Aici, si acolo

 Lumile au ramas. Le vad ca singure, uneori, pe cer. Transformate. Unele si-au schimbat forma dupa ce au schimbat fluide cu alte lumi. Sint ca oamenii. Seamana cu fiintza biologica. Se nasc, cresc, si uneori mor. Dar ceva ramine din ce au fost. Dupa ce. Poate ca si ele traiesc intr-o jungla proprie. Unde supravietzuieshte cel mai bine adaptat. Sau poate jungla lor are alte reguli. Poate substantza invizibila a legilor care guverneaza e mult mai subtila. Sau poate e totul cit e aparent parte, dintr-o lume cu mult mai mare. Un univers de clustere, de clustere, de clustere. Unde aparentza e construita doar pentru a pacali logicile. E frumos. Sau poate e frumos doar pentru noi, sa ne inchipuim ca e frumos. Stind intr-un spatziu, si un timp, si imaginindu-ne ce e atit de grandios, dincolo.

Sentiment

 Ma schimb cu viteza experientzelor care vin spre mine. Si ele tot vin. Si se amesteca in furtuna vietzii. Si toate curg, cu viteze diferite. Dar sint unele momente, create de unii oameni, care fac sa stea timpul in loc.  Sint magicieni, sau iuzionisti. Sau sint altceva. Unii fac obiecte pictate, altzii obiecte in 3 dimensiuni, iar altzii in cuvinte, sau imagini. Si totul ma face sa ma simt ca depasesc orice, ca ma detasez, ca scap de orice trecut, si ca pot sa zbor in absolut orice directzie. Asta mi se pare cel mai adevarat lucru care a existat vreodata. Sentimentul ca poti sa cauti sa devii ceva ce ti-ai dorit din fiintza ta profunda.

Parte din noi

 Lumile se tranforma continuu. Si ni se transdorma, in minte. Dupa cum putem sa le percepem. Le palpam, cu simtzurile. Dar ele merg pe un drum al lor, propriu. Iar noi le cautam sa le inzelegem. Ca sa ne intzelegem. Si ca sa ne cautam in ele propriile deveniri. Preluam, ca sa ne construim niste sperantze, care sa ne ajute. Avem un spatziu cu anumite dimensiuni. Din care vrem sa evadam, si sa devenim altceva, pentru ca asa ne e fiintza. Vrem sa descoperim, si sa devenim. Vrem sa vedem, sa simtzim ca chiar sintem fiintze care si-au depasit un propriu destin. Un trecut e un trecut. Si lumea e ceva ce ne-a transmis anumite posibilitatzi. Dar totul e ceva ce se transforma. Mastile se schimba. E firesc.

Text

 Nimic nu e usor. Toate se obtzin cautind, si gasind acele cevauri in tine. Te scufunzi prin toate pesterile sufletului, in cautare de comori. Uneori le gasesti, dar, de multe ori nu. Si ramii in acele adincuri cu aceeasi uriasa sperantza. Scrisul e concret. E o asezare a unor ginduri translatate. E un final al explorarilor, unul real. Aratat efectiv. Dar asta e ultima etapa. Pina atunci treci prin multe visuri, si cautari. Totul incepe prin a te elibera de tot, a uita, ca atunci cind dormi, si a lasa imaginatzia sa zboare. Lasi lumile sa-si faca de cap, si sa elibereze cuvintele, care sa inceapa furtuna. Nu stii ce va urma, pentru ca e un haos urias. Un unul al extazului de inceputuri. In care absolut orice e posibil. Si cuvintele se aduna, se lipesc, asa ca substantzele organice care au construit ADN-ul, ca sa apara prima forma de viatza. Si cuvintele, haotice, la inceput, par sa se ordoneze ca dirijate. Fac propozitzii, apoi fraze. Ideile sparg constructziile, la inceput, apoi incep sa le dirijeze. Sentimentele vin si ele, se asociaza cu ideile, si incep sa dirijeze. E o inginerie artistica, pina la urma. Totul se re-aseaza intr-un mod incredibil de complicat, si inexplicabil. Pina cind textul se construieste. Pe masura ce se re-construieste. Ca sa devina suficient de bun cit sa se arate pe sine. Si suficient de bun cit sa ne schimbe fiintza.

Sens

 O silaba se aseaza simplu. O alta ajunge la timp. O ultima intirzie ca sa completeze cuvintul. Asa si momentele se aranjeaza intr-un sir indian, si completeaza o traire. Sau un gind. Ca vagoanele care compun un tren. Sau ca lumile mici care se straduiesc sa construiasca o lume mare. Viatza e o lume de vagoane lumi care merg, uneori, undeva. Sau spre un ceva ce cauta un altceva. Care sa semene cu un sens.

Ca

 Unele vin, altele se duc. Unele vin, ca sa duca. Altele vin ca sa ramina un timp. Traim intre transformari care vin, se duc, si ne transforma. Unele lucruri ramin. Altele lasa in urma doruri. Viatza e limitata, ca un segment pe axa timpului. Care e plin de infinituri mici, dar pe care nu le percepem suficient. Pentru ca nu avem microscoape sufletesti suficient de puternice. Vedem cit putem. Si intzelegem la fel. Ieri eram copii. Azi sintem copii maturi. Nimic nu s-a schimbat, cind toate s-au schimbat. Si toate s-au schimbat cind nimic nu s-a schimbat. E o singuratate care se ascunde bine, undeva. Si care ne priveste si ne fredoneaza tot felul de armonii. Uneori te ascult, si am un deja vu. Care imi repeta, printre cuvinte, ce stiam, dar nu am avut curajul sa-l accept. Vedeam un venind ceva, care plutea, si se reintorcea. Acelasi, ca o materie intunecata care strabate vizibilul si invizibilul. Ca o amintire a altcuiva care a trait demult.

Piese

 Am pus citeva melodii pe fb. N-a fost usor. Sunetele itzi trag fiintza spre ele. E multa emotzie. Te provoaca sa simtzi, sa te lasi condus. Uneori merge, ca atunci cind esti hipnotizat. Alteori te chinui sa ascultzi daca nu esti de acolo. Apoi vine linistea. Si te gindesti la ce ai simtzit. Si daca fatza ta in acea oglinda e reala. Sau e o imagine captata. Ceva din tine regasesti acolo, ca piese adevarate.

Variantele lumii

 Tot ce exista e un dat. Un dat in care si noi sintem un dat. Percepem tot cu propriul eu, si cautam sa inzelegem. Simtzim cumva, cum e lumea. Si simtzim si cum sintem noi. Vedem, gindim, si cautam un ceva anume, care e dincolo. Care e un mister. Care si el e parte dintr-un mister, mai mare. Care, poate si el e parte dintr-unul cu mult mai mare. Care si el cine stie. Intr-un univers de cine stie cite universuri paralele. Sau macar de variante posibile. Intr-o oglinda ma vad simetrizat. In alti oameni ma vad reflectat. Un acelasi eu. Si, poate, asa e si cu lumea. Se reflecta pe ea insashi in ceva. Si ma priveste intr-un fel. Sau intr-un fel reflectat. Cu punctele proprii de vedere asupra mea. E firesc. Pentru ca lumea e pe deasupra. Ea vine din infinit, si se duce in infinit. Pe cind noi avem un timp valabil atit de mic. Si lumea pare ca ne face o favoare, acceptindu-ne. Cumva. Lasindu-ne sa ne dasfashuram pe mica noastra felie. Doare sa constientizam, e adevarat. Dar e frumos ca putem fi.

 Tot ce exista e ca un reper, ca sa ne arate un stil, in ce putem deveni. Habar n-am de ce e posibil. Totul eun potentzial. Un ceva ce ne arata ce ar putea fi. Tu esti, asa ca si cum eu sint. Vad, spun, si arat ceva posibil. Ca si cind  as sti ceva. Ca si cind as avea o viziune asupra a tot ce va, probabil, fi. Sincer sint la fel de naiv ca oricine. Nu stiu nimic din ce e, sau din ce va fi. Sint un mic printre totzi ceilaltzi. Seman cu tine. Sint un cineva care spune ceva. Si ce ma distreaza cel mai mult e ca, uite, eu spun, tu spui, si lumea se uita la noi. Ca si cind le-am putea defini lumea lor. asa, ca si cind noi am sti ce au ei pe suflet. Ca si cind am sti toate, de dincolo. Fara sa le stim. E comic. Su spun, tu spui, el spune, si ne uitam la ce ne vine spe noi, ca si cind am pretinde ca chiar credem ce ni se arata. Stii, tu te uiti in anumite oglinzi, ca e a ochilor mei, sau a altora, si crezi ca, uite, ai descifrat toate secretele. Si asta fara sa stii ce e dincolo de oglinda aia.