Pasiunea ca virtute

Se spune ca psihologia o sa dispara. Asta e spus, asa, direct si brutal. Ca Freud, si compania nu mai sint recunoscuti. De fapt, cred ca ea se transforma, pentru ca omul s-a transformat, e cu totul altfel acum, si asta cere o noua abordare. Tot ce a fost inainte e, de fapt, o baza pentru ce urmeaza. PEntru ca natura umana e aceeasi, neschimbata, dintotdeauna. In fine. Cred ca sfaturi psihologice bune putem avea si in urma unor conversatii, in care prietenii sa ne spuna ce simt ei, despre noi. Sau putem sa ne auto-analizam noi insine, cu conditia sa ne reintoarcem in propriul trecut, dupa ce ne-am izolat de influentele dinafara, si am intrat in propriile adincimi. Si, aici, ma judec pe mine, simplu, si direct. Am crescut, m-am format in societatea aia, din vremurile alea, in mentalitatile alea. Am vazut ce inselator e tot, si am facut o selectie ultra-dura la toate cite sa le accept ca valori. Asa m-am format, si asa am continuat. Asta, in schimb, m-a facut sa fiu singur. De ce? Pentru ca totul e un sistem complicat, in care domina ideile depasite, de la tot felul de depasiti. Mi-am propus sa fiu mai realist, si mai aplicat. Sa vad cum, si in ce fel sa-mi gasesc partenera de viata. Asta teoretic, pentru ca, practic, depind de tot felul de situatii, si de noroc, totusi. Pentru mine cazul ideal e ca ea sa fie un om de schimbat idei, si de impulsionat, ca sa ma ajute sa-mi ies din inertzii, daaaaaar un partener egal, care isi cunoaste partea ei de feminitate, si imi recunoaste partea mea de masculinitate, asa cum o fac si eu. Mi se pare aberant ca o femeie sa vrea sa fie dominata, sau ca un barbat sa vrea sa fie dominator. Stiu ca se spune ca se asociaza mai bine un gen dominant, cu unul dominator, ca sa se balanseze, dar eu nu vad cum ar putea sa fie asa. Nu vad de ce doar unul ar trebui sa domine tot timpul. Sigur, sint situatii cind iei friiele in mina, analizezi lucid, si decizi, dar asta cu dreptul de veto al celuilalt (chiar daca n-o cheama Veta). Asa cum sint situatii cind celalalt ia friiele in mina, pentru ca, intr-o relatie, intr-o situatie, cel care domina acel moment e cel mai competent, nu cel mai tare in pumn, sau in clantza. Sintem educati, nu ne lasam dusi de iluzii, sau de prejudecati. Comunicam, spunem ce ne sta pe suflet, nu ascundem, si nu ne izolam ca niste idioti, ca sa-i sarim in spate celuilalt, intr-un moment mai sensibil, sau vulnerabil al lui. Sintem impreuna ca sa ne ajutam, sa facem o echipa impreuna, care sa gaseasca solutii la toate provocarile vietii. Na, si asta, adica gasirea partenerului compatibil tine, se pare, de noroc, ca lumea nu prea pare ca are rabdare, sau educatie suficienta. Mai demult credeam ca pot gasi oricind o partenera, pentru ca am un spirit, si o generozitate, universala. Apoi am vazut ca nu-s asa universal cum credeam, ca mai am si defecte, si unele-altele care nu-s asa de usor de acceptat, pentru ca, parerea mea, ce gaseam erau mai mult oameni care sa vrea sa-mi impuna stilul si ideile lor, ori eu am limite la tolerantza, nu pot chiar asa sa orice, ca nu cred ca nu merit acelsi respect pe care ti-l acord, nu? Bine, calitatile pe care le cautam eu veneau dintr-o educatie, totusi. Una care presupune valori autentice, si o ierarhie corecta. Bine, asta tinind cont si ca am fost format in stiintele reale. Si, tinind cont ca am si eu pasiunile mele. Ma uitam la citeva documentare cu oameni speciali, ca au fost din stiintele exacte, sau din arte. Toti au fost oameni curiosi, si pasionali, care si-au construit cunoasterea pe propriile iubiri pentru lucrurile profunde, si adevarate. Ma regasesc si eu in pasionalitate, si in curiozitate, cred, si de asta vad cu placere lucruri despre ei, pentru ca ii simt, cumva, mult mai aproape decit pe multi altii.

Real imaginar

Drumul e o varianta. O varianta aleasa dintre altele posibile, care sint si ele relative la timpul prin care treci. Mergi pe un drum paralel cu alte drumuri. Un drum al propriei intuitzii. Care sa fie al tau, propriu. In care tu crezi cel mai mult ca te reprezinta. Intr-o lume care iti ofera ce poate. Se spune ca trebuie sa te lupti, ca sa-ti cuceresti drumul tau, si sa fii stabil pe el, sa nu eziti sa faci pasii care sa fie doar ai tai. Asta daca poti concepe ca traiesti in atitea lumi confuze. Ma rog, fie ca poti concepe, sau nu, lumea te loveste cu ceva valabil, si tu selectezi, daca esti lasat sa. Functie de tot. Spatiile disponibile ti se arata in felurite moduri, care mai atragatoare, care mai inepte. Care mai interesante, pentru ca simti ca au in ele multe subtilitatzi. Si toate sint corecte, la un anumit moment. Ceva le separa, si le face sa fie mai aduse in ochi. Drumul prin ele are multe nestiute ascunse. Totul e sa ai curaj, sa incerci, si sa poti reveni la start, daca ce vezi inainte e prea ciudat. Nu e nicio rusine sa reiei drumul cel pe care il crezi a fi conform cu tine. Nu te poate nimeni determina sa faci ce nu simti ca ti se potriveste. Si nu e nimic. In fine, e atit  de mult de spus, teoretic. Pentru ca lumea asta e complicata, si schimbatoare. Si tu esti singur, si determinat, intr-un fel, pentru ca, mai mult, sau mai putin, te cunosti. Ce e mai neplacut, e, ca, timpul e ireversibil, si clipele se pastreaza asa cum au fost construite de prima data. Dar, asa e pentru toti. Asa receptam, prin simtzuri, ce a fost intimplat in mod identic. Si asa trecem prin noi, si ne traim momentele, ca sa le transformam in tot felul de amintiri. Asa ne schimbam, toti, devenim tot timpul altzii, ca sa simtzim ca traim un destin al nostru. In paralel. Ca fiintze constiente. Totul e sa rezistam la impactul relativului, pentru ca el guverneaza tot ce exista. Trist, dar autentic, el e desupra. De cind sint tinar am tot cautat absolutul, prin tot felul de metode, mijloace, sau logici, si tot timpul am dat de relativ. A fost deprimant, dar am continuat. O mai fac si acum, chiar daca experientza imi spune ca el nu exista, pentru ca nimic nu e atit de fundamental stabil, cit sa imi arate ca chiar poate fi. Si eu tot accept, si accept, constient ca am o rabdare limitata. Si el se incapatineaza, absolutul asta, sa fuga de mine, ca un las. Ca un ceva care promite continuu, si ma paraseste fix cind credeam ca imi poate fi prieten. E ca un om, cu toate relele adunate, in timp. Sint vinovat de naivitate. Si am sa fiu, cred, cit traiesc, pentru ca nu pot sa accept ceva care sa fie altfel. Am un scop in cautari. Si in drumuri pe care sa merg, ca sa gasesc ceva ce parea, la inceput, asa de adevarat. Si, poate chiar e, pentru ca, nu stiu, inca. Il simt ca e, acolo, citeodata, si ca ma asteapta sa il descopar. Asta in timp ce eu ma lamentez ca absolutul e atit de greu de gasit. Pentru ca, simt ca el cauta sa nu imi fie accesibil in niciun fel. Ca si cind m-ar uri sincer, ca atita lume cu care am venit in contact. Ca-s oameni reali, sau imaginari. Sau ca fiintze care reprezinta concepte care cauta sa ma confrunte violent. De parca eu as avea constiintza ca-s nemuritor.

Reveniri

Sa recunoastem, toti sintem supravietuitori. Unii reusesc asta mai bine, si ajung chiar sa aiba succese mai mari, sau mai mici. Toti mergem inainte pe un drum al destinului nostru, pe care ni-l asumam, nestiind niciodata ce va urma. Mergem inainte pentru ca sistemul nostru de valori ne spune ca asa e bine. Sigur, suferim mult, pentru ca socialul dimprejur nu e pregatit pentru noi, ca sa ne manifestam asa cum simtim ca trebuie. Na, si trecem si prin tragedii, uneori, dar asta e, ni se intimpla multe neanticipabile. Si mie, la fel. Am fost, de multe ori un Bladerunner, chiar daca pare ca as fi putut fi nerealist. Am mizat pe lucruri pe care nu dadea nimeni nicio sansa. Am crescut intr-o lume a unei dictaturi brutale, in care aparentul era esentzial. O lume paralela cu orice realitate. De care m-am izolat, ca sa ma separ complet. Apoi am fugit in alta lume. Nici aici nu am vazut un ideal construibil, desi parea uimitor, la inceput. Eu am zis ca legile adevarurilor sint universale. Am crezut in ele mai mult ca in orice altceva. Si mai cred. Nu ma las antrenat de jocuri de moment, pentru ca i-am vazut pe multi cum au esuat. Si nu asa mergi pe un drum autentic. Cel putin, nu simulind. Pentru ca nu esti ce pretinzi, esti doar ce esti. In domeniul meu sint multe evaluari, si multe rigori, din care nu am cum sa ies, si nu sint usor de abatut, pentru ca nu sint chiar atit de naiv. Lumea e foarte inselatoare, si se poate pretinde in multe feluri, ca sa te acapareze. Si tu accepti, sau nu, variante promise. Stiind ca te poate duce pe atitea drumuri nestiute. Cu rezultate mai bune, sau nu, de moment, sau de viitor. Na, e libertatea oricui, sa orice. Ce mi se potriveste mie e greu, sau imposibil, altcuiva, asa cum e si reciproc. Pentru ca e o lume uriasa imprejur, din care alegem. Pentru ca vedem ce multe sint variantele proprii, de a fi. Poate eu sint mai pasional, si mai talentat in ceva anume, si ma educ sa-mi construiesc din talentul meu atitea lumi posibile. Si poate asa evoluez, si imi place atit de mult cum devin, ca ma agatz de munca la propriul drum, cit sa-mi devina chiar un scop, ca e de moment, ca e de un drum spre un mai apropiat, sau indepartat viitor. Un drum catre mine, dinspre mine, catre ceilaltzi. Sau catre variante posibile din mine care mi se par cele mai probabile, dupa ce am mici procese de constiintza, de analiza, si sinteza, ca sa vad cum va merge propria fiintza inainte, anticipind. Cu datele mele pe masa, si cu constiintza clara, si deschisa. Bine, totul e ce e posibil, pentru ca, cine stie, cite cunoscute mai pot interveni intre timp. Pentru ca nu exista vreo garantzie pentru ceva, sau altceva. Totul e deschis, in lumea asta care se schimba atit de repede, si continuu. Lume in care ma redefinesc continuu, si eu, ca sa pot merge inainte. Stiu, in lumea asta toti ne "fluidizam", dar mi se pare jignitor, ca, in asa o etapa de dezvoltare sa parasim valorile fundamentale de dragul prezentului asta inconstient. Poate e doar momentul de vina. Poate curind vom reveni la lucrurile care ne-au facut sa fim, ce sintem. Asa ar fi firesc.

Eu, spre mine

Lumile sint uneori fiintze, prin comportament, alteori seamana cu fiintzele, pentru ca au o comunicare continua intre ele, si cu noi, oamenii. Nu stiu daca exista lumi atit de simple ca unele fiintze monocelulare. Pentru ca lumile sint construite pe valori de baza, care sint ca un schelet, sau o structura de inceput, de la care deriva toate celelalte. Asa sint ele. Si noi avem un schelet, si masinile au structuri de care se prind mecanismele, cladirile au intariri metalice, totul e construit pe ceva stabil, care sa reziste. La lumi e putin diferit, pentru ca valorile comunica intre ele direct, cele de jos, cu cele de cel mai sus, si, uneori cele de sus pot provoca cutremure care sa miste, sau chiar sa schimbe ce e jos. Totul e dinamic. E adevarat ca valorile de jos nu se zdruncina atit de usor. Dar asta e o privire matematico-simplificata, ca e o diagrama, sau un graf, pentru ca lumile pot avea mai multe dimensiuni de cite credem. Pentru ca e posibil ca noi sa vedem cu propria minte destul de putin, din cite exista cu adevarat. Noi simplificam totul, ca sa gasim legi, si reguli care sa fie stabile. In fine, putem filozofa la infinit. Pentru ca traim intre infinituri. Care reale, care imaginabile. Azi m-am plimbat prin oras. Printr-un oras al navei. S-a oprit ploaia, si a revenit soarele artificial. S-a incalzit. Uneori urc in turnul central, ca sa vad de sus orasul cum isi schimba luminile de noapte. Lumea nu mai pare chiar asa cilindrica. E ca in filmele cu planeta, de demult. Imi vine sa-mi pun un sistem de zbor si sa ma las dus de curentii de aer. E de admirat un peisaj de un miliard de ori mai interesant ca in spatiu. Mai ales ca toti robotii imi zimbesc, si imi fac cu mina. Pentru ei sint un zburator, care mai are curajul sa se plimbe prin aer. Printre ei mai sint si oameni, cred. Nu mai stiu citi oameni au ramas pe nava, pentru ca oamenii s-au cam insingurat in lumea asta care iti da totul, si nu te mai provoaca sa te lupti, ca sa supravietuiesti. Am aterizat inapoi in virful turnului. M-am dus sa beau ceva, la un local mic, cu ferestre spre oras. Sint asa de sus, ca ametesc. Mai bine as reveni la sol, si sa-mi iau un vis nou. Unul in care merg pe jos, printre locurile cunoscute, si, in care ma intilnesc cu diversi cunoscuti, cu care sa mai povestesc despre cite in luna si in stele. Sa-i las pe ei sa-mi spuna despre viata, si cum au ajuns, dupa cite experientze, la ce fel gindesc acum. Bine, ei sint ca o curiozitate pentru mine, asa cum si eu sint pentru ei. Ne privim ca pe relicve dintr-un trecut comun, care s-au dat cu capul de probleme, si au gasit diverse solutii care sa-i mentzina la suprafatza. Fara sa stim cit e adevar, si cit fabulatzie, in ce spun, pentru ca avem toti, in noi, tendintza de a exagera propria conditzie. Ca sa simulam o fericire care sa fie dominanta, si sa loveasca. Asa, ca si cind am fi stapinii lumii. Si ca si cind totul e atit de minor, imprejur. Ce stupid, pina la urma, sa intram in jocurile astea sociale. Ca si cind am fugi de noi, fara sa stim. Sau fara sa stim ca avem alternative. Oricum, nu conteaza, pentru ca, daca o facem, sau nu, e o alegere proprie a noastra, facuta constient. Nu e impusa. Pentru ca avem toti, fix acelasi numar de grade de libertate in miscarile noastre pe drumul vietii, si, oricum, nu putem da vina pe un destin obligatoriu. Mie, oricum, sincer, obligatiile astea nu mi-au adus nimic bun, si le-am evitat, cit am putut. Acuma ma refac calatorind spre mine. Asta mi se pare cu mult mai interesant.

Siruri paralele

Gindurile merg in siruri paralele, care mai repede, care mai incet, care mai sus, care mai aproape. Noi trecem prin ginduri, intram in ele ca in vagoane, stam un timp acolo privind la o fereastra imaginara, care are dincolo un peisaj imaginar. Apoi ne plimbam pe holul gindului-vagon, vedem alte scaune, alte compartimente, alti oameni, care s-au ratacit si ei pe acolo. Unii ne privesc curiosi, altii uimiti, altii nu ne observa. Apoi ajungem la capatul gindului, si sarim in altul, ca sa cautam iar sa ne asezam, si sa mai privim un alt peisaj imaginar. Uneori pare ca peisajul circula contrar directiei vagonului, alteori de jos in sus, alteori ramine fixat. Nu conteaza, pentru ca ce e exterior gindului poate parea absurd uneori. Poate oamenii sint mai interesanti, desi nu poti vorbi cu ei, intr-o lume a existentelor paralele. Se spune ca iubirea ne dirijeaza viata, el e la baza destinului nostru, pentru ca noi sintem intii pasionali, si apoi rationali. Sigur, rationalul poate decide in situatii de circumstanta, si ne poate ajuta sa fim lucizi in anumite situatii. Dar iubirea dinauntru controleaza tot. Mai sint si situatii cind pare ca iubirea nu mai functioneaza, atunci cind esti asediat de indiferentza, sau ura. Se mai intimpla. E greu sa supravietuiesti fara iubire, dar incerci. Poate nu esti singurul. Unii par ca iubesc sa urasca, si asta tot o forma de iubire ar putea fi, desi una devianta. Se spune ca iubirea nu e teoretizabila, ca e pur subiectiva, si fiecare o stie pe a lui, dar nu pe a oricui altcuiva, chiar daca cunoaste bine alti oameni. Ieri mi-am programat un vis in busul de noapte. Orasul iar a stralucit in ploaie. Daca nu ar fi luminile strazilor as vedea stelele, si sus, si jos. Asa ca beculetele de pe panoul de comanda. Sofer e o femeie. Seamana cu cineva. Nu stiu cu cine. Si are, parca, si miscarile cunoscute. Or fi de la aceeasi fiintza, sau e o combinatie de lucruri cunoscute de la oameni diferiti? Se aude doar un uruit usor al motorului, si frina. E statie. S-au deschis usile. Nu a urcat, si nu a coborit nimeni. De ce s-au mai deschis usile? O fi vreun semn. Poate bun.

Miracol

Lumea e o curte a miracolelor. Putem spune orice, putem sa pretindem ca nu e asa, dar lucrurile astea ne cam depasesc, pentru ca lumea ne depaseste asteptarile. Ce am vazut ieri poate ca vom vedea si miine, sau poate ca miine, ca o alta zi, ne va arata cu totul alte lucruri, care chiar pot fi miraculoase. Noi avem in noi, de fapt, dorintza de a vedea miracole noi, si le cautam, pina, cumva, le mai gasim. Ca sint reale, ma rog, ca sint in imaginatia noastra, ele sint vii, si prezente, fix aici, fix ca sa le admiram. Si asta e, miracolul e viata noastra. Ieri eram mai tristi, astazi sintem atit de veseli, cind miracolul a venit special pentru noi, si ne uitam la el, si-l admiram, si ne gindim ca ce bine ca e aici, ca putea sa fie in alta parte, sau sa nu fie deloc, ei, nu, e aici, ca sa-l vedem, si ca sa ne schimbe viata cu tot ce poate el sa faca. MA gindesc daca va mai dura mult pina la urmatorul miracol, pentru ca am devenit dependent, si fara un miracol ma simt strain, si singur, si parca nimic nu are sens, si totul e o iluzie. Un miracol e terapeutic, sint deja dependent de el, imi trebuie asa cum imi trebuie o sperantza, ca sa trec mai usor peste probleme. Si stiu ca si tu esti la fel, si tie iti trebuie un miracol, si vezi ca semanam, si putem fi impreuna, prieteni pe viata adoratori de miracole, si oameni care isi pun sufletele pe tava, ca sa comunice cu ceilalti la fel de deschisi. Avem nevoie doar de miracole, ca sa ne salveze de toate problemele. Nu stim ce e dincolo de miracole, poate e o technologie, poate un spirit, dar asta e ca sa fie un fel de explicatie, sau ceva, pentru ca n oi vrem miracolul sa fie doar ce este, el singur in toata splendoarea lui, cel care ne purifica, si salveaza de toate cite lumea ne pune in cale. E mai bun ca religia, si mai dulce ca orice traire de pina cum, penru ca el vine special pentru ca sa ne resolve absolut toate problemele, si nu e artificial, sau promis de unii, sau altii, ca sa ne ia banii, nu, el e pur si simplu, aici, pentru noi, asa cum ni l-am dorit, acel miracol care vine atunci cind avem cea mai mare nevoie ca sa ne salveze de tot.

Oameni ruine

Oamenii sint schimbatori. Ei sint imprejur, peste tot. Unii dintre ei sint stabili si conformi, altii sint dispusi sa faca orice pentru binele lor. Tu esti aparent, un intrus, in lumea asta a intereselor lor. Tu esti vazut de ei ca un posibil ajutor. Pentru asta unii te accepta ca sclav, altii ca partener, si foarte putini ca prieten. Ei au de rezolvat unele probleme, si tu ii poti ajuta, daca poti. Daca nu poti, le devii indiferent. Si tu, la rindul tau ii poti privi indiferent, pe cei care merita. Stiu, sintem fiintze sociale, si trebuie sa ne facem datoria, in felul nostru,  si sa-i consideram pe toti ca pe oameni cu sentimente, si care ne pot fi aproape. Doar ca asta e rar. Cei pe care i-am putea iubi trebuie cautati cu atentie, dupa ce ii selectam din toti. Ah, asta suna ca si cind am cauta actori buni pentru un anume rol. E genial, dar si sinistru, pentru ca nu asa ne cautam prietenii, pentru ca prietenia e sacra, si pentru ea trebuie gasiti oamenii generosi, prietenosi, deschisi, destepti, etc. O prietenie e o onoare, si un privilegiu. Un lucru rar, in lumea asta. Prietenul e musai un om nobil, si gata sa te ajute cind ai nevoie, cu tot ce poate el. Asta daca se poate. Pentru ca multi declara in vorbe, doar, prietenia. Toti simuleaza, toti pretind, si toti dispar cind e nevoie de ei. La romani e comun asa ceva. Plus ca unii sint gata sa te atace pe la spate daca au un mic avantaj din asta. Asa fac romanii intre ei. Sau poate doar romanii prosti, ca nu-s toti la fel. Mai exista si oameni de cuvint. Nu vreau sa-i cataloghez ca si cum i-as pune pe toti in aceeasi oala, dar mi s-a intimplat mie. Am incercat sa fug de ei, cit am putut, dar am avut momente cind am avut nevoie de ajutor. Si am primit ajutor din vorbe, promisiuni, si sume simbolice. De la conationali. De asta nu mai cred in nicio varianta de ajutor de la om la om. Toti sint fix la fel. Avem o origine blestemata, sincer. Cei mai mari dusmani ai romanilor sint chiar romanii. Nicio natie nu se tradeaza pe ea insasi ca noi. Sintem lamentabili. Am vazut asta de cind am lucrat intr-o administratie romaneasca. Ce e mai trist e ca ne vinam noi pe noi, ca si cind am sti ca sintem cei mai de dispretzuit, si cei mai vulnerabili, ne inselam, ne tradam ca si cind am fi programati pentru asta. Nu mi-e rusine nici cu strainii, e adevarat, dar cu ai nostri avem deja o traditie. Nu mai stiu ce naiba sa mai spun. "Mentalitatea" romaneasca de acum e una de evitat, pe cit posibil. Noi, ca stil social sintem de evitat. Oamenii valorosi de la noi au emigrat demult. Avem de ales, ori ne schimbam, ori disparem, pentru ca nu e normal ce se intimpla. Toti injura tot, pe meritat. Ce urmeaza, nu stiu, dar e o ordine in toate, si trebuie sa invatam s-o respectam. Sintem prea obositi de a accepta atit de multe mizerii. A fi roman nu include asta, cred. Sint multe de spus. Si nu vreau sa dau drumul la tot, pentru ca mi-e sila. Sintem la mila lumii. O adunatura, care si-ar vinde si ruinele ca sa aiba ce minca miine.

Stari sub lupa

Partile lamentabile de expunere a unei vointe slabe, a unor nefericiri, tristeti, depresii, etc nu-s ale mele, le-am citit undeva, sau ceva, asa ca nu ma confund cu ele, sint pentru variatiune, hahaha, si behehe, ca sa facem si umor sa re-echilibram situatiunea. Sa zicem ca ele apartin unui eu paralel, cu care ma mai intilnesc intimplator, cind si cind. Nu ma scuz ca sa ma acuz, zic doar, si daca sint ale mele, si ce daca, ce, nu toti avem stari de astea? Ca sintem dacit oameni nu roboti, care traim intr-o lume de asta ciudata, ca nu poate nimeni sa zica ca lumea asta e normala, sau poate o fi in unele zone, pe care inca le caut, sau le cautam toti, ca na, asta ne mai ofera si un scop, cind si cind. Bai ce-mi lipsesc prietenii; e inuman sa nu ai asa ceva, ca singur o iei razna. Na, nu chiar, dar te afecteaza, ca oricum singuratatea e o solutie mai buna decit sa ai imprejur falsi prieteni care sa-ti faca rau. Macar un prieten adevarat, si esti salvat, dar asta e greu, ca asa ceva cere potrivire maxima, plus ca eu sint si pretentios, si lumea nu rezista. Sau nu-i accept eu pe unii ca sint cu lipsa de calitati majore, ca na, peste defecte mai trec, daca nu afecteaza in vreun fel. E mult de zis. Ce bine face sa scriu chestiile astea, acuma ma simt cu adevarat sincer, si deschis. Ma uit la un film, se cheama The Prince of Tides, cu Nolte, si Streisand. Sint la jumatate, mai fac pauze ca e prea adevarat, si dupa ce vad citeva secvente tre'sa stau sa ma gindesc, nu pot sa-l vad continuu, ca e prea dens, nu e ca filmele astea diluate de azi. Foarte interesant tot, si filmul, si Barbra, si Nick, m-am uitat de curiozitate la biografia lor, si da, uite ca mai exista si oameni normali pe lume, si care gindesc normal, si simt frumos, si fac chestii. De fapt filmele mai vechi sint mai bune, clar, macar mai spun niste lucruri interesante. De aia m-am izolat eu de oameni, ca-s prea-prea si foarte-foarte, asta ca sa nu spun pe sleau de ce-s ei in stare. Pe un fond de mahmureala am avut asa o viziune monstruoasa a lumii, si mi-a ramas in cap destul de mult. Si acuma o mai am, desi stiu ca nu e normala, dar na, acuma pare sa treaca, tot cu vin, ca asa e la mahmureala, cui pe cui se scoate, care cum tzac pac. Am constatat o chestie, ca femeile evita erotismul, ma rog, erotismul din viziunea barbatilor, ca cica e prea barbar, si primitiv. Pai na, asta e natura barbatului, asa e construit el, sa fie rapid, penetrant, si ejaculator, sa zic asa, ca sa procreeze cit mai multi urmasi, teoretic. Femeia e mai calma, mai mamoasa, mai intelegatoare, mai empatica, desi uneori te cam scoate din pepeni, ca ai nevoie in viata si de actiune, nu poti sa baltesti, si sa contempli absconsurile. Asta fac si eu, desi n-o recunosc, hahaha, na, experimentam toate starile posibile, cit traim, ca sa simtim ca traim, si sa nu ne ramina ceva nestiut. De asta si scriu, ca sa nu uit. Mai si am poze cu unele foste prietene, de la un anumit moment nu le-am mai sters, ca sa-mi aduc aminte de chestii care n-au functionat, si sa ma dumiresc cum, si ce a fost acolo. Desi, acuma, daca n-a fost sa fie, n-a fost, pur si simplu, nu mai trebuie cautate explicatii, ca nu prea ajuta, chit ca ma descopar mai bine pe mine. Ca o relatie, cum spuneam, e pe valori profunde, si alea daca sint, sint, daca nu, asta e, next try. Fara regrete, ca nu ai de ce. Ma rog, la mine a si fost o situatie mai neobisnuita, dar ma refac eu cu toate cite am lasat pentru mai tirziu. Mai am timp, cred. In fine, vedem, ne mai gindim, si ne lansam. Cind, si cum, na, cind o fi sa fie, sa fiu si pregatit, ca inca mai am niste vulnerabilitatzi de rezolvat, si de gasit niste armuri pentru ele.

Un suflet aproape

E liniste, iar, dupa atita timp de razboi dintre lumina, si intuneric. S-au asezat lumile in vechile lor drumuri. A trecut si furtuna, si ploaia, si noaptea cea eterna. A revenit lumina, si ne-am adunat si noi, dupa toate. Nu e un reper linistea, ea doar ne cheama la ea cind simtim ca sintem asa cum ne stiam. O lumina e o reintoarcere la vis, ca la o varianta mai buna din noi; un vis adinc, pur, si devarat ce ne vine din fiintza adevarata. Traim visind ca traim, si asta a fost dintotdeauna, doar ca visurile ne-au dus uneori pe drumuri nefericite, asa cum ne-au purtat pe domenii divine. Am trait asa, pentru ca asa am simtit, si, uneori, dorit. Sint singur. Vad lumea prin lentile colorate. Vad oamenii cum isi vorbesc unii altora, si cum isi exhiba visurile in cuvinte. Ca si cum ar vrea sa-si retraiasca fiintzele prin celelalte, ca sa se regrupeze in ce sint. Ca si cind chiar ar sti ca sint parte dintr-un univers urias al sufletelor, care cinta pe voci diferite o simfonie a universului. In locurile astea sublime, ale privirilor pline de dragostea initiala. Te vad, si ma vad in tine, asa, ca si cind as sti ca si tu te vezi in mine, la fel. Spatiile dintre noi sint la fel ca inainte. Cind mai mari, cind mai mici, cind mai aducatoare de mesaje dorite, cind mai insingurate. Nu e nimic altfel, pentru ca stiam ca totul e asemanator, chiar de la inceput. Pentru ca noi avem suflete care seamana uluitor de mult. Suflete care au cautat de la inceput sa fie alaturi de alte suflete. Ce e mai induiosator de atit? Sau mai pasional? Ca asa sintem, si asa ne e natura. Vrem sa ne asociem cu suflete, si cu iubirea pe care o pot da ele, fie ca sintem barbati, femei, copii, batrini, cu drumuri asemanatoare, sau diferite prin viata asta trecatoare..Eu iubesc ceva, tu poti iubi altceva, dar semanam asa de mult in propria dorintza de a ne da unei iubiri. Stiu, avem si temperamente diferite, si putem fi in contratimp. Toti oamenii, din toate timpurile au fost la fel ca noi. Si toti oamenii ce vor veni dupa noi ne vor semana. Pentru ca toti se vor identifica cu niste iubiri. Eu sint eu, pe locul meu, din spatiul, si timpul asta. Tu ai sa fii tu, pentru ca spatiul si timpul tau vor fi, cumva, diferite..Un eu e diferit de un tu. Si tu, poate, ai sa gindesti altfel, ai sa simti altfel, pentru ca tu esti tu in ace mediu al tau, schimbat de al meu. Dar eu stiu ca as fi putut fi tu, acolo, si atunci, asa cum stiu ca si tu ai fi putut fi eu in spatiul, si timpul meu. Stiu, depinde atit de mult de cine sintem, cum gindim, si simtim..De ce variante din noi expunem atunci cind credem ca e timpul sa aratam asta. De ce vrem sa aratam, cind sintem pregatiti sa evoluam pe o scara sociala. De ce vrem sa aratam ca ne dorim, ca sa mergem pe un drum propriu, fie ca sintem intr-un secol, sau altul..Constientzi ca visurile noastre nu pot fi limitate de timp..Asa, ca si cind vedem orice in reflexiile din oglinda celorlaltzi ochi, ca din sufletele celor ce au in ei curajul sa ne priveasca. Vezi, eu sint eu, asa cum sint acum. Am sufletul asta, acum, si il pun in cuvinte, cum pot. Peste 1000 de ani nu voi mai ramine in amintiri, pentru ca, atunci lumea se va fi schimbat atit de mult in stil, si mentalitati. Si eu voi ramine un eu al ce sint, acum, cu tot ce am simtit, un om al acestor vremuri, asa cum au fost toti dinaintea mea. Un om, simplu, si direct, care ar fi vrut sa fie o conexiune cu toti care au fost spre toti cei ce vor veni. Un suflet care si-ar dori sa se simta alaturi de vietile celor pe care si i-ar dori aproape.

Iubire construita

O iubire e o conexiune. O legatura intre un sublim al tau, si un sublim al ei. Ca si cind sufletul tau cel plin de pamblici colorate de sentimente, trairi, ginduri, se subtiaza atit de mult pina devine un segment, care are in capat un punct, care se uneste in punctul ei, care e capatul unui segment, care e un sublim al ei, care e un univers de pamblici colorate de sentimente, trairi, si ginduri. Asta daca am sublima conexiunea la un punct. Asa, pentru o simplificare a tot. Doar ca, daca privim atent acel punct, el are in el atitea legaturi atit de complicate. Pentru ca, acolo sint concentrate toate legaturile posibile dintre sufletele noastre complicate. Eu te vad, tu ma vezi, eu iti comunic, tu imi raspunzi, si noi ne conectam in miliarde de feluri. Apoi ne deconectam in alte miliarde de feluri, ca sa raminem legati prin altele. Stiu, iubirea are in ea miliarde de feluri de uri, pe care, eu, asa cum sint, le detest atit de sincer, chiar daca le recunosc, cumva. Iubirea e un razboi intre doi oameni care isi identifica singuratatile fix la fel. Unul vine cu o varianta proprie, ca sa fie facuta varza de celalalt, si celalalt face la fel. Ca si cind s-ar dusmani, sau si-ar dori nedorite, doar pentru ca viziunile sint diferite. Ca si cind nimic din ce a fost inainte intre ei ar mai conta..Oh, iubire fragila, construita ca sa fie desfacuta in atitea nestiuturi. De ce sa o mai vrei, daca te aduce in stari atitea, la care nu te-ai gindit? Si cum sa o mai vrei, daca te dispera, si cind iti mai arata ca eternul exista inca, in constructii simple, dintre doua suflete? Cind te plimba intre rai, si iad, la fel de usor? Cum sa mai crezi in eternul tau, cind un altfel de etern ti se prabuseste cu zgomot, in suflet? E firesc? Accepti? Si de ce continui, sa fii in tine la fel, chiar daca variante din tine s-au facut varza? Pentru ca o iubesti? Si ea cum intelege asta? Tu cum ii spui ce uneori vrea sa auda? Ii sugerezi ca si tu esti ca ea, si ca, in relatia asta sinteti perfect egali? Si la ce te astepti de la ea? Cum va definitzi intelegerea? Cit din tine ramine in ce esti, aparent? Cum te schimbi? Ea ce va crede despre tine, daca pari ca accepti? Cine va cistiga razboiul asta? Vei fi tu, cu argumente, sau va fi ea, cu sentimente? Si de ce nu acceptati amindoi ceva care sa va reprezinte? De ce, de ce, de ce? Eu vad o iubire adevarata una care sa aiba in ea ginduri, sentimente, aspiratii, valori, si idealuri comune. Simplu, si direct. Semanam, si ne acceptam asa cum sintem, cu bune, si rele. Restul sint discutii. Pe mine ma trage ceva la tine, pe tine te trage ceva la mine, asta ca sa avem ceva intru asemanari. Dar asta e ca sa avem de unde sa incepem. Eu ma recunosc in ceva din tine, si tu la fel, e bun ca sa incepem sa comunicam. Spun, spui, adaugam continuu, asa, intr-o conversatie, ne expunem unele detalii ale fiintzei, ca sa continuam, si, daca vedem ca semanam suficient de mult, ei bine, hai, uite ca putem avea un inceput de relatie. Asa. Multi se regasesc in detalii. Ca si cind ar fi stiut ca ele pot defini ceva. Chiar daca. Stiu, nu trebuie sa fie tot asa cum e ideal, pentru ca o iubire se face si din ce poti reusi sa aduni, pe parcurs. Ca sintem imperfecti de la inceput. Si ce e promis e doar o varianta.

Pasi jucausi

Lumile isi fac un joc, intre ele, cind sus, cind jos, cind aproape. Un joc care seamana cu unul de-al nostru. Poate fac asta din simpatie, poate pentru ca si ele sint ca noi. Pare ca se apropie atit de mult de noi, ca le putem atinge. Poate ne invita sa intram si noi in joc. Poate ca nu sint asa indiferente cum par. Uneori ma gindesc daca noi le-am creat pe ele, sau ele ne-au creat pe noi. Sau, poate ne-am creat unul pe altul, pe masura ce evoluam. Cineva m-a intrebat mai demult cine sint lumile astea. Poate ca raspunsul e cam complicat, sau poate nu, dar nu am stiut sa-l dau. Mai bine ar fi sa le intrebam pe ele, pentru ca, poate fiind atit de complicate, ele stiu mai bine. Eu unul le recunosc, si la fel si altii, dar nu ma pot hazarda sa le definesc, pentru ca au in ele atitea detalii, care, ca in inginerie, pot fi atit de importante la un moment dat. Uite, de exemplu, iubirea e o lume. E in sine un univers, in care toate cite le contine au toate legaturile din lume. Ai putea, sigur, sa le definesti matematic pe bucati mici, dar ca sa faci din tot ceva definibil e cam dincolo de ce cunoastem acuma, cred, sau din ce putem crede ca vom cunoaste. Oricum la ce folos sa cautam sa adunam tot in formule, cind o iubire e o opera de arta in sine, asa cum este. O opera care evolueaza, si se perfectioneaza. E simplu. Sau asa e spus mai simplu. Totul e, de fapt arta, doar ca in felul propriu, pentru ca ce este nu e ce pare, si invers, totul are sensuri bune, si adinci, pe care uneori le descoperim, alteori nu. Inca invatam sa citim, si sa intelegem lucrurile. Sintem copii, din punctul asta de vedere. Ne jucam. Zimbim, cautam, experimentam, cautam sa legam ce gasim intre ele cu reguli, care sa ne fie stabile. Se mai intimpla ca, la un moment dat sa gasim ceva nou care nu se potriveste in tablou, si atunci desfacem totul in bucati, pe care le rearanjam, ca sa iasa noul intreg. Asa e jocul, evolueaza si el, pentru ca si noi invatam sa fim mai complicati, in functie de ce traim, desi, in esentza tot copii raminem. Sau ne transformam in altfel de copii, nu stiu, pentru ca, si asa complicati tot ne jucam de-a viatza. Totul e sa stim asta, si sa nu obosim prea mult, crezindu-ne maturi, pentru ca, sincer, chiar nu sintem. Si nu vom fi asa, nici daca am trai un miliard de vieti, pentru ca nu e asta natura noastra. Nu cautam un scop in ceva, in vreo maturitate, asa cum nu cautam un scop in vreo destinatie a unei calatorii. Important e drumul. Pasii astia care vin unul dupa altul, si care ne adauga inca ceva la experientza. Pasii pasi, asa cum sint ei, intr-un sir infinit. Ca sint ai nostri, sau ai altora. Pe care ii facem cu increderea in noi insine, in ce traim, in ce am trait, in ce simtim, sau gindim. Pasi frumosi. Mici, sau mari, adevarate opere de arta care ne fac din bucati un drum; sau drumuri. Si care ne reprezinta, pentru ca sint din noi, sau din lumi care se recunosc in noi. Uneori ma gindesc la locurile pe unde se plimba pasii astia. Ca sint pe holurile unei nave spatiale, pe o alee dintr-un parc, pe o strada, intr-un loc uitat de lume sau aglomerat, sint asa de parte din noi, pentru ca ne arata cine sintem, si ce decidem sa aratam ca putem fi, poate. Si noi ne expunem facind pasi, si pasii ne invata cum e sa traim in lume. Prin ei comunicam ceva celorlaltzi, si cautam sa vedem si ce spun ei despre asa o expunere directa si sincera a noastra, prin pasi. Ne uitam si la pasii celorlalti, si ne gindim daca ce traim e autentic, daca sintem suficient de sinceri in cautarile astea ale noastre. Traim in aceeasi lume, in care, invatam, din mers, sa iubim. Ca si cind am fi stiut ca viata asta e un joc fara reguli.

Lumile de depasit

Lumea se transforma prin timp, si e supusa schimbarilor. Asa a fost dintotdeauna. Lumile din noi, ca si cele dinafara noastra, evolueaza, se duc pe propriile lor traiectorii. Totul e un amestec, din tot, si din toate, ca vine din noi, sau dinafara, e o miscare a universului la care noi, cei de acum, sintem martori. Sigur, am putea fi noi cei de atunci, din viitor, ca sa privim la tot, si sa ne gindim la ce a fost, la ce este, la ce va fi. Asta daca n-am fi mult prea preocupati cu noi cei de acum, si la cum sa facem sa mergem inainte in ciuda atitor piedici sociale. Bun, stiu, nu e o scuza valabila, pentru ca noi, cei de acum ne-am adaptat la lumea asta, si ne continuam existentza cu ce avem. Dar, daca am fi mult prea evoluatzi? Daca am simti ca timpurile de acum chiar nu ne merita, ce facem? Un Beethoven a fost apreciat de societatea aceea, pentru ca s-a suprapus asteptarilor acelea, un Mozart la fel, un Einstein la fel. Cu noi cum ramine, totusi? De ce noi nu putem sa determinam in acelasi fel, societatea? Pentru ca avem suficiente calitatzi, si avem atiiiiiiit de multe de spus, noi de ce nu? Ce ne lipseste? Bun, stiu ca drumul lumii e acela, si ca noi sintem anexe, pentru ca noi vom fi apreciatzi dupa ce ni se va recunoaste, la un anumit moment istoric, sa zic asa. Dar noi avem valori perfect stabile, si care sa fie un reper. De ce nu noi, de ce nu acum? Stiu, asa se intreaba toti, ca de ce nu au successul meritat, fix acum? Poate pentru ca societatea alege ce ii pare ca e suficient de bun pentru drumul ei. Si asta pentru ca ce e trecut e depasit, si ce e prezent trebuie sa fie o evolutie spectaculoasa, altfel iese din tipare..Ori esi fabulos, ori nu existi pur si simplu, iar spectaculosul asta e ce vrem noi ca sa fie..Vrem spectacol in orice, ca ceva care sa ne implineasca suficient de bine fiintza, si imaginatzia. Vrem, si aducem in fatza tot ce ne poate defini, ca sa ne faca sa visam la alte atitea lumi, din care am putea face parte. Pe noi astia de acum, cei care existam ca sa ne construim un viitor imaginat, asa, unul care sa ne depaseasca constringerile si fricile, pentru ca, na,  avem atitea de depasit..

The power of the spirit

Cite dimensiuni au lumile? Cite fiecare, si cite in total? Eu, tu, oamenii in general cite dimensiuni au? Sint toti la fel? Celelalte fiinte cite dimensiuni au? Si, daca au dimensiuni lucrurile si fiintzele, ce fel sint ele, sint legate doar de spatiu-timp, sau mai sint legate si de suflet? Cele de suflet, daca exista, care, si cum sint? Sint relativ la ce simtim, sau la ce gindim? Sau mai sint si combinate? Cum? In ce fel sint aranjate, si organizate dimensiunile astea, unde le putem gasi? Sint finite, sau infinite, daca sint combinate? Si cu ce ne ajuta sa stim asta, putem clasa mai usor fiintza in natura ei fizico-spirituala? Sigur, ideea de fiintza superioara e una care a fost preluata de nazisti, si de comunishti ca sa-si justifice crimele, dar nu la asta ma refer, pentru ca asa ceva mie imi iese din calcul. Nu exista o superioritate a unei fiintze fizice, asta e o monstruozitate. Eu ii sint inferior lui Stephen Hawking, evident, cel putin din punctul de vedere al cunoasterii fizicii teoretice, si ca mine enorm de multa lume. Eu eram mobil, el nu. De el stie o lume intreaga, de mine nimeni. Ce face diferentza? Secolele trecute ne-au aratat fetzele urite ale salbaticiei primitive, pe care lumea a depasit-o. Sintem intr-o continua evolutie, acum invatam sa apreciem oamenii cu idei, si, inca un pic si vom pune inaintea orice ideile. Apoi vor urma lumile, evident. Ne vom trezi acoperitzi de toate variantele spirituale imaginate. Spirite separate de religie, evident. Stiu ca e in natura umana sa devieze, si sa ascoieze spiritul cu idei, ca apoi sa le uneasca in constiintze ale unor zei, ca apoi, iar sa le uneasca intr-un singur zeu, Dumnezeu. Nu exista asa ceva decit in imaginatia noastra, si in dorintza noastra de a avea un protector bun, deasupra. La care apeleaza multe femei, pentru ca ele sint cu mult mai sensibile, si vulnerabile. Doar ca ce cred ele ar trebui sa le inteleaga ca le apartine, si nu exista o constiintza unitara, un rege care sa guverneze tot universul asta urias, pentru ca ar detzine o fortza care sa acopere orice. Nu, fortza fizica si fortza spirituala sint complet diferite. In societate exista dominari bazate pe fortza fizica, sau fortza unor puteri ale unui armament din ce in ce mai perfectzionat, dar asta tine de prezentul nostru, inca primitiv. Peste 1.000.000 de ani e posibil ca armele nucleare, sau altele mai perfectzionate sa fie folosite doar ca sa deviem traiectoriile unor meteoritzi care sint pericole potentziale pentru planeta noastra. Pentru ca, planeta e un bastion al pacii eterne, atunci. Atunci totul va fi construit ca sa sprijine dezvoltarea maxima a spiritului din fiecare, si e normal sa fie asa. Atunci averea baneasca va fi o alternativa, si nu un scop, va fi ceva care va aduce beneficii uriase. Anticipam asta privind la ce fel au adunat averi atitia care au venit cu solutii absolut fabuloase, vezi un Jobs, sau Musk, sau Gates, sau Bezos, chiar daca au mai existat speculatori care au profitat de evolutia economiei, astia s-au redus. Sintem acum in startul unor noi evolutii, clar, a unor revolutii care ne-a transformat prin technologie, deci prin cunoastere. Asta e bine, pentru ca avem in noi toti puterea de a deveni uriasi prin aceasta cunoastere. Chiar daca mai avem tendintze care ne trag spre unele abisuri, na, asta e, fiintza mostenita din noi trece pein toate, si se desavirseste traind, simtind, gindind, si cautind sa construiasca ceva.

Contacte posibile

Cum spuneam, relatiile nu functioneaza pe baza de prejudecati, sau de idei fixe, si arhaic-stupide. E vremea sa ne eliberam de un trecut absurd. Am iesit din vremurile alea, si sintem ce sintem, acum. Nu mai impune nimeni, nimic, nimanui, pentru ca nu e normal sa fie asa. Sintem fiecare liberi sa decida ce accepta, si ce nu. Eu sint aici, asa cum sint, tu esti acolo asa cum esti, si noi cautam oameni cu care sa traim impreuna, pentru ca asa e mersul lumii. Oameni cu care sa comunicam firesc, cu care sa avem experiente, trairi, sentimente care sa ne apropie. Oameni care sa ne semene in ce sintem, cu care sa vorbim despre absolut orice, oricind, si fata de care sa ne aratam exact in toata fiintza. Pentru ca, nu, omul de linga noi e omul care ne determina ce vom fi, asa cum si noi ii determinam ce vor fi ei, pentru ca noi doi ne punem, unul altuia, sufletul, in palma. Si noic ontinuam sa fim prin ei, asa cum ei continua sa fie prin noi. Supravietuim fiind constienti ca depindem de ajutorul celuilalt. Desi asta pare ca e cumva, intr-un viitor, pentru ca, acum avem prea multe determinari de aratat, prea multora. Numai la romani e dorintza asta nebuna sa te lauzi, ca sa te simti ca esti, ca poti deveni ce ti-ai inchipuit, sau ce si-au dorit altii. Si asta pentru ca avem atit de acut constiintza saraciei, si a propriei ratari. Ochii celorlaltzi conteaza mai mult. Ca sa ce? Ca sa iesim din ridicolul programat? Ca sa impunem un absurd peste cel al celorlaltzi? Ca sa iesim din cercurile vicioase in care toti se simt prizonieri? Cu ce ne ajuta o imagine artificiala? Avem o acceptare imediata daca suprapunem o imagine pretinsa peste o realitate fara substantza? Sintem campioni daca sarim realitatile care ne dor? Si ce mai ramine din noi daca vom pastra simple dusmanii, si invidii? Cine va mai putea sa pastreze, din tot ce a fost, ceva cu care sa se poata mindri pentru simplul fapt ca ii vine dintr-un trecut atit de adevarat? Cine va mai ramine un reper pentru ceilaltzi, ca sa poata reveni, oricind, in liniste, si sa vorbeasca calm, retoric, acelorasi prieteni din trecut despre ce am fost, ce am simtit, ce am visat? Cine va reprezenta tot ce sintem, cu calitati, si defecte? Ei, noi? Altii? Vezi, sintem atit de diferitzi. Venim din lumi incompatibile. Simtim totul in alt fel. Ne conectam la tot felul de nivele. Ca sa simtim ca traim, chiar daca totul ni se pare altfel......

Vieti intrepatrunse

Femeia e ea, acolo, unica si irepetabila in vulnerabilitatea ei stralucitoare si eterna. Eu nu m-am inteles cu femeile, recunosc, si nici cu femeia din femeile intilnite, pentru ca, na, asa s-a intimplat. am fost in contratimp. Cind eu plusam, spuneam, vedeam, paream poate prea intruziv, si ea se retragea. Desi eram perfect deschis, si gata sa-m i asum greselile posibile. Timiditatea lor era de vina, sa zicem, desi, hai sa fim seriosi, ca timiditatea asta e o scuza penibila, ca in realitate nu e nimeni timid. In amor avem un curaj nebun sa cautam sa-l dominam pe celalalt, ca si cind am fi in razboi care-pe-care, si cine invinge ia totul, cum spunea ABBA. Ele mi s-au parut timorate ca puteam sa le judec, sau ceva. Asta fara ca sa ma intrebe, ca si cum noi doi eram din  start adversari care incercau sa domine prin ce puteau. Estupid, clar, ca, eu, sincer, intr-o relatie poate par ca am argumente logice cu care sa domin, dar asta nu mi-a trecut niciodata prin minte, pentru ca nu ma intereseaza sa ne luptam, sau sa argumentam in vreun fel. Eu vreau, sincer, doar sa traim, si sa aducem in discutie absolut orice avem in minte, ca sa ne jucam, si sa ne distram. Si am avut nenumarate incercari de relatii, in care, nu am inteles de ce trebuie ca doar eu sa-mi arat vulnerabilitatile. Pai ori sintem egali, ori nu mai sintem, nu? Ele vroiau sa le domin intr-un fel, ca, la momentul urmator sa ma domine altfel, ca sa fim echilibratzi prin ceva ce mi se parea atit de artificial, si primitiv. Pentru ca nu domini pe nimeni, toti sintem liberi, si spunem sincer ce ne dicteaza sufletul, si mintea. Ma rog, o fi si o deficientza venita dintr-un trecut plin de frustrari acumulate. Am si eu frustrarile mele, dar le pot pune pe masa fara probleme, si fara sa-mi fie frica ca cineva m-ar judeca, pentru ca asta sint,  na. Unele tipe vor sa fie sigure, in nesigurantza lor de sentimentele mele eterne, si vor ca eu sa le declar asta. E ridicol, ca nu m-a cistigat nimeni pe ochi frumosi, si nu exist ca sa fiu ce nu sint, de fapt. Am o viata, am stilul meu, am un drum, am atitudini, pentru ca asa imi manifest eu realitatea mea, cea pe care nu vreau sa o impun nimanui, oricine ar fi. Dar, unele nu suporta sa gindesti, sau sa simti altfel, pentru ca ele considera doar ce vor ele ca fiind normalul acceptat. Am vazut in viata mea foarte multe aberatii in gindire, oho, care m-au cam speriat, si care au cam determinat despartiri, pentru ca, na, accept multe, dar nu si aberatii impuse. Sincer acuma, si cred ca sinteti de acord, este foarte multa lume proasta, de ambe sexe, si care cauta sa se impuna cum poate. Atunci cind, si daca i se permite asta. In fine, ma enerveaza sa ma traga cineva la raspundere pentru propriile lor probleme, care exista pentru ca, pur si simplu sint cretini. Si zic asta pentru ca am fost asediat toata viata mea de niste prosti cu manifestari de descreierati, plecind chiar din familie, dar nu detaliez, pentru ca vreau sa uit tot. Stiu ca nu e usor nimic, dar de la o promisiune credibila, la o realitate monstruoasa, e un drum de la rai la iad. Cine l-a trait ma intelege. Cine nu, ma judeca. Bine, sint atit de multe de spus. Si, daca le-as spune mi-ar aduce multi dusmani, pentru ca, na, lumea judeca, chiar daca nu are argumente valabile.

Spatiul invizibil

Dincolo de noi sint atitea lumi. Pe unele le vedem clar, sint opace, au contururi fixe, si suprafetze care reflecta bine lumina stelelor. Altele sint un pic translucide. Altele mai mult. Altele sint deja transparente, altele sint invizibile. Pe ele le stim, pentru ca le-am intilnit doar prin alte simturi, le-am calculat, asa cum calculeaza astronomii unele devieri, ca sa isi dea seama ca acolo, undeva, e un corp invizibil. Nu o gaura neagra, care se poate vedea pentru ca deviaza lumina dimprejur, ci un corp complet de nevazut, pentru ca e prea departe, si reflecta prea putin lumina dimprejur. Lumile invizibile sint la imaginatia noastra, pentru ca pot fi oricum. Daca am avea lumi variatii la lumile originare, unele dintre ele ar fi poate transparente, sau invizibile. Poate coexistam in acelasi spatiu fizic cu variantele lumilor, cine stie..Ce vedem acum e ce ne arata lumina de acum, dar poate intr-o alta lumina am vedea lumile invizibile. Poate ca in primavara de acum e o iarna invizibila cu zapezi invizibile peste orase invizibile in care oameni invizibili traiesc o viata paralela cu a noastra. Orice e posibil, nu? Chiar daca simturile noastre spun pe moment altceva. Poate in alta lume invizibila e o toamna frumoasa, si frunze invizibile cad continuu, ca sa poata fi admirate de alti oameni invizibili, care, ca si noi, sa filosofeze asupra trecerii timpului. Poate ca ei se intreaba daca in afara lor mai exista alte lumi invizibile. Sau poate nu. Poate exista multe universuri suprapuse, care nu interactioneaza decit foarte subtil. Sau, poate nu. Poate exista doar ce e vizibil. Poate restul e o inchipuire. Poate exista ceva doar in imaginatia noastra. Poate vrem doar ca sa existe.  Oricum, ce vedem e prea putin, parca. Vrem mai mult. Ceva care sa ne faca mai putin singuri. Ceva cu mult mai frumos decit exista. Asa ca unele, sau altele, constructii mentale, sau ale spiritului, ca sa ne mentina sperantza vie. Nu le numesc, le stim prea bine. Intr-o realitate valabila raminem la fel de singuri. Dar traim ca si cind nu am fi. Si, ca si cind am putea cuprinde cu mintea tot universul. A trecut ploaia. Poate o alta invizibila e acum activa, undeva, cindva. O ploaie adevarata si uda, care face orasul invizibil sa reflecte toate luminile zilei, sau noptii. Si visurile-vise ale mele sint poate tot asa variantele invizibile transformate in spectrul vizibil. Poate ele chiar exista, si nu sint proiectii virtuale in mintea mea. In fine, de ce oare ma intreb daca sint reale, din moment ce eu le cred reale? Sint ale mele oricum. Si sint mai adevarate decit orice a fost vreodata considerat adevarat. Pentru ca eu asa sint, asa cred, si, pentru mine, ce e al meu e universal. De la o virsta am incetat sa mai cred in realitatea obiectiva. Asta e pentru tinerii care se cred nemuritori. Sigur, sint timpit, pentru ca evident ca realitatea reala exista, indiferent de cum o percepem, chiar daca avem simturile alterate. Ea e la fel in simturile celorlalti. Sigur, putem spune ca toti sint naivi. Si ca adevarul e doar la noi. Putem spune orice. Si ei pot face la fel. Pentru ca impartim acelasi spatiu fizic. Cit traim.

Revelatie

Fiecare cauta fericirea in felul lui, si o gaseste in felul lui, si fericirea asta atit de personala, si aaaaaaabsolut imposibil de definit, poate fi orice: o dimineata de primavara calda cu un soare cit tot cerul, gustul unei mincari dorite de mult timp; o usurare dupa ce ai rezolvat o problema care iti statea pe cap; o intilnire cu o idee, cu mai multe idei, cu o logica, sau cu un om absolut special; o cautare, sau o calatorie; o explorare a unui mare mister; o intimplare pur si simplu venita neasteptat, de nicaieri parca; un vis construit metodic, din aproape in aproape; o intelegere a unor lucruri sau fenomene, etc. Sint multe surse de fericire, dar, pentru mine, una stabila e revelatia, pentru ca asa ceva cere o munca uriasa, si care te elibereaza apoi, te lasa sa  profiti de toate visele-visurile posibile. O revelatie e o revolutie in gindirea ta, o schimbare fundamentala pornind de la vechea schema, care se transforma intr-una noua, si destul de diferita, schimbata in profunzimile ei, nu doar in detalii (desi poate e mult spus, pentru ca fundamental ai sedimentate bine valorile de baza cam de la inceputurile drumului spre cunoastere). Ca sa savurezi revelatia trebuie sa o iei de la inceput cu elementele-idei, pe care le cureti de amanunte, le speli bine, mai aduci si altele, si le asezi intr-o matrice, la intimplare, ca pe niste oameni, pe scaune, intr-o sala de spectacol, dupa care cauti sa vezi ce e cu acel element, de unde provine, care e drumul lui prin timp, care sint conexiunile lui cu lumea (asta pentru scopul declarat de la inceput de a descoperi conexiunile intre ideile adunate, pe care nu le stim, dar, pe care le cautam printre cele posibile). Rearanjam ideile, in timp, ca sa construim matricea-tablou cit mai stabil posibil. Luam elementele si le schimbam locul continuu, lasind ca asta sa se faca intuitiv, de la sine, si miscam tot, pina cind simtim ca se stabilizeaza cite un element, ca intr-un joc electronic cu efecte speciale (aproape ca intr-un joc, nu chiar asa, dar asta mi se pare cea mai buna aproximare, pe moment), apoi altul, si altul. Constructia asta pare haotica la inceput, pentru ca miscarea pare browniana, privita de un ochi strain, doar ca e o miscare gindita atent, ca intr-un experiment cu final neasteptat, pentru ca nu ai nici cea mai mica idee daca chiar va fi un final, daca nu cumva ce incerci e o pura aiureala. Se mai intimpla sa vezi ca unele idei sint din alt film, si le lasi pe margine, timp in care aduci altele, le cureti, si le pui in tablou. Si lucrezi continuu, si incepi sa simti fericirea de a avea un scop, care la inceput pare destinatia (adica revelatia), apoi drumul cautarilor (aici e ce nu inteleg oamenii, ca poti fi fericit continuu, fara sa iti propui, si fara sa cauti asta, doar traind, adaptindu-te, si invatind sa gusti experientele vietii, cautind sa devii tot timpul o varianta mai buna a ta). Asezi, analizezi, rearanjezi totul ca sa satisfaca toate legile cunoasterii (absolut toate, nu e lasata la o parte niciuna, hahaha), in primul rind stiintifice, artistice, etc. Asa, si constructia pare haotica, dar apar, cum spuneam, in tot peisajul asta obositor anumite elemente stabile, care cresc precum cristalele, de la cite un centru (local) spre exterior, sferic (daca matricea e 3D, daca e doar 2D e circular, cu cercul fiind sectiunea sferei vizibila in 2D). Si, asa, incet si sigur (am vrea noi sa fie tot timpul asa) apare constructia finala completa, care e scopul atins, dupa atita munca: re-ve-la-ti-a, cea subtila, sublima, si ideala. Luam o pauza sa ne-o contemplam, luam o mica vacanta de gindire, si traim extazul meritat. Apoi mintea incepe iar sa lucreze, si sa caute sa construiasca iar, altceva. E momentul de inceput pentru drumurile catre o alta revelatie. Luam pe noi echipamentul, si pornim la explorat noile variante. De data asta poate e mai greu, si mai de durata. Sau poate cu muuuuult mai usor, si mai intuitiv, vedem din mers, si le adaptam.
PS Am avut o mica revelatie cind am aratat grafic drumul spre revelatie, cu lucruri din realitate, care puteau fi din orice domeniu: filme, jocuri, experiente comune (mergea si din erotism si sex, hahaha, dar am zis ca trebuie chestii care sa nu devieze prea tare, plus ca subiectul merita abordat serios, cu elemente rationale, mai putin instinctuale)

Persistenta contururilor

Cerurile sint in straturi intrepatrunse, care se descopera pe rind, cind unul cu soare, cind unul cu ploaie, cind unul cu stele, cind unul de o culoare infinita, cind calm, cind vesel si luminos, cind suparat si aruncator de ploi, cind intunecat si meditativ. Cerurile sint o suma a privirilor, care se intorc dupa ce au fost refractate si descompuse in culori de lentilele gravitationale. Cerurile sint partea infinita ramasa din cautarile noastre. A plouat iar. Se spune ca natura face asta ca sa ne aseze oglinzi lichide imprejur, ca sa ne vedem cit am ramas din cei care am fost. Sau ca sa ne analizam reflexiile, si sa reflectam la ele, ca la o clona virtuala construita din nimic, ca sa nu ne mai simtim atit de singuri. Imaginea intirzie cu durata necesara luminii sa parcurga drumul dus intors, de la noi la oglinda, si inapoi. E un timp prea mic pentru simturile noastre. Desi, uneori pare ca e prea mare, ca imaginea e blocata, si ca s-a defectat oglinda. Lumina are viteza constanta, deci nu e de vina exteriorul, cit e creierul, pentru ca el se izoleaza de simturi, si pastreaza imaginea. Sau poate ca el recunoaste o imagine din amintiri, si o aduce voit. Ca si cind ar vrea sa faca un film. O miscare mare s-a desfacut ca un evantai in miscari mai mici, si mai mici, pina au ajuns nemiscari. O imagine persistenta. Care apare peste tot.

Plimbari lichide pe sfere de ploi

Intelesurile vin de la sine, pentru ca le scrii sa fie intuibile, si sa para ca apartin cititorului. De fapt ele chiar apartin, pentru ca mintea lui interpreteaza cuvintele si frazele, si preia ce recunoaste. Scriitorii mari vorbesc simplu, cu lucruri fundamentale pe un fundal sugerat, ca miscarile de idei sa fie in constiinta cititorului. Uneori le mai scot si la suprafatza, cind trebuie impactul sa fie chiar aici, in spatiul de la mijloc dintre scriitor, si cititor. Cite s-au tot scris pina acuma, oare ce ar mai putea impresiona pe cineva? Poate nu mai conteaza ce a fost in istorie, pentru ca noi traim acum, si vrem acum lucruri care sa ne emotioneze, cit timp ne pun pe meditat. Si acum muscam cu toate simturile din realitate. Traim vremuri rezultate din alte vremuri, care si ele sint rezultate. Afara ploua. Simturile se duc spre perceptia imaginilor si sunetelor. E un anotimp nesigur. E toamna spre primavara. E lichid si sferic, ca o reintoarcere la punctele de plecare a fiintelor din imaginatie care au iesit la plimbare. Vreau timp in loc de bani. Timpul nu se cumpara, se foloseste doar, fiecare cit de bine poate. Pina se va inventa o masina cu care sa-l putem prelucra. Cind il vom avea la discretie vom fi altfel. In aer e ce a ramas din linistile trecutului. Si pasari cu 6 grade de libertate. 3 translatii, si 3 rotatii. Ne trebuie si noua. Noua, nu 9. Ce bine e sa fii liber, asa, si sa ai timp. Despre ce sa mai vorbim?

Treceri intre jos si sus

Cerul asta e mare, mai mare ca cerul celalalt, dar mai mic ca cel de dinainte. Oare cite ceruri mai sint? Din toate au ramas toate. Tocate si ames-tocate-tecate. E poetic cu ceruri, ca poti dezvolta orice variante, si te poti da rotund. Bine, daca vrei sa te dai, da' fata de cine, ca sint singur, si vorbesc ca sa ma aud tot eu. Ma dedublez. Cind sint vorbitor, cind ascultator, doua persoane distincte, care cind vorbesc, cind asculta. Beton e sa te poti multiplica, ca-cavalerii mesei rotunde, si sa vorbesti/asculti in mai multe stiluri, sa fii un fel de actor in mai multe dimensiuni. Asa chiar ca ai trai o viata interesanta. Mai multe persoane intr-una, ingramadite, ca in busul de dimineata. Si na, daca esti mai multi poti sa discuti pe toate temele posibile intr-un mode prietenesc. Sigur mai pot aparea si contradictii, pentru ca unii pot avea puncte de vedere diferite, desi suna bizar, daca toti seamana cu tine, in ce fel ar putea fi diferiti, aaaa, poate la chestii de amanunt, de detaliu. Na, uite un subiect de film. Mama cite idei, si toate legate doar de om, si de lume. Chiar, oare cite idei exista in total? Si cite pe ce nivele, ca sint pe etaje, ca intr-un muzeu foarte inalt, sa zic asa, si, ca sa le vezi tre'sa urci cu liftul imaginar pina la e-le. Mai sint si idei derivate, si idei-variante, si sub-idei, sau poate si supra-idei. Na, se pot lega intre ele in toate felurile, ca sint constructii deschise si ideile astea, sau poate ca ele sint chestiile alea idealizato-stoarse dintr-o fraza, sau dintr-un context concret, legat de lumea fizica. Sau meta-fizica, adica una care o depaseste pe cea fizica, sau pe o alta meta-fizica. Sint si aici variante la variante, si, daca mai legam lumile de altele, avem variante la variante la variante in co mbinatii infinite. Bine, matematic vorbind, daca avem numar finit de chestii elementare, numarul combinatiilor dintre ele ar fi tot finit. Am zis infinit ca sa fie poetico-contradictoriu, si sa intrige, hahaha, sa fie ca in filme, cu suspans, si epic, ca sa nu adormim de atita liric. Se pot spune multe, e adevarat, si daca ar fi sa vorbesc, cred ca ar trebui sa traiesc mult mai mult ca sa scot tot, hahaha, cu variante, si daca nu mai invat nimic, desi na, la ce furtuna de orice e lumea de azi, te ia pe sus. Acuma depinde si cit e de interesant ce spun, ca prostii se tot debiteaza, si nu intereseaza pe nimeni, ca na, fiecare are adevarurile subiective proprii, care par fade pentru ceilalti (chiar daca pentru ei sint fundamentale). Cred ca de asta m-am izolat, ca nu mai puteam comunica; ce spuneam eu ii plictisea pe ceilalti (pentru ca nu traisera/simtisera/gindisera ca mine), si ce spuneau ei ma plictisea suficient cit sa adorm instantaneu. Asta e universal, oamenii se asociaza cind au experiente, idei, trairi comune, ca sa regaseasca si inteleaga reciproc, altfel nu comunica, pentru ca celalalt le pare prea altfel, si in afara interesului. Bine ar fi si daca te-ai putea identifica cu o parte importanta din celalalt, mai ales la lucrurile fundamentale, ca acolo e problema, ca multi nu se gindesc la ce chiar merita, si isi pierd viata in detalii (si realizeaza asta cind e cam tirziu). E mult de spus, dar aici conteaza mai mult partea practica, ca asa teoretic pare ca e banal. Si conteaza, cum tot spus, valorile, cele pe care iti bazezi ce spui, si ce faci. Una e sa fii universal, si liber, si alta e sa fii constrins de chestii blocante, care iti vin din imediatul apropiat si concret. Si iar ajungem la educatie. Problema eterna, de la baza comunicarii, si contactelor posibile. Desi, uneori nu-ti mai vine sa te gindesti la asa ceva, ca te poate deprima sa realizezi ca nu prea te-ai potrivi cu nimeni, si ai ramine etern singur. Ca na. Cam asa esti, ca asa te nasti, traiesti, si etc. Aici iar sint variante infinite de discutii. Sarim de la una la alta, ca sa ne facem momentele interesante, si viata de vis. A noastra, ca pe ceilalti oricum nu-i intereseaza, ei le au pe ale lor.