stiu pe de rost, dar am zis sa ma joc, si sa pretind ca nu stiu nimic, si o vad pentru prima oara. Ma gindeam la amorul asta misterios, plin de intrebari, si la sansa asta atit de mica ca el sa apara, pentru ca trebuie sa intilnesti omul potrivit la locul potrivit, la momentul potrivit, toate coordonatele trebuie sa coincida, nu doar una, sau doua, sau cite dintre ele vor fi, pentru ca sint multe, si daca doar una lipseste, pac, amorul e invizibil (pentru ca e peste tot, dar na, nu pentru toti). Si daca intilnesti persoana, fix compatibila, atunci discuti de parca ai fi prieten vechi, si te-ai reintilnit, nu e ca incepi de la zero. Spui atunci cuvintele ca sa faci declaratii, nu ca sa comunici pur si simplu, declaratii de amor, evident, pentru orice, ca intr-o poezie pe care o scrii pe loc. E simplu, si toate curg atunci. Asta e valabil si daca intilnesti un suflet compatibil fata de care nu ai putea avea si, sa zicem, interese sexuale, si doar o dorinta de a fi impreuna afectiv, sau inalt spiritual. Na, sint mai multe scenarii, si mai multe povesti posibile, si toate cu final fericit, clar. Dar tot povesti ramin. Pentru ca realitatea e excesiv de brutala, si ne pune sa incercam sa comunicam cu multi idioti. Asta nu inteleg de ce. In fine, probabil ca avem un numar de incercari de trecut, obligatoriu. Azi a nins, si s-a dat valabil la visuri. Sa vedem ce gasim.

Realitatea clipei

Iubirea nu e in sex, si nu e in ipocriziile pretinse. Iubirea e o entitate care e dincolo de noi. Iubirea e in atingerile moi, si in intelegeri. Aici e absolutul fiintzei, in ce avem, si ce dam.. Restul e la latitudinea celorlalti. Am vazut stelele care stau singure pe cer, si care stralucesc in felul lor. Si m-am gindit la atitia oameni care au geniu, si care sint singuri. Pentru ca ei stralucesc asa ca stelele singure. E atit de mult tot, uneori, ca pare ca nu mai poti spune nimic. Stralucirile ramin, si noi raminem sa privim la acele insingurari, pentru ca pe a noastra nu o priveste nimeni..In aer e doar o frumusetze pala, care mai apare sa determine un vis, sau altul..E bine ca pare ca cineva mai apare, din absolut, sa ne arate ce e binele din noi, si sa ne vorbeasca pe cuvinte pe care inca le mai intelegem..Sintem aici, noi, aceiasi, care inca existam intr-o lume pe care incercam sa o determinam sa fie asa ca noi. Cu bune, si rele. Asa ca si cum ar fi, daca ar fi..
Viata e in timp, si spatiu..e cu noi, si e departe de noi..Iar noi sintem fiintzele care traim o viata, si ne dam cu parerea despre ea. Asa cum ne dam cu parerea despre lume, ca sa parem inteligentzi. Dar viata asta e dincolo de noi, si dincolo de ce putem percepe. Pentru ca asa e totul. Nu am venit pe lume ca privilegiatzi, si nu vom pleca din lume ca autentici. E un noroc ca toate s-au intimplat asa. Au spus-o multi altii, cu mai mult talent. Sintem, inca, aici, pentru ca asa a fost sa fie. Nu a tinut de noi absolut nimic. Ce ne apartine e doar incercarea asta de a ne gasi un sens, propriu, asa cum incercam sa gasim un sens la toate..Si daca vrem sa credem ca vom trai o viata vesnica dupa, ei bine, success. Avem de asteptat la asta, pentru ca nu s-a intors nimeni de dincolo sa ne povesteasca ceva despre rai, sau iad. Ce vreau sa spun e ca trebuie sa fim constienti de viata asta, ca e singura pe care o avem. Traim, si dorim sa traim la maxim,  tot, ca sa nu ne para rau, pe urma. Si mai vreau sa spun ca sa nu ne pacalim singuri, pentru ca tot ce exista e doar acum. Viata e clipa. Tot ce e promisiune e iluzie.

Lumea lumilor posibile

Viata nu e despre ce pari ca esti, din tot ce faci. Viata e despre iubirea ta profunda, care te-a determinat sa faci ce ai facut. Dar lumea nu percepe asa, pentru ca lumea e pe drumul ei. Si tu esti pe drumul tau. Si tu mergi inainte cu credintzele tale, cu felul tau de a fi, cu eul tau. Stiu, toti fac asta, si toti sint indreptatiti sa ceara asta. Diferentza nu e in magnitudinea durerilor, pentru ca toti simtim perfect la fel, diferentza e in spate, in spirit, si in felul in care percepem durerile. Stiu, unii o pot exprima mai bine, ca altii. Dar, ce sintem ramine.
Ieri am uitat cine am fost. M-am trezit singur, si fara amintiri. Nici azi nu mai stiu cine sint. Stiu doar ca am sa incerc sa-mi fac un drum prin ce va fi, asa cum pot. Ce regret e ca nu esti linga mine, pentru ca eram aproape, cindva, si mi-ai promis ca vom fi impreuna cit vom trai. Asta e viata, stiu, si stiu ca si tu stii, ca ne-am promis ceva, mai demult. Dar e un drum pe care trebuie sa ni-l asumam, si asa am facut. O lume e o lume, si fiecare avem o datorie in a parcurge un destin. Desi, vezi, dincolo de toate, eu mai cred ca doar impreuna sintem cei mai adevarati. Pentru ca lumea e oricum indiferenta. Si, orice ar fi, stiu ca doar noi ne putem inetelege..Asta si daca si tu iti doresti.

Detaliile lumii

Viata presupune supravietuire, ce care presupune adaptare la tot. Ne schimbam continuu, functie de mediul in care traim. Asa a fost tot timpul, si asa am trait, dintr-o adaptare intr-alta. Am trecut cum am putut si peste fericiri care ne excedau capacitatilor, asa cum am trait si drame, de magnitudini foarte mari, si am continuat sa fim, si sa mergem pe un drum pe care l-am inteles din proces, din mersul lucrurilor. Nu e cu nimic mai extraordinara viata noastra, pentru ca am vazut intimplari din vietile altora care sint mult mai dure, si mai grele, si la care am putut doar privi, de la distantza. Dar viata noastra proprie are acel atu al propriei fiintze, cea care ne-a determinat in tot, ce sintem. Avem toate simturile valabile, si sintem pe receptzie. Putem vedea, auzi, simti, si, daca avem si spiritul la noi, putem asculta semnale care ne vin din indepartata galaxie a trairilor celorlalti. Putem empatiza, si ne putem simti alaturi. Pentru ca sint atitia oameni care, ca si noi, au nevoie de o caldura sufleteasca. E rece societatea, e adevarat, dar noi, cei vii sintem, inca, calzi, si stim cum e sa ne doara. De ce oare nu cautam mai des sa ne apropiem de suflet? Sa fie orgoliul? Sau necunoasterea? Trebuie oare sa trecem prin drame, ca sa incepem sa intelegem?
Lumea e un tot, care are inertzia ei. Noi sintem un tot, care traieste propriile drame. Drame care sint atit de personale incit lumea le considera detalii..

Un joc al privirilor

Lumile se intind, si se desfac, ca sa ne primeasca atitudinile. Decontractarile accepta unele contractii ale fiintei, inca, si ajuta eliberarilor. Ceva de ieri se mai regaseste in ce facem azi..Miine va fi altceva.. Ma uit la grimasele mele din oglinda. Pot sa fiu si amuzant, cind mai uit de mine. E mai bine asa, in lumea uitarilor, dupa ce toate s-au terminat de transformat. Singuratatea are frumuseti pe care le tot descopar. Imi lipsesti, si pare ca ai sesizat asta. Ieri am fost prin orasul vechi, sa ma plimb cu busul, si sa vad cum mai e lumea dupa ce au trecut petrecerile. Orasul e ca unul al indragostitilor, ca si unul al despartitilor,  la fel de observator al tot ce e uman, si trecator. E alaturi de fericirile indiferente ale celor ce se iubesc, asa cum e alaturi de dramele existentiale ale celor ce s-au insingurat. Observa tot ca un voyeurist ce stie ca si el ar fi putut trece prin toate astea..Lumile ne observa singuratatile undeva de sus. Mai avem energii cit sa ne gindim la planuri de viitor. Viata e un joc al universului. Sintem atit de legati de toate, cit sintem legati de noi. Cineva, de undeva, inca ne mai iubeste. Altfel ar fi absurd sa continuam. Totul e sa stim sa privim la toate asa cum am invatat sa privim spre noi insine..