Mi-e frica de singuratate..Mi-e frica de tot ce am simtit cind am pornit in cursa asta nebuna a vietii..Pentru ca nu stiam ce ma asteapta..Si de ce mi-a fost frica nu am scapat..De singuratatea mea, cea cu o mie de fetze si pe care o vedeam aparind si disparind, ca fata morgana..
Timpul nu m-a iertat..Am trait simtind aceleasi dureri ca ceilalti, dar, pe care, atunci, le credeam doar ale mele..Am fost prieten, si strain, bun si rau, intzelept si novice, in acelasi timp in ochii celorlalti..Mi-a fost destul de greu sa-mi recunosc o fatza in oglinzile lor..Am raspuns cum am putut provocarilor lor, si am incercat sa-mi continui pasii mei, cei pe care mi i-am dorit..Si am mers, iar, si iar, cu hotarire si curaj, dar si cu cele atitea intrebari la care mintea mea inca mai cauta raspunsuri..Chiar daca simteam ca singuratatile mele vin din lumile alea absolute in care totul era altfel..
Acum lumea e un amestec de suprafetze riguros definite..Linistea lor a depasit linistea substantzelor..Volumele s-au evaporat, si au ramas doar contururile..Consistentza a devenit aparentza..Armoniile suna la fel printre anotimpuri, si imnurile se intorc spre viziuni..Avem in noi variantele spuse demult in cuvintele ilustre ale unor arte ce si-au depasit timpul..Sint ce par a spune in versuri despre alte variante ale fiintelor.. O masca a unor vremuri ce recita din clasici, ca sa se poata privi pe sine insasi in tot, ca sa inteleaga cum va evolua in timp..
Nu stiu nimic , pentru ca nu am stiut niciodata..Am in mine trecerile mele, alaturi de ale tale..Mi-e frica iar de singuratate, si incerc iar sa fac un pas inainte..Tu ma vezi, eu te vad, si stam alaturi, privindu-ne, si incercind sa simtim ceva ce pare autentic acum, in momentele astea in care ne simtim singuratatile impreuna..
Am un gind ce ma duce departe..Vad cum vin atitea singuratati spre noi..Mi-e frica de toate..Vreau sa uit, ca sa incep, incet, in liniste, conversatiile cu singuratatile mele cele absolute..
Fiecare om de pe acest pământ e singur, chiar dacă în drumul lui pare să aibă pe cineva alături. Nu poate trăi nimeni în locul nostru, chiar dacă uneori am vrea să ne abatem de la drum și să urmăm o cale ce pare mai ușoară...dar nu e. E cumva totul predestinat...suntem niște pioni care trebuie să ne împlinim menirea..fiecare cu a lui. Cei din jur sunt spectatori.
ReplyDeleteSă nu crezi că celorlalți nu e le frică, într-un anumit fel...Unii își exteriorizează sentimentul, alții îl ignoră, iar mulți cred că nici nu conștientizează (adică-s aerieni :)). Dar important e să ne învingem fricile. Nu e ușor, știu...am simțit focul lor în ceafă nu de puține ori, dar știi vorba aia: "ce nu te omoară, te face mai puternic" :)
Dap, sint frici de toate felurile si marimile cu care convietuim, ca asa e viata, si toate au un motiv cind real, cind pur imaginar, sau imaginat..Uneori ne e frica de orice cind trecem prin anumite stari, alteori ne sperie realitatile posibile..In fine..
ReplyDeleteMai singuratatea exista in toti, e adevarat, dar depinde de cauza..Eu am avut niste viziuni, ca esecurile mele anterioare au niste cauze profunde date de unicitatea fiintei, si acolo mi s-a parut ca sint niste chestii nerezolvabile..De fapt cu ceva deschideri s-ar putea ameliora, dar depinde si de celalalt in maaaaaaare masura..Eu am fost deschis tot timpul, sincer, dar am fost si cam selectiv..E mult de discutat aici..