Iubiri

 Iubirile vin in felul lor, propriu. Iubesti ceva, sau pe cineva. Si iubirea iti da sens. Pentru ca vine din profundurile fiintzei tale, si a ce iubesti. Plutesti in iubire ca sa te privesti in oglinzile pe care ti le arata. Si iubirea te ajuta sa te detasezi de tot ce e imprejur, si sa te concentrezi ce e pur pentru tine. Eu iubesc, tu iubesti, el/ea iubeste. Toti iubim. Iubirea are un spatziu si un timp propriu. Tzine de fiintza. 

Nu stiu sa spun cum a fost, sau este iubirea, pentru mine. E un mister profund, o lume paralela, si dorita, cumva, desi e, teoretic, distanta. Are un gust, si miros, aparte. Poate fi dulce, cind ai o reciprocitate. Sau poate fi amara, cind esti respins. Poti zbura, sau poti sa fii trist. Nu e o garantzie ca iubind vei cistiga ceva. Pentru ca iubirea e o incercare a sufletului. Dar, iubirea e o incercare de a te depasi, si a deveni ceva ce ti-ai dorit.

Eu sint acelasi. Si ma simt, in ce sint, o varianta a unei fiintze. Am iubit, am urit, am trait visind. Nu am fost altfel decit au fost miliarde de oameni care au existat. Lumile mi-au zimbit la fel. Sau mi s-au incruntat identic. Nu am stiut cum sa reactzionez la ce am primit. Pentru ca, si eu, ca si altii, sint un naiv. Care nu e pregatit sa accepte niste lucruri atit de dure. Si, care, se refugiaza in anumite locuri, ca sa poata rezista. E un drum care ne e destinat, si, pentru care, trebuie sa suferim anumite dureri. Lumea e acolo, dar noi sintem aici. Sintem aici, asa cum ne duce determinarea fiintzei. Cu bunele si relele amestecate, care din afara, care dinauntru. 

Drumuri

 Ai nevoie uneori, de oameni. Stiu, de cele mai multe ori te aperi de ei, te izolezi, si iti faci lucrurile in felul tau. Dar ramii, dincolo de toate, singur. Si singur e atit de greu sa poti continua. Pentru ca esti o fiintza sociala, si vrei sa comunici, sa simtzi ca esti conectat cu alte suflete. Asta tzine de fiintza profunda. Zilele astea am fost si eu bulversat, si ne-stiut. M-am simtzit izolat de lume, la fel. E si o impresie, e si o realitate. Depinde de ce reper ai, de ce sistem de referintza. Si lumea te poate trata egoist, ca si cind nu ar vrea sa aiba de-a face cu tine. Se intimpla. De fapt lumea e un concept prea general, cind vorbesti de tine, si de ceilaltzi. Pentru ca tu esti tu, si, la fel, ceilaltzi sint ceilaltzi. Nu e vreo garantzie ca tu ai putea comunica cu lumea. Dar, poti gasi oameni, din lumea asta, cu care sa comunici. Si, daca ei sint buni, si tu depui efort, te potzi regasi in acel mediu in care sa te simtzi intzeles. Lumea e o combinatzie de lumi, care mai bune, care mai rele, printre care te plimbi, ca sa vezi ce e mediul tau, in care te poti dezvolta, ca om, si merge inainte. E un noroc sa gasesti ce vrei de la inceput. Altfel iti trebuie mult curaj sa lupti, pina ce descoperi acea varianta din tot, care te poate ajuta. In masura in care poti s-o ajutzi. E o cautare continua, si o explorare. Totul e sa fii ratzional, stabil, si determinat. Si lucrurile incep sa devina firesti, practice, si clare. Toate fiintzele trec prin asta. E ceva ce exista. Treci prin iad, ca sa ai sperantze ca poti gasi un rai al tau.

Concentrari

 Lumea e un film. Sau un show. Se expune cu toate decentzele, si indecentzele. Se arata, in toate felurile. si noi devenim spectatori. Privim, si invatzam, de la personaje cum sa devenim, in timp, si noi, personaje. Si sa ne expunem fiintzele. In ce simtzim ca ne reprezinta. Cumva. Pentru ca avem in noi atitea, care, cumva, pot fi, sau nu intzelese. Si stim ca, uite, ceva parere a mea despre ceva ma poate afecta. Si asta mi-ar fi, mai mult, sau mai putzin, indiferent. Cind e vorba de un acel ceva care exista in el insushi, pentru ca e de o realitate clara, si care e pur autentic. Dar, sint unele subiecte mai fine, si care ni se leaga de suflet. Pe care le simtzim atit de pure, si apropiate. Si, care, expuse, ar putea deveni subiect de injurii monstruoase. Care ne-ar afecta profund. Pentru ca ne sint legate de o substantza a firii noastre cele proprii. Ne-ar rani mizeriile care sa atace acea mica parte sensibila, a sufletului, cel atit de vulnerabil. Si ar fi posibil sa ne blocheze. Pentru ca ne atinge la adincimile proprii. Ce facem? Consideram asa ceva, sau cautam sa ignoram? Devenim, in ochii proprii, indiferentzi? Nu stiu. Cred ca nu. Pentru ca fiintza cea onesta, primeaza. Bunele intentzii sint mai importante. Si concentrarea pe unele lucruri e mai importanta. Am descoperit asta, nu de mult timp. Si e buna. Ma ajuta sa fiu ce imi doresc. Ca sa pot construi ceva stabil. E foarte frumos, si adevarat.

Cuvinte

 Cuvintele aluneca. Vin, si se duc. Vin dintr-un izvor, se aduna, se asociaza, curg, aduna isei pe parcurs, si se varsa in minte. Cuvintele sint, fiecare, cu propria reprezentare. Si cu propria proiectzie in minte. Au atasate de ele alte cuvinte, sau ginduri. Si alte emotzii. Cuvintele sint esentzializari de notziuni, de idei, de ceva ce exista in realitatea fizica, sau psi-hica. Sau in alte realitatzi. Cuvintele sint un quantum de comunicare. O entitate indivizibila, ca atomul considerat cindva indivizibil. Desi, atomul are cuprinse in el alte entitatzi mai mici. Sigur, si cuvintele poate au sub-diviziuni, intr-o sub-structura. Dazi, e greu de spus. Pentru ca silabele sint doar partzi, nu sint ceva ce tzine de un micro-univers pe care un cuvint sa-l contzina. Va evolua si comunicarea. Va deveni mai simplu de folosit, si mai densa. Si se va lega de ce e acum, de toate technologiile, si urmind evolutzia asa de rapida din ultimii ani. Si viatza noastra va curge inainte. Noi vom trai, vom imbatrini, si ne vom stinge. Dar lumea va continua.

Oameni geometrici

 Cercurile ni se invirt, deasupra. Facindu-ne pe totzi sa parem sfintzi. Sau doar captivi. Si cercurile se deplaseaza in cele 3 dimensiuni, construind cilindri, conuri, sau alte forme  ciudate. Forme pe care sa le acceptam, sau, de care sa ne delimitam. Pentru ca cercurile pot deveni si poligoane. Sau altceva.

Avem un timp al cautarilor. Care vine dupa un timp al copilariilor. Si care se duce spre un timp al sperantzelor, deceptziilor, depresiilor, si al renuntzarilor. Dupa care ciclul se reia. Pentru ca privim la unele forme geometrice care ne sugereaza ceva ce exista, in contextul trairilor de acum. Apoi poligoanele trairilor se schimba. Si ne trag si pe noi spre laturile, si unghiurile lor. Si asa, devenim noi inshine poligoane. Care se transforma in ceva ce le e construit dupa tiparul propriilor stari. Si devenim patrate, pentagoane, triunghiuri... Sau cercuri cu o infinitate de laturi egale, duse spre limita.

Drumurile promise

 Infinitul ne vorbeste in felul lui. Si noi il ascultam in felul nostru. E o complicitate intre fizic, si metafizic. Sintem observatori ai lumilor. Ai lumilor care aspira spre infinit. Si care stiu ca au un timp limitat sa se poata desfasura. Sintem umbre proiectate pe un perete. Umbre trecatoare pe un perete etern. Umbre de fiintze care isi promit sa faca ce pot, ca sa-si poata depasi conditzia. Umbre ale oricui, care seamana bine cu fiintzele ce le genereaza.

Ieri am stiut ca viatza mea va putea deveni asa cum mi-am imaginat. Si azi ma mai uit la acel ieri. Ca sa incerc sa-l intzeleg. Pentru ca azi e altfel. Nu se compara cu ceva ce ar fi putut fi in mintea mea. Eu am trecut prin ceva ce a diferit de ce mi-as fi imaginat. Si sint un altfel de altul. Unul mai ciudat, cumva, si mai deschis spre alte ciudate posibilitatzi. Pentru ca viatza te intimpina cu ciudatzenii.

Imi tot promit sa devin un cineva mai bun, care sa stie sa evite problemele, si sa pluteasca printre promisiuni. Care au fost la acelasi nivel al celorlalte realitatzi. Dar, care, au, cind cazut, cind urcat pe variate nivele. Si, care, m-au tras dupa ele. LE-am urmat cu ceva ce credeam ca ma va detrmina. Visul acela al depasirii orice, si a merge pe acel drum al meu propriu, si luminos. Spre stelele mai demult promise. Care trimiteau raze spectrale cu frecventze capabile sa ma aduca spre acel mine insumi, care stralucea in luminile noptzilor, si se putea vedea in culori, in toate oglinzile imaginate.

Spiral

 

Alpha

 

Drumuri in spatzii, prin timp

Dupa cum stim din matematici, cardinalul e numarul elementelor unei multzimi. Cardinalul multzimii lumilor e finit. Si cardinalul multimii elementelor lumilor, a fiecareia in parte, e la fel de finit. La fel, cardinalul legaturilor dintre elementele unei lumi e la fel de finit. Dar spatiile dintre lumi sint infinite. Pentru ca, inte lumea A, si lumea B e spatziul AB, care e delimitat de A, B, o anumita limita, aflata intre A si B, si restul universului. Lumile sint ca feliile de pizza, separate. Si spatziul dintre ele, chiar daca e delimitat, se duce in spatele feliilor, la infinit. Sigur, pizza noastra e in 3D, ca o sfera, mai degraba. In nu stim cite dimensiuni, pentru ca nu stim numarul real al dimensiunilor universului. Noi putem percepe doar 3. Dar, dincolo de perceptzia noastra mai pot exista un numar de posibile alte dimensiuni. Finit, sau infinit.

Azi m-am gindit la oameni. Noi existam in propriul spatziu, fiecare. Care e, cumva, paralel cu spatziile celorlaltzi. Dar, care se intersecteaza cu ele nu la infinit, ca in geometria euclidiana, ci la un finit tangibil, ca in geometriile ne-euclidiene. Pentru ca putem atinge partzi din alte spatzii, la fel cum putem atinge fiintze, fizic. Dar si psihic. Pentru ca spunem lucruri. Sau aratam gesturi, care pot fi percepute de mintzile celorlaltzi. Daca au mintzile proprii deschise.

Ieri lumea a existat intr-un anume fel. Astazi e diferit. Si noi eram altzii ieri. Si astazi avem altceva in fiintza. Ne schimbam continuu. Si schimbam si lumile cu care venim in contact. Totul e un joc de ginduri, de trairi, de logici, de firi. Sintem variante de noi evoluate, spiral. Clone identice fizic, dar diferite mental. Pentru ca, invatzam sa devenim variante mai bune de noi.

M-as mai plimba cu tramvaiul altor vremi. Din alte lumi, si alte timpuri. Prin orasul acela idealizat. In care totul e construit dupa amintirile ramase in memorie. Si as sta in intunericul dinauntru, pe un scaun, la geam sa privesc la oameni, spatzii, cladiri, ca si cind ar fi galaxii re-construite, si asezate ca in acea harta a unui trecut care ma mai cheama, uneori.

Iubiri

 Culorile lumilor se amesteca. Vin toate din departari  fara stiuturi. Nu ne sint accesibile, pentru ca nu ne cunosc suficient. Si noi nu le stim, in ce sint, si de unde vin. Sint doar aduse. Ca sa se poata amesteca, si sa ne arate variante din ce, inca, mai e valabil in lume, inca 1000 de ani. Cu toate variantele. Pentru asa un timp, atit de lung. Eu nu stiu ce e, acolo, printre armoniile aduse. Le ascult, ca sa incerc sa ma vad, printre ele. Intr-o simplitate fara de inceput, sau sfirsit. Intr-un etern ce ma face sa ma simt cum mi-am imaginat ca as putea fi. Intr-o lume care e asa de adevarata, cit sa nu se poata sfirsi niciodata. O lume care ne aduna fiintzele, si se inaltza atit de sus, cit sa nu se poata cobori niciodata. Si sa ne pastreze cu ea cit timpul va exista. Sa pastreze in ea tot ce sintem, cu toate amintirile. Si cu legaturile dintre noi, si lumi. Ca sa ne fie un pod, peste timp, spre tot ce timpul ar vrea sa ne arate. Cu toate iubirile posibile, care trec peste timp. Peste acel timp pe care il vedem, inca.

Transformari de nestiut

 Nu ai ce sa transferi. Pentru ca nu exista un recepient, care sa fie recep-tor. Iar tu esti insignifiant. Nu ai puteri care sa determine ceva. Si totul ramine identic, indefinit in orice. O stare, o atitudine, un stil, sint stabile prin ce sint. Si la o distantza prescrisa. Un loc e definit ca o pozitzie fixa. Un alt loc, la fel. Tu ai un loc. Si o neputintza de a pleca de acolo. Pentru ca asa e construit, totul, intr-un social blocat. Mut, si surd. Sau rigid. Si cu puteri prea mari. Cit sa nu te lase sa fii ce esti. Si sa...

Vezi, lumea nu e ce crede. Si tu, la fel. Pentru ca ceva pare a fi, cind e, cumva, prea promis. Si nu prea concret. Sau e ce un ceva ce nu prea e credibil. Ca sa para. Si ca sa ne faca sa credem ca si noi vrem sa parem. Ceva ce ne imaginam. Ne impinge inainte lumea, ca sa ne observe. Si sa invetze din greselile noastre. Ca sa poata pretinde ca are si experientze care nu-i apartzin. Desi, cam stim, ca totul e cum e, in ceva ce poate fi. Si un eu arata, ceva, intr-o varianta a unei lumi, ca sa caute sa devina, ceva, cumva, fara sa caute sa promita. Sigur, lumea analizeaza, si merge pe o varianta, care, poate, a fost incercata in altfel, de un altcineva mai norocos. Sau nu. Poate lumea nu s-a gindit ca cel ce incearca e vreun ghinionist, care isi testeaza variantele de viitor. Si care vrea sa arate ceva. Un posibil a fi. De a-si depasi o varianta de conditzie, din care provine. Ca sa demonstreze ca. Desi.

Fiintzele variante

 Nu sint diferit. Asa cum e nimeni. Doar seman cu mine. Sint ce sint, in felul sau, ca sa simta ca traieste, si ca merge inainte. Am ce ai si tu. Semanam prin ce ne deosebeste de lume. Am un loc, fix, din care privesc spre ce are sa-mi arate lumea. Ca si tine. Semanam in ce avem profund in propriile firi.  Sintem asa cum sintem, dupa cum putem privi, amindoi, spre lume. Nu avem vreun merit deosebit. Avem propriul fel. Tu ai ceva ce spune lumii ceva. Si eu am un altfel de a fi, care se ascunde, pentru ca stie ca lumii nu i-ar placea ce ii spune. Fiecare e in pozitzia asta. Unii o accepta. Si unii o cauta. Eu ma retrag din tot. Nu ma pot contrazice. Nu pentru ca nu suport alte puncte de vedere. Ci pentru ca vad totul in felul aratat. Si pentru ca lumile noastre sint complet diferite. In feluri complet diferite de a privi tot ce ne e alaturi. Cind ne e. 

Spatziile ne separa. Sint atit de diferite. Timpul ne seamana. Dar, fiintzele ne sint diferite. Avem locuri simple, care ne pot fi comune. Si o infinitate, distanta, care ne arata altceva. Nu e o tragedie. E o realitate. Cu euri care sint separate. Pentru ca fiintzele proprii au atitea diferit in ce sint. Sigur, au si multe in comun, dar, care, sint, inca, parca, de ne-acceptat.

Firi intre sisteme

 Lumea e un amestec de lumi. Care lumi reale, care lumi cu valori absolute. Sintem intre toate, si ne definim prin ce avem valabil, in acord cu ce exista, si cu ce putem sa intzelegem. Sintem plutitori, printre toate. Avem ce avem, dupa cum ce exista ne e apropiat, in vreun fel. Sintem personaje care exista, in propriul fel, in spatziul, si timpul asta. Nu sintem mai mult, sau mai putzin. Avem ce ne defineste, alaturi. Fiintze care se exprima in felul propriu. Eu sint un eu, si tu esti un tu. Putem fi separat, sau putem construi ceva, intre noi. Depinde de noi, de context, de ceilaltzi. Unele conexiuni se intimpla. Sau nu. Desi avem motive ca sa putem incerca sa ne legam fiintzele, si sa mergem inainte, impreuna. Dar asta e foarte timid, si instabil. Mi s-a intimplat, de multe ori, sa incerc o posibila relatzie. Si asta a fost atunci, in acel moment. Fix determinat. Fara a promite. Dar nu a fost sa fie, continuu. Pentru ca variantele noastre de atunci nu fost, cumva, conforme cu vreo posibilitate. Din cauza de mediu, de firi, de prostie. Si de o timiditate infinita. Totul era lasat la o latitudine a unui stil social primitiv. Din, care, nu s-ar fi putut, vreodata, intimpla ceva ce trecea de vreo limita acceptabila, venita de dinafara, sau de dinauntru. Acceptatul era unicul posibil, si posibilul era iluzoriu. Pentru ca venea din altfel de lumi. Intre fiintze era un context, care nu putea fi depasit de vreo alternativa a fiintzei. Era un zid inacceptabil de spus, si real construit de tot ce ne inconjura. Totul era real, pina atingea zidurile. Care ne spunea cind sintem, cind putem fi, si cind ceva din noi depasea variantele admise. Eu puteam privi, puteam gindi, puteam visa, dar nu puteam atinge, in vreun fel. Mi se bloca varianta posibila a ceva ce mi se promitea. Era absurd, tot. Pentru ca venea din acel absurd al posibilitatzilor mintzilor. Eul era garantat, dar conexiunea era depasita de realitatzi. Totul era doar in variante promise, in iluzii aratate, ca sa ramina pure abstractziuni. Cu euri plutind, in feluri proprii. Ca sa poata fi in doar ce sint. Si sa se izoleze in acele proprii feluri de a fi. Si sa devina ce sint in ceva ce le era propiat. Nimic diferit. Totul intr-o realitate recognoscibila. Si posibila a fi aratata, pentru a fi intzeleasa de stiluri, si sisteme, care deja existau. Si care puteau fi, in ele insele, calme in a analiza ceva ce le era exterior.

Lumi asociate

 Lumea asta, reala, e o parte din totul lumilor. Pentru ca realul se poate incadra in ce exista. Chit ca realul asta e destul de jos, pe cind lumile celelalte sint atit de sus. Nu e o regula ca trebuie sa traim doar in lumea reala, asa cum nu e o regula ca trebuie sa traim in alte lumi. e la alegerea noastra. A adevarat ca limile inalte sint cu mult mai tentante. Pentru ca, acolo, descoperim multe din variantele noastre de a fi. Dar, lumea reala ne mai trage spre ea, ca sa nu uitam ceva; acel ceva ce ne vine din niste adincuri. Sigur, unele adincuri le meritam. Desi, e greu de spus. Pentru ca nu sintem intrebatzi inainte de a ne scufunda in acele adincuri. Ele vin spre noi, si ne trag inapoi, prin fire de trecut. Si noi le mai cedam, uneori. Desi, sincer, mai bine ar fi sa le abandonam, si sa ne transferam in adincurile altor lumi, care ne reprezinta mai mult, si mai bine. Oricum, si orice ar fi, noi raminem intre ceva ce ne e asa cum sintem. Intre acele oglinzi ale fiintzelor care ne-au determinat. Si intre acele oglinzi ale propriulor euri. Pentru ca, de acolo am inceput sa ne construim fiintza. Nu exista, asa cum n-a existat, vreo determinare apriori. E totul construit pe masura strabaterii propriei vietzi. Cu ce sintem, cu credintzele noastre, cu sperantzele noastre, si cu actziunile care ne construiesc acest drum prin timp. Sigur, depindem de atit de multe variabile ale unui mediu actual, care ne e cind prietenos, cind ostil. Mediu pe care, il putem lasa sa ne determine, sau nu. Pentru ca, totusi, noi sintem regii, si reginele propriei determinari. Nu exista o scuza in asta. Ori existam cum simtzim, ori lasam mediul sa ne controleze. Si asta e cum dorim. Ori regi, ori supusi. Sigur, sint si variante de mijloc, pentru ca nu putem fi regi, sau supusi absolutzi. Iar lumea e un drum infinit al cailor compromisurilor.

Calatorii

 Lumile se intind, apoi se constring. Se desfasoara pe toata suprafatza mintzii, ca sa se micsoreze, treptat. Si locul ramas e cuprins de alte lumi, care si ele se reduc, ca sa faca loc altor lumi. Pina cind totul devine un tablou static, de lumi. In care, fiecare, in complexitatea ei, devine o piesa de puzzle. Apoi lumile incep sa se miste. Una ia locul tabloului, si incepe sa cinte, sa danseze, si sa se retraga, pentru ca o alta lume sa-i ia locul, si sa faca la fel. Pina cind toate incep o hora care se misca accelerat. Si totul devine rotit, colorat, si atit de schimbator. E o furtuna de lumi care ne acopera cu propriile treceri, in viteza. Sintem in mijlocul caruselului, tentatzi sa ne urcam in doar o lume, si sa vedem totul cum evolueaza. Sintem in masura a ne da tristetzea pe un spectacol al posibilitatzilor. Vazut dintr-un loc relativ stabil, dar, care, e intr-un sistem de referintza care e parte din alt sistem de referintza, care si el...Si tristetzea asta isi modifica contururile. Pentru ca e purtata pe un drum interesant. Si aproape ca o uitam. Pentru ca peisajele nu ne mai dau alternative.

Lumile ne-au purtat prin tot felul de locuri, in trecut. Si au aceeasi putere sa ne mai poarte, si azi. Chiar daca, azi, lumile ne duc in spatziu, si timp. Unul de aici, unul din trecut, altul dintr-un viitor posibil. Avem posibilitatzile de a evada din orice. Si de a merge oriunde, pentru ca, pina la urma, noi decidem ce ne e conform.

Mind

 

Aspiratzii

 Spatziile se disting de timp. Si de timpuri. Au o proprie determinare. Sint reale. Sint ambitzii ale unor posibile conshtiintze. Si sint infinite. Au un rang suprem. Si au multe dimensiuni. Au multe variante de lumi paralele incluse. Si ar putea contzine in ele si bucatzi de timp, de toate formele, si culorile. Desi timpul le face sa fie ce sint. Mai mult, sau mai putin recunoscut. Pentru ca spatziile tind sa depaseasca timpul. E o rivalitate aici. Timpul e contestat ca fiind suprem. Desi, chiar e, dar, admis, cumva, de o logica a unei alte conshtiintze. Una care ne e prea sus, si, pe care, n-o intzelegem, ca nu avem cum. Care poate nu e o conshtiintza, asa cum intzelegem noi, azi, o conshtiintza. Pentru ca are alte dimensiuni. Asta ne spune intuitzia. E ceva, in tot. La care aspiram. Ca sa devenim.

Interioare

 Lumile au propriile glorii. Traiesc aratindu-le. Si noi luam din ele, cind ne lasam purtatzi de lumi, ca de corabii vechi, cu pinze. Sintem ce sintem, in propria identitate, mici capitani ai unor nave imaginare. Care se plimba plutitor prin tot felul de lumi. In cautari de alte lumi. Care sa ne satisfaca lacomia unor simtzuri. Si, care, sa ne ajute sa fim, prin tot ce descoperim a fi nou. Poate asa ne imprietenim, cu lumile, aratindu-le ceva orizonturi posibile. Asta stim ca le pasioneaza. Sau credeam ca stim. Sintem disperatzi sa le atingem, si sa le cautam o mica intzelegere, oricum. Fie ca o declaram, sau nu. Si fie ca avem o stare suficienta pentru asta. E un moment al trairilor tot timpul. Si e o atasare de ceva dorit. Ceva ce pare o iluzie. Dar, care, exista intr-un altfel de conshtiintze. Care, si ele, pot fi iar, o iluzie. Desi le simtzim ca au ceva ce ne-ar putea arata ca chiar exista. Prin ceva-uri care sint diferite de altceva-uri. Prin forme, suprafetze, contzinut, si consistentze. De din noi. Sau de din alte conshtiintze.

Glow-ry

 

Copy