Timpul e umbra noastra. Asa era titlul unei povestiri SF. E probabil asa, vazut din anumite puncte de vedere, poate pentru ca ne insoteste tot timpul, si ne imbatrineste. Asa si spatziul e tot un fel de umbra, ca traim intr-un spatziu care e imprejur. Toate ne sint umbre, ca toate le simtzim cum ne schimba. Dar, asa cum pot fi umbre, asa pot fi si lumini, de ce nu. Pentru ca ele pot fi si generatoare de energii, care mai bune, care mai nasoale. Oricum traim intre spatziu si timp, asta e limpede. Si sintem conditzionatzi de amindoua. Fiecare in felul lui. Poate ca si spatiul e umbra timpului. Sau invers. Poate ca si noi conditionam spatiul, si timpul, desi e mai greu de crezut. Oricum sintem impreuna. Facem un trio formidabil, vorba cintecului. Ieri am fost intr-un vis special. Eram ca intr-o discutie cu fostii mei colegi, si profesori. Fiecare isi expunea punctul propriu de vedere. A fost inteesant, pentru ca, dupa atitia ani i-am vazut cum gindesc, si de ce faceau ce faceau. MA asteptam la asta, pentru ca intuiam cam tot. Nu a fost ceva sa-mi depaseasca asteptarile. Ei aveau ratiunile lor, asa cum si eu le aveam pe ale mele. Dar, acum, pentru prima oara, comunicam liber. A fost o disputa, pentru ca le-am reprosat multora multe din toate. Iar ei mi-au justificat logic, multe lucruri cu care nu puteam decit sa fiu de acord, pentru ca, ca in poveste, toti aveau dreptatea lor. Iar eu dreptatea mea. Toate s-ar fi intimplat asa, oricum. Toate erau parte dintr-un proces care avea acelasi mers. Chiar daca eu, sau oricine altcineva ar fi cautat sa faca altceva, sa incerce sa influentzeze mersul lucrurilor. Era totul inevitabil, pentru ca asa era stilul social care deteermina asta. Dupa schimbarile de dupa lucrurile au fost altele. S-a degradat tot. Binele, ca intentzie, a disparut. Au ramas doar alternativele de dupa trecere. Si toate s-au pus in acord cu o lume care se ducea la vale, pe o panta a desfacerii intregurilor in componente. Asa ca, tot ce ar fi avut un sens, inainte, a scapat din orice logica. Au ramas, din toata ahitectura, doar componentele care sa mai dea realitatii o varianta probabila. Jocul substantzelor s-a transformat incet si sigur in jocul aparentzelor. Nu mai conta nimic din ce fusese, pentru ca, acum, totul devenise o forma slaba si rotunda, si intens colorata. Asta ca sa raspunda unei evolutzii care cerea o trecere spre altceva. Un tot se restructura. Toate se refaceau, si reorganizau dupa legi noi. Ce urma nu ar fi putut nimeni sa spuna. Ce vedeam erau darimaturi de foste structuri, si incercari vagi si timide de repuneri pe eventuale viitoare scari de valori. Un om inteligent ti-ar fi spus de la inceput ce se intimpla. Doar ca, in tumultul asta haotic nu mai asculta nimeni pe nimeni, cu atit mai putin pe cei inteligentzi. Pentru ca era un vacarm general, si toti urlau. Iar inteligentzii se feresc de haos, si se protejeaza de violentze. Drumul era, oricum, conturat. Si noi nu am fi facut altceva decit sa-l urmam. Dar viatza din noi a ramas aceeasi. Si noi, la fel, am ramas aceiasi. Si mergem inainte la fel, pe aceleasi drumuri conturate. Asa sintem, si asa ne face tot ca sa fim. Chiar daca mai exista in aer tot felul de variante.
No comments:
Post a Comment