Drumul stelelor

Lumile se duc, si se intorc. Au optiunea asta. Pentru ca ne seamana, cumva, adica au luat si din calitatile, dar si din defectele noastre. Si ele pot fi de acord cu noi, sau pot sa nege orice urma de afirmatie de la noi. Pentru ca sint perfect independente. Si ele transced orice univers, si orice fiintza. Au o putere a lor, proprie, dar, pe care nu pot folosi decit impreuna cu oamenii, parca. Pentru ca ele depind de noi, asa cum si noi depindem de ele. E o echivalentza matematica in aer. Sau in spatziu. Ceva implica altceva, care altceva implica cevaul initzial. Si noi sintem parte din acel ceva. Da. Sintem constiintze care pot cauta sa cuprinda universul. Dar sintem fiintze microscopice, cu vietzi microscopice, care se lupta salbatic, intr-o lume salbatica, pentru supravietzuire. Restul sint vorbe. Ce conteaza e viatza asta pe care o traim acum, printre picaturi. Ieri am fost iar sa cumpar un vis. A fost ok, eu printre amintirile unui alt eu. M-am plimbat prin locuri, am vazut oameni, am discutat cu oameni care aveau amintiri comune. A fost ca intr-o conexiune, doar ca mai superficiala, dar suficienta cit sa ma faca sa ma simt bine. Am schimbat impresii multe. Eu am zis de ale mele, ei au zis de ale lor, si am gasit parti comune la toate. Asta in vis, pentru ca in realitate nu ar fi fost posibil. Dar e bun si un vis, uneori, ca te scoate din mizeria cotidiana, si te face sa mai speri. Oricum, a fost placut, si m-a revigorat. Sint intr-o alta stare. M-a scos din cevaul ala mental care ma ducea spre depresie. Ca e multa depresie potentziala in absolut tot ce ne inconjoara. De multe ori cauti sa te protejezi, dar sar pe tine tot felul de mizerii. Am obosit de la atitea. Sint discontinuu. Sar intre stari, si revin, ca sa ma refac. Bine ca e spatiul continuu, ca si timpul. Toate mor, si renasc. Asa si eu. Sint la fel de copil ca atunci cind ma intrebam de ce noaptea sint stele, si ziua nu.

Forme de absurd

Analizele si substantzializarile si esentzializarile le poti face cind iti revine ratziunea. Sint inca ametzit. Am trecut prin suficiente iaduri, acuma nu mai stiu unde sint. Poate am avut norocul sa ies. Nu mai recunosc locurile, sau oamenii, dupa ce am iesit din uragan. Am prea multe sagetzi otravite infipte in mine. Pare ca s-au evaporat toate. Pare ca sint liber. Poate am scapat. Poate pot sa vad un zimbet, si o mina intinsa care sa ma traga afara. Inca nu stiu de unde sa apuc toate lumile astea noi. As incepe sa povestesc, dar nu m-ar crede nimeni, sau nu ar vrea sa ma creada, pentru ca ar trebui sa iasa din lumea lor.Asa ca mai bine sa fiu doar cu mine, fara suflete schimbatoare imprejur. Oricum nu m-ar ajuta, si oricum mi-am promis ca de acum incolo tot ce fac va fi doar pentru mine, pentru binele fiintzei pe care am neglijat-o de atitea ori: eu insumi. Am senzatia ca am avut viziuni, care mi-au trecut prea repede prin fatza, si nu am putut sa le vad, ca am fost inconjurat de tot felul de naluci cu forme ciudate, si schimbatoare, care ori aratau a grimase scabroase, ori a rinjete sfidatoare, ori a orice altceva care ieseau din uman, si cautau sa anihileze orice urma de umanitate. Nu mai stiu, si poate nici nu mai vreau sa stiu. Vreau sa uit. Vreau sa sterg orice mai are vreo legatura cu vreun trecut. E un inceput de insanatosire, cred. De revenire la substantza fiintzei, si la energiile de inceput. Cred ca a trecut virtejul, pentru ca a ramas doar linistea. Azi mi-am sarbatorit victoria. Cu pui prajit, salata, si vin rosu. De pe 1 martie imi schimb locul. Poate schimb si norocul. Asta m-a costat. Am trecut prin toate infernurile accesibile. Poate ca am scapat, in sfirsit. Nu stiu. Oricum, mai e posibil sa revina, pentru ca infernurile ramin, spre deosebire de noi, care ne trecem. Am trecut prin dezgust, apoi prin sila, ca sa imi revina scirba. Fata de tot, toti, toate. E o jungla peste tot. Fiecare e doar pentru el, si e capabil de toate nemerniciile ca sa se ajunga. De asta am decis sa fiu ego-centrist. Sau egoist. Ce nu-mi face bine, sau nu ma ajuta am decis sa resping brutal. Bine, pe oamenii normali la cap ii tratez cu bunavointza, iar pe cei inteligentzi cu o intzelegere dureroasa. O sa fie bine, cred, si o sa ne urmam visurile, fiecare. Restul e pierdere de timp, si absurd. Oricum adevarurile domina, asa ca nu ma las dus de iluzii, sau de iluzionisti. Si nici n-ar avea cum fi altfel. Ramine doar o tristetze, pentru ce aberatzii se mai pot face.

Drumuri prin lume

Se spune ca omul e masura tuturor lucrurilor. Asta pentru ca luam omul ca reper universal, si raportam orice la el. Dar omul asta e schimbator, si a evoluat si el, dupa atita istorie. Asa ca timpul ar fi masura tuturor lucrurilor, ca el e dominatorul care le-a schim bat pe toate, inclusiv pe om. Dar omul a ramas, cumva, cam acelasi, in linii mari, doar unele detalii i s-au schimbat. E normal, pentru ca omul asta si-a schimbat el insusi mediul in care traieste. Inainte era multa natura, o societate primitiva in tot felul de situatii, pe cind acum e altceva. Dupa ce s-au cam terminat razboaiele mari, si luptele demente pe criterii mai mult sau mai putin artificiale, am ajuns intr-o lume mai experimentata, mai analitica, si mai umna, cumva. Nu mai sint permise luptele efective, desi tarile au acum armamente cu mult mai distrugatoare si mai sofisticate, dar sint permise argumentele de tot felul, certurile, jignirile, si alte mascari. Plus metodele de a te face sa te simti un fel de nimeni-nimic care e pe un teritoriu strain. E inca posibil asa ceva, chiar daca lumea condamna orice fel de atitudine impotriva fiintzei. Abuzurile mai exista. Peste tot, pentru ca, peste tot exista rautate, si mizerie umana, si ura contra tot ce e altfel. Oamenii sint, inca, capabili de asa ceva. Dar, e adevarat, asta va deveni, curind, istorie. Mi-e asa scirba sa vorbesc de ura, pentru ca e o mizerie aruncata in lume de tot felul de mizerabili capabili de orice. As uita-o cu cea mai mare placere daca n-as fi fost si eu bagat in asa ceva, fara voia mea. Dar e o prostie. In fine.Ura exista, si va exista, inca, atita timp cit este o lipsa de educatie. Dar, plecasem de la faptul ca omul e masura tuturor lucrurilor. Omul contemporan, de fapt, care e diferit de omul de acum 1000, sau 2000 de ani. Pentru ca omul de acum  are alte probleme. Pentru ca traieste intr-o jungla mai moderna, diferita de cea de mai demult, una cu alte reguli, si alte mentalitatzi. In fine, nu mai conteaza, asa cum, ca sa traiesti iti dai seama ca nu conteaza nimic altceva decit fiintza ta. Pentru ca esti tu cu tine intr-o lupta contra tuturor. E ceva greu de definit, pentru ca e complicat. Nu mai sint reguli clare, si nu mai sint niciun fel de repere stabile. E o scara a valorilor mai autentica, dar si ea e pe baza de lupta corp la corp, pentru ca, inca, ca sa devii trebuie sa demonstrezi ceva care sa para autentic, intr-o serparie autentica. Daca ai noroc sa poti demonstra vei fi apreciat, altfel, oricit de valoros ai fi, daca nu corespunzi unor situatii, vei fi dat la o parte mai fin, sau mai brutal. Pentru ca asa pare ca functioneaza mecanismul asta complicat al lumii. Ce e jignitor e ca exista mici-mari conspiratzii care sa te aprecieze, sau sa te darime, daca nu esti fix pe asteptarile lor. Pe mine ma cam lasa rece toate astea, pentru ca eu ma concentrez pe ale mele. Stiu ca as fi mai degraba ne-apreciat, pentru ca spun lucrurilor pe nume. Dar adevarurile sint, totusi, adevaruri, si oricit de mult de inconfortabile si de urite ar fi, ele exista, pentru ca pe ele ne bazam viatza. Ele sint, si vor fi. Si, de asta, eu, acum sint asa de sigur pe mine. Zilele astea stateam si ma gindeam cu citi imbecili am avut de-a face pe traseul vietii. Si ma mir ca mai sint, inca, pe drumul meu, pentru ca au fost continuu, unul mai cretin ca altul. Ce adunatura, oh. Ce constructie sociala. Ramii masca daca te uiti la ei, in cum se pot asocia. Pentru ca astia doar impreuna realizeaza ceva. Singuri sint prea vulnerabili. Si asta a fost de cind eram mic, apoi cind am crescut, la fel, cind m-am mai maturizat, la fel, si acum la fel. Eu, unul, am incercat sa-i ignor, si sa-mi vad de ale mele, dar ei m-au asediat continuu. Acum ma regrupez, si caut sa ma protejez mai bine. Nu e usor, dar am deja niste reusite. Si o sa am si pe viitor, orice ar incerca ei. Pentru ca am o vointza ca inainte, si alte metode sa abordez jetul de mizerii care vin continuu, din afara. Sincer, nu mi-e frica de ei, cum nu mi-a fost niciodata. Doar am trecut prin nivele mari de scirba relativ la ce mi-au facut, si asta mi-a blocat unele actziuni, dar o sa ma revanshez, ca asta e stilul meu. Am vazut, in timp, destui mizerabili cum mor pe limba lor, dar, acum, parca nu mai am rabdare, si ies la actiune. Pentru ca e o limita in toate. Ori eu cu criteriile mele mai elaborate, si bazate pe stiintze, ori ei cu porcarii subiective, vedem cine cistiga meciul. Sintem in lupta, si avem o dorintza uriasa sa cistigam. Daca meritam, chiar vom cistiga ceva ce ne apartzine, de fapt.

Lectii de viata

Viata ta e ce traiesti tu. E ce ti se intimpla, in contextul celorlalti. Poti influenta intr-o masura oarecare drumul tau, cind gasesti receptivitate de la mediu. Atunci ai noroc, si aici intra si daca lucrurile se ordoneaza ca sa se intimple asa, intr-un fel favorabil. Altfel e pur ghinion. Sint si anumite lucruri prestabilite, ce tin, cum ziceam, de context: de oamenii apropiati (mai buni sau mai rai), de felul in care gindesc cei care pot avea o influenta in drumul tau, de mentalitati. Tu poti incerca sa cauti sa folosesti contextul in folosul tau, dar si al altora, daca ce faci e benefic si pentru altii, dar asta poate da rezultate relativ limitate. Exista si cazuri fericite, dar, de cele mai multe ori contextul ti se cam pune contra ta. Pentru ca oamenii au interesele lor, si daca ele nu coincid cu ale tale, iar ei vor fi capabili sa ti-o traga, chiar o vor face, fara probleme de constiintza din partea lor. Asta e un dat arhi-experimentat, si deci foarte bine stiut. Oricum esti un strain pentru ceilaltzi, si ei vor fi straini pentru tine pe toata durata fiintzei tale. Sigur, cu perioade scurte de prietenie, atunci cind interesele coincid, altfel, doar pentru tine nu va face nimeni un efort sa-ti fie prieten, daca nu-i satisfaci niste interese. Si, poate si tu privesti asa lucrurile, dupa ce acumulezi o experientza buna de viatza. Deci viata asta e un lant de interactziuni, de actiuni-reactiuni la anumite intimplari (sa le zicem asa), fie ca-s ale tale sau ale celorlaltzi ca indivizi, sau grup. E firescul posibil. Si toate se mentin in stilul asta, cu unele exceptii, cum spuneam, care, daca se intimpla, te pot face fericit, pe moment. Altfel, totul e, cumva, prestabilit de ordinea asta a lucrurilor. Tu esti tu, ei sint ei, si legaturile sint un fel de variante de comunicare, cind pici pe aceeasi lungime de unda. Cu asta esti confruntat de cind te nasti, si inveti sa o abordezi inteligent, pe masura ce invetzi. Dar, mai treci prin viata asta prin unele momente mai slabe psihic, cind  grijile si problemele par foarte grele de dus, mai ales daca esti singur, si nu ai cu cine sa le impartzi, sa le fragmentezi. Atunci esti foarte vulnerabil, si atunci ai nevoie de ajutor de la ceilaltzi. Ce e fundamental trist e, ca, nu-l vei primi niciodata. Iti vor veni, poate, anumite intelegeri, destul de limitate, de la unii, sau altii, in special de la cei ce au trecut prin probleme asemanatoare. Si astea ajuta, mai ales cind ceilaltzi fie iti vor turna in cap mizerii, fie vor fi complet indiferentzi. Dar asta e pentru moment. Pentru refacerea ta iti vor trebui multe energii pozitive, pe care le vei cauta in tot felul de lucruri, fie ca-s amintiri frumoase legate de locuri, intimplari, sau oameni frumosi, fie ca-s, stiu eu, tot felul de acte artistice care pot declansha amintirile frumoase. Melodiile, filmele anilor 80-90 pentru mine ramin puncte de reper pentru cam orice am trait in timpul ala. Sint foarte multe. In ele am pus eu eu cam toate sperantzele mele de tinar aspirant la gloria viitorului, pentru ca le foloseam ca motiv pentru o detasare a fiintzei, ca sa pot spera la ceva maretz ce va veni. Multe nu sint opere de arta autentice, sint doar trairi proiectate in imagini, sau armonii. Stiu, mea culpa,  trebuia sa fac lucrurile conforme cu ce am vazut prin muzee, dar asta era momentul de atunci, si asa eram si eu conectat cu lumea, cum erau ceilaltzi. Bun, multi zic ca esti ce esti, si nu trebuie sa te raportezi la trecut, sau la vreun viitor posibil, ca sa aspiri la fericire, ci trebuie, tu, cel care esti sa fii in continuare un om al prezentului. Sa existi in conditiile date, sa actionezi-reactionezi la ce este. Faci si asta, evident, ca nu te agati de un trecut care s-a intimplat, si a disparut deja. Esti acum, si aici, si faci tot ce se poate pentru viitor, dar mai ai momente cind te mai relaxezi, mai uiti de niste mizerii ale unui prezent, si te intorci in frumosul trecut ca sa te vindeci de toate ororile aruncate de viatza, intre timp. Nu e o tragedie, normal ca nu poate fi asa ceva, pentru ca tu ramii tu, cu bunele si relele tale un om care traieste fix acum. Si, na, prin oricite ai fi trecut, un adevar ramine, totusi. Viatza e frumoasa, si ramine frumoasa, daca stii sa ti-o faci frumoasa. Pentru ca tu poti alege daca vrei sa fii de partea frumoasa a ei. Si, na, se mai pot spune multe. Am vazut un film, se cheama Gemenele, e despre doua gemene despartite de viata in timpul ww2, si, care au mers pe drumuri diferite, una a fost adoptata de o familie bogata, alta de una saraca, si care a supus-o la multe dureri. Tipa bogata a evoluat in stil, si prejudecati, pe cind cea saraca a muncit din greu ca sa reuseasca. Tipei sarace contextul istoric i-a adus probleme mari de supravietuire, si, aparent, putea fi judecata pentru unele alegeri, desi ea a vrut sa faca bine cit a putut, pe cind tipei crescuta de bogati contextul i-a adus o "dreptate" a unei judecati istorice, desi ea nu a facut nimic, si nu a reusit mai nimic de una singura.  La sfirsit ele se reintilnesc, si, dupa multe certuri, reusesc sa se inteleaga. Cea saraca moare in bratele celei bogate. Cine, si cum a avut dreptate fiecare ramine ca privitorii sa cauta sa inteleaga. E o lectie dura a vietii, pentru ca traim intr-o societate cu anumite mentalitati, si, uneori, buni fiind, si voind sa facem bine o putem sfirsi a fi blamati, fara motiv. Asa se poate intimpla oricui, pentru ca sintem naivi, si slabi, si viata, cu rigorile ei, uneori monstruoase, nu ne iarta. Dar, facem ce putem, ca sa evoluam.

Cronologic

Locurile se schimba. Locurile se schimba cu alte locuri, asa ca si oamenii. Unii oameni din unele locuri schimba locurile. Ca sa la se alti oameni in locurile de dinainte. Unele locuri accepta unii oameni. Alte locuri vor alti oameni. Asa e mersul lumii. Fiecare isi cauta un loc. Si fiecare loc isi cauta un om potrivit. Cind locurile si oamenii nu coincid in asteptari, se despart, si se schimba, pentru ca alti oameni vor cauta acel loc, sau altul. E o miscare perpetua a oamenilor prin locuri. Nu e nimic prestabilit, e totul pe apucate. Unii cauta sa se infiga in niste locuri, si reusesc. Altii alearga de nebuni ca sa-si gaseasca locul, si nu se potrivesc niciunde. Exista locuri, si exista oameni, si ei se cauta unul pe altul, pina reusesc ceva. Si reusitele pot fi stabile, sau trecatoare, nu exista ceva stabilit de dinainte. Asa e mersul prin lume. E mersul prin tot felul de locuri. Care mai prietenoase, care mai dushmanoase. Pentru ca locurile astea sint marcate de personajele dimprejur. Si ele pot fi de tot felul, evident, ca asa sint oamenii-personaje, au in ei rau si bine amestecat. Si tu esti un personaj ca si ei, si tu vezi cum te poti adapta locurilor. Pentru ca locurile astea impun lucruri pe care poti sa le accepti, sau nu. Daca poti fara efort e ok, pare locul tau, daca nu, asta e, cauti alt loc. Faci cum fac toti ceilalti. Nu e nicio drama, lumea asa e construita, pe drumuri care sint deschise, si pe drumuri care sint inchise. Ca viata asta are multe necunoscute. Date de ceilaltzi. Care sint necunoscutzi. Unii mai buni, altii  mai rai. Printre care ne cautam drumul, si locul. Sau locurile. Pe drumul vietzii trebuie tenacitate. E bun si un pic de noroc, care sa te ajute. Daca nu-l ai cauti sa ti-l faci singur. Dacapoti e o mare sansa. Dar, depinde mult si de oamenii din locuri, ca unii, cei mai multi, nu prea te vor. Altii te-ar vrea, intr-o tacere fara de metode, dar ramin pasivi. Si actiunea cea fara de rezultat imediat ar putea fi buna, daca e pe mersul lucrurilor construite de ei. Altfel ar fi in contra-timp, si n-ar iesi mai nimic. Depinde de multe. Multe independente de tine. Spatziile par aceleasi. Si posibilitatile par mari. Viata le aseaza in timp, pe toate, cronologic.

Incercari si reusite

Lumile se duc si se intorc. Fac piruete, si miscari elastice care se combina intr-un ansamblu format din mici cicluri plecari-reveniri. Si totul e artistic. De unde stiu lumile ce e arta, ca ele par impersonale, si detasate de orice legatura cu vreo fiintza. Probabil au o sursa de energie interioara construita artistic. Desi legaturi intre unele lumi si oameni exista, e firesc, dar altele sint complet izolate de atingerea umana. Tot ce se poate, probabil ca lumile pot comunica intre ele in tot felul de moduri subtile, si nedetectabile. Azi am fost la o plimbare pe nava. E inca iarna, echivalentul lui februarie pe Terra. In exterior mai ninge. Exteriorul e tot in interiorul navei, dar e in afara interioarelor, si e mai racoros. Ca sa semene cu conditiile de pe planeta de origine. Desi, mai bine ar fi cald peste tot, ca sa fie tot ca pe planeta, dar in zonele tropicale. Chiar, ar merge un vis de vacantza, ca si cum as fi la mare, la o mare ca aceea de pe linga locurile stiute, nu una straina. Ar fi cam plictisitor, ca sint alte locuri si situatii, si nu prea ai ce sa faci, decit sa socializezi cu lume de tot felul. Iar in oras am toate amintirile, si asta e, de fapt, ce vreau. O reintoarcere la o sursa a emotiilor cele profunde. In fine, in visul de ieri m-am plimbat iar prin locurile din orasul amintirilor. Era noapte, si am revazut locurile de dinainte. Am intrat iar in starile de atunci. Liceul e la fel, nu are gard la in trarea in parculetz, si nu are cladirea noua. Are doar garduletzul lipit de cladire, dincolo de care asteptau parintzii, cind am dat examenul de treapta, sau bac-ul. Erau frumoase examenele, ca te faceau sa te reintorci la tine, si la starile tale glorioase. Cel mai greu era sa stai in asteptare, si sa te pregatesti psihic pentru ce va veni. Toata cunoasterea ta era lasata deoparte, si tu erai doar un pion, care se pregatea sa ajunga la capatul tablei de sah, si sa devina o piesa importanta. Bine, intr-un colt de memorie raminea gindul ca toate sint o iluzie buna doar pentru o imagine a ta,  ca sa te ajute sa iti faci curaj. Dar, pe moment, traiai intens tot. Asteptare te obosea, si te facea vulnerabil. Toate erau scene de viata, in care vedeai oameni ca tine in fix aceeasi situatie, si, cu care erai conectat afectiv, cumva. Te duceai in sala, dupa ce ai admirat holurile pina acolo, iti dadeai jos paltonul, te asezai in banca, si asteptai. Mintea iti era un blank absolut. Nu mai aveai nimic din toate, pentru ca urma sa te concentrezi pe subiecte. Primieai citeva foi de hirtie de curat, si ciorne, pentru calcule, care nu erau luate in consideratie. Si primeai subiectele. Stiai dinainte sa incepi cu ce stii, si sa nu te panichezi daca vezi ceva ce nu ai habar pe moment, ca se intimpla sa ai lapsusuri. Si le luai incet, unul cite unul. Pe masura ce rezolvai problemele te simteai mai relaxat, si mai directionat pe ce ai de facut. La fiecare subiect iti treceau prin cap 1000 de ginduri, si amintiri legate de ceva asemanator ce facusesi inainte. Nu te grabeai, pentru ca, teoretic, aveai timp sa le faci, ca asa fusesera concepute. Unele mergeau usor, altele te puneau pe gasit variante de solutii. Dar erau toate rezolvabile, clar, si experientzele trecute ma ajutau enorm. La unele calcule poate mai aveam erori, dar, pe total, facusem bine. Si, dupa ce am terminat le-am luat la reverificat. Sint ok, acum pot sa ies din sala. Ca am si obosite de atita tensiune de examen. La iesire ai mei ma asteptau. Am mers acasa, unde, ce sa vezi, se pusese de o masa festiva, unde fusesera invitati vecini, si prieteni de familie. Eram extenuat, dar destul de fericit ca scapasem. In fata tuturor am discutat cu taica-meu, in mare, subiectele, am povestit cum am facut, ce calcule, ce rezultate, el ma mai taxa unde credea ca am gresit, dupa care ne asezam toti la masa, ca sa inceapa o discutie banalitatilor de tot felul. Era bine, ca ma puteam linisti privind la spectacolul celorlaltzi. Toti pareau ca le stiu pe toate, si ca sint specialisti in absolut orice. Mai putin in subiectele de examen. Dar nu era o problema, ca invatam si eu de la ei, cite ceva. Si eram altul, acum, dupa ce mai scapasem de un examen. Cred ca toata viata mea o sa-mi amintesc de examene. Si de lumea aceea a tensiunilor tacute, a miliardelor de ginduri venite dintr-un trecut, care sa te ajute pentru un viitor, pe care o simteam atunci ca pe o provocare eterna a absolut tot ce urma sa vina. Stiintza era altceva. Era cunoastere, era cautare, era o dorintza de a gasi ceva ce parea al tau, asa cum parea si al altora, si asta conecta sufletele. Era un loc de intilnire placut, deschis, ca la o masa rotunda unde mai demult se intilneau cavalerii. Un loc pe care sa nu-l uiti niciodata, si, de care sa-ti amintesti cind viata iti va pune piedici.