The power of the spirit

Cite dimensiuni au lumile? Cite fiecare, si cite in total? Eu, tu, oamenii in general cite dimensiuni au? Sint toti la fel? Celelalte fiinte cite dimensiuni au? Si, daca au dimensiuni lucrurile si fiintzele, ce fel sint ele, sint legate doar de spatiu-timp, sau mai sint legate si de suflet? Cele de suflet, daca exista, care, si cum sint? Sint relativ la ce simtim, sau la ce gindim? Sau mai sint si combinate? Cum? In ce fel sint aranjate, si organizate dimensiunile astea, unde le putem gasi? Sint finite, sau infinite, daca sint combinate? Si cu ce ne ajuta sa stim asta, putem clasa mai usor fiintza in natura ei fizico-spirituala? Sigur, ideea de fiintza superioara e una care a fost preluata de nazisti, si de comunishti ca sa-si justifice crimele, dar nu la asta ma refer, pentru ca asa ceva mie imi iese din calcul. Nu exista o superioritate a unei fiintze fizice, asta e o monstruozitate. Eu ii sint inferior lui Stephen Hawking, evident, cel putin din punctul de vedere al cunoasterii fizicii teoretice, si ca mine enorm de multa lume. Eu eram mobil, el nu. De el stie o lume intreaga, de mine nimeni. Ce face diferentza? Secolele trecute ne-au aratat fetzele urite ale salbaticiei primitive, pe care lumea a depasit-o. Sintem intr-o continua evolutie, acum invatam sa apreciem oamenii cu idei, si, inca un pic si vom pune inaintea orice ideile. Apoi vor urma lumile, evident. Ne vom trezi acoperitzi de toate variantele spirituale imaginate. Spirite separate de religie, evident. Stiu ca e in natura umana sa devieze, si sa ascoieze spiritul cu idei, ca apoi sa le uneasca in constiintze ale unor zei, ca apoi, iar sa le uneasca intr-un singur zeu, Dumnezeu. Nu exista asa ceva decit in imaginatia noastra, si in dorintza noastra de a avea un protector bun, deasupra. La care apeleaza multe femei, pentru ca ele sint cu mult mai sensibile, si vulnerabile. Doar ca ce cred ele ar trebui sa le inteleaga ca le apartine, si nu exista o constiintza unitara, un rege care sa guverneze tot universul asta urias, pentru ca ar detzine o fortza care sa acopere orice. Nu, fortza fizica si fortza spirituala sint complet diferite. In societate exista dominari bazate pe fortza fizica, sau fortza unor puteri ale unui armament din ce in ce mai perfectzionat, dar asta tine de prezentul nostru, inca primitiv. Peste 1.000.000 de ani e posibil ca armele nucleare, sau altele mai perfectzionate sa fie folosite doar ca sa deviem traiectoriile unor meteoritzi care sint pericole potentziale pentru planeta noastra. Pentru ca, planeta e un bastion al pacii eterne, atunci. Atunci totul va fi construit ca sa sprijine dezvoltarea maxima a spiritului din fiecare, si e normal sa fie asa. Atunci averea baneasca va fi o alternativa, si nu un scop, va fi ceva care va aduce beneficii uriase. Anticipam asta privind la ce fel au adunat averi atitia care au venit cu solutii absolut fabuloase, vezi un Jobs, sau Musk, sau Gates, sau Bezos, chiar daca au mai existat speculatori care au profitat de evolutia economiei, astia s-au redus. Sintem acum in startul unor noi evolutii, clar, a unor revolutii care ne-a transformat prin technologie, deci prin cunoastere. Asta e bine, pentru ca avem in noi toti puterea de a deveni uriasi prin aceasta cunoastere. Chiar daca mai avem tendintze care ne trag spre unele abisuri, na, asta e, fiintza mostenita din noi trece pein toate, si se desavirseste traind, simtind, gindind, si cautind sa construiasca ceva.

Contacte posibile

Cum spuneam, relatiile nu functioneaza pe baza de prejudecati, sau de idei fixe, si arhaic-stupide. E vremea sa ne eliberam de un trecut absurd. Am iesit din vremurile alea, si sintem ce sintem, acum. Nu mai impune nimeni, nimic, nimanui, pentru ca nu e normal sa fie asa. Sintem fiecare liberi sa decida ce accepta, si ce nu. Eu sint aici, asa cum sint, tu esti acolo asa cum esti, si noi cautam oameni cu care sa traim impreuna, pentru ca asa e mersul lumii. Oameni cu care sa comunicam firesc, cu care sa avem experiente, trairi, sentimente care sa ne apropie. Oameni care sa ne semene in ce sintem, cu care sa vorbim despre absolut orice, oricind, si fata de care sa ne aratam exact in toata fiintza. Pentru ca, nu, omul de linga noi e omul care ne determina ce vom fi, asa cum si noi ii determinam ce vor fi ei, pentru ca noi doi ne punem, unul altuia, sufletul, in palma. Si noic ontinuam sa fim prin ei, asa cum ei continua sa fie prin noi. Supravietuim fiind constienti ca depindem de ajutorul celuilalt. Desi asta pare ca e cumva, intr-un viitor, pentru ca, acum avem prea multe determinari de aratat, prea multora. Numai la romani e dorintza asta nebuna sa te lauzi, ca sa te simti ca esti, ca poti deveni ce ti-ai inchipuit, sau ce si-au dorit altii. Si asta pentru ca avem atit de acut constiintza saraciei, si a propriei ratari. Ochii celorlaltzi conteaza mai mult. Ca sa ce? Ca sa iesim din ridicolul programat? Ca sa impunem un absurd peste cel al celorlaltzi? Ca sa iesim din cercurile vicioase in care toti se simt prizonieri? Cu ce ne ajuta o imagine artificiala? Avem o acceptare imediata daca suprapunem o imagine pretinsa peste o realitate fara substantza? Sintem campioni daca sarim realitatile care ne dor? Si ce mai ramine din noi daca vom pastra simple dusmanii, si invidii? Cine va mai putea sa pastreze, din tot ce a fost, ceva cu care sa se poata mindri pentru simplul fapt ca ii vine dintr-un trecut atit de adevarat? Cine va mai ramine un reper pentru ceilaltzi, ca sa poata reveni, oricind, in liniste, si sa vorbeasca calm, retoric, acelorasi prieteni din trecut despre ce am fost, ce am simtit, ce am visat? Cine va reprezenta tot ce sintem, cu calitati, si defecte? Ei, noi? Altii? Vezi, sintem atit de diferitzi. Venim din lumi incompatibile. Simtim totul in alt fel. Ne conectam la tot felul de nivele. Ca sa simtim ca traim, chiar daca totul ni se pare altfel......

Vieti intrepatrunse

Femeia e ea, acolo, unica si irepetabila in vulnerabilitatea ei stralucitoare si eterna. Eu nu m-am inteles cu femeile, recunosc, si nici cu femeia din femeile intilnite, pentru ca, na, asa s-a intimplat. am fost in contratimp. Cind eu plusam, spuneam, vedeam, paream poate prea intruziv, si ea se retragea. Desi eram perfect deschis, si gata sa-m i asum greselile posibile. Timiditatea lor era de vina, sa zicem, desi, hai sa fim seriosi, ca timiditatea asta e o scuza penibila, ca in realitate nu e nimeni timid. In amor avem un curaj nebun sa cautam sa-l dominam pe celalalt, ca si cind am fi in razboi care-pe-care, si cine invinge ia totul, cum spunea ABBA. Ele mi s-au parut timorate ca puteam sa le judec, sau ceva. Asta fara ca sa ma intrebe, ca si cum noi doi eram din  start adversari care incercau sa domine prin ce puteau. Estupid, clar, ca, eu, sincer, intr-o relatie poate par ca am argumente logice cu care sa domin, dar asta nu mi-a trecut niciodata prin minte, pentru ca nu ma intereseaza sa ne luptam, sau sa argumentam in vreun fel. Eu vreau, sincer, doar sa traim, si sa aducem in discutie absolut orice avem in minte, ca sa ne jucam, si sa ne distram. Si am avut nenumarate incercari de relatii, in care, nu am inteles de ce trebuie ca doar eu sa-mi arat vulnerabilitatile. Pai ori sintem egali, ori nu mai sintem, nu? Ele vroiau sa le domin intr-un fel, ca, la momentul urmator sa ma domine altfel, ca sa fim echilibratzi prin ceva ce mi se parea atit de artificial, si primitiv. Pentru ca nu domini pe nimeni, toti sintem liberi, si spunem sincer ce ne dicteaza sufletul, si mintea. Ma rog, o fi si o deficientza venita dintr-un trecut plin de frustrari acumulate. Am si eu frustrarile mele, dar le pot pune pe masa fara probleme, si fara sa-mi fie frica ca cineva m-ar judeca, pentru ca asta sint,  na. Unele tipe vor sa fie sigure, in nesigurantza lor de sentimentele mele eterne, si vor ca eu sa le declar asta. E ridicol, ca nu m-a cistigat nimeni pe ochi frumosi, si nu exist ca sa fiu ce nu sint, de fapt. Am o viata, am stilul meu, am un drum, am atitudini, pentru ca asa imi manifest eu realitatea mea, cea pe care nu vreau sa o impun nimanui, oricine ar fi. Dar, unele nu suporta sa gindesti, sau sa simti altfel, pentru ca ele considera doar ce vor ele ca fiind normalul acceptat. Am vazut in viata mea foarte multe aberatii in gindire, oho, care m-au cam speriat, si care au cam determinat despartiri, pentru ca, na, accept multe, dar nu si aberatii impuse. Sincer acuma, si cred ca sinteti de acord, este foarte multa lume proasta, de ambe sexe, si care cauta sa se impuna cum poate. Atunci cind, si daca i se permite asta. In fine, ma enerveaza sa ma traga cineva la raspundere pentru propriile lor probleme, care exista pentru ca, pur si simplu sint cretini. Si zic asta pentru ca am fost asediat toata viata mea de niste prosti cu manifestari de descreierati, plecind chiar din familie, dar nu detaliez, pentru ca vreau sa uit tot. Stiu ca nu e usor nimic, dar de la o promisiune credibila, la o realitate monstruoasa, e un drum de la rai la iad. Cine l-a trait ma intelege. Cine nu, ma judeca. Bine, sint atit de multe de spus. Si, daca le-as spune mi-ar aduce multi dusmani, pentru ca, na, lumea judeca, chiar daca nu are argumente valabile.

Spatiul invizibil

Dincolo de noi sint atitea lumi. Pe unele le vedem clar, sint opace, au contururi fixe, si suprafetze care reflecta bine lumina stelelor. Altele sint un pic translucide. Altele mai mult. Altele sint deja transparente, altele sint invizibile. Pe ele le stim, pentru ca le-am intilnit doar prin alte simturi, le-am calculat, asa cum calculeaza astronomii unele devieri, ca sa isi dea seama ca acolo, undeva, e un corp invizibil. Nu o gaura neagra, care se poate vedea pentru ca deviaza lumina dimprejur, ci un corp complet de nevazut, pentru ca e prea departe, si reflecta prea putin lumina dimprejur. Lumile invizibile sint la imaginatia noastra, pentru ca pot fi oricum. Daca am avea lumi variatii la lumile originare, unele dintre ele ar fi poate transparente, sau invizibile. Poate coexistam in acelasi spatiu fizic cu variantele lumilor, cine stie..Ce vedem acum e ce ne arata lumina de acum, dar poate intr-o alta lumina am vedea lumile invizibile. Poate ca in primavara de acum e o iarna invizibila cu zapezi invizibile peste orase invizibile in care oameni invizibili traiesc o viata paralela cu a noastra. Orice e posibil, nu? Chiar daca simturile noastre spun pe moment altceva. Poate in alta lume invizibila e o toamna frumoasa, si frunze invizibile cad continuu, ca sa poata fi admirate de alti oameni invizibili, care, ca si noi, sa filosofeze asupra trecerii timpului. Poate ca ei se intreaba daca in afara lor mai exista alte lumi invizibile. Sau poate nu. Poate exista multe universuri suprapuse, care nu interactioneaza decit foarte subtil. Sau, poate nu. Poate exista doar ce e vizibil. Poate restul e o inchipuire. Poate exista ceva doar in imaginatia noastra. Poate vrem doar ca sa existe.  Oricum, ce vedem e prea putin, parca. Vrem mai mult. Ceva care sa ne faca mai putin singuri. Ceva cu mult mai frumos decit exista. Asa ca unele, sau altele, constructii mentale, sau ale spiritului, ca sa ne mentina sperantza vie. Nu le numesc, le stim prea bine. Intr-o realitate valabila raminem la fel de singuri. Dar traim ca si cind nu am fi. Si, ca si cind am putea cuprinde cu mintea tot universul. A trecut ploaia. Poate o alta invizibila e acum activa, undeva, cindva. O ploaie adevarata si uda, care face orasul invizibil sa reflecte toate luminile zilei, sau noptii. Si visurile-vise ale mele sint poate tot asa variantele invizibile transformate in spectrul vizibil. Poate ele chiar exista, si nu sint proiectii virtuale in mintea mea. In fine, de ce oare ma intreb daca sint reale, din moment ce eu le cred reale? Sint ale mele oricum. Si sint mai adevarate decit orice a fost vreodata considerat adevarat. Pentru ca eu asa sint, asa cred, si, pentru mine, ce e al meu e universal. De la o virsta am incetat sa mai cred in realitatea obiectiva. Asta e pentru tinerii care se cred nemuritori. Sigur, sint timpit, pentru ca evident ca realitatea reala exista, indiferent de cum o percepem, chiar daca avem simturile alterate. Ea e la fel in simturile celorlalti. Sigur, putem spune ca toti sint naivi. Si ca adevarul e doar la noi. Putem spune orice. Si ei pot face la fel. Pentru ca impartim acelasi spatiu fizic. Cit traim.

Revelatie

Fiecare cauta fericirea in felul lui, si o gaseste in felul lui, si fericirea asta atit de personala, si aaaaaaabsolut imposibil de definit, poate fi orice: o dimineata de primavara calda cu un soare cit tot cerul, gustul unei mincari dorite de mult timp; o usurare dupa ce ai rezolvat o problema care iti statea pe cap; o intilnire cu o idee, cu mai multe idei, cu o logica, sau cu un om absolut special; o cautare, sau o calatorie; o explorare a unui mare mister; o intimplare pur si simplu venita neasteptat, de nicaieri parca; un vis construit metodic, din aproape in aproape; o intelegere a unor lucruri sau fenomene, etc. Sint multe surse de fericire, dar, pentru mine, una stabila e revelatia, pentru ca asa ceva cere o munca uriasa, si care te elibereaza apoi, te lasa sa  profiti de toate visele-visurile posibile. O revelatie e o revolutie in gindirea ta, o schimbare fundamentala pornind de la vechea schema, care se transforma intr-una noua, si destul de diferita, schimbata in profunzimile ei, nu doar in detalii (desi poate e mult spus, pentru ca fundamental ai sedimentate bine valorile de baza cam de la inceputurile drumului spre cunoastere). Ca sa savurezi revelatia trebuie sa o iei de la inceput cu elementele-idei, pe care le cureti de amanunte, le speli bine, mai aduci si altele, si le asezi intr-o matrice, la intimplare, ca pe niste oameni, pe scaune, intr-o sala de spectacol, dupa care cauti sa vezi ce e cu acel element, de unde provine, care e drumul lui prin timp, care sint conexiunile lui cu lumea (asta pentru scopul declarat de la inceput de a descoperi conexiunile intre ideile adunate, pe care nu le stim, dar, pe care le cautam printre cele posibile). Rearanjam ideile, in timp, ca sa construim matricea-tablou cit mai stabil posibil. Luam elementele si le schimbam locul continuu, lasind ca asta sa se faca intuitiv, de la sine, si miscam tot, pina cind simtim ca se stabilizeaza cite un element, ca intr-un joc electronic cu efecte speciale (aproape ca intr-un joc, nu chiar asa, dar asta mi se pare cea mai buna aproximare, pe moment), apoi altul, si altul. Constructia asta pare haotica la inceput, pentru ca miscarea pare browniana, privita de un ochi strain, doar ca e o miscare gindita atent, ca intr-un experiment cu final neasteptat, pentru ca nu ai nici cea mai mica idee daca chiar va fi un final, daca nu cumva ce incerci e o pura aiureala. Se mai intimpla sa vezi ca unele idei sint din alt film, si le lasi pe margine, timp in care aduci altele, le cureti, si le pui in tablou. Si lucrezi continuu, si incepi sa simti fericirea de a avea un scop, care la inceput pare destinatia (adica revelatia), apoi drumul cautarilor (aici e ce nu inteleg oamenii, ca poti fi fericit continuu, fara sa iti propui, si fara sa cauti asta, doar traind, adaptindu-te, si invatind sa gusti experientele vietii, cautind sa devii tot timpul o varianta mai buna a ta). Asezi, analizezi, rearanjezi totul ca sa satisfaca toate legile cunoasterii (absolut toate, nu e lasata la o parte niciuna, hahaha), in primul rind stiintifice, artistice, etc. Asa, si constructia pare haotica, dar apar, cum spuneam, in tot peisajul asta obositor anumite elemente stabile, care cresc precum cristalele, de la cite un centru (local) spre exterior, sferic (daca matricea e 3D, daca e doar 2D e circular, cu cercul fiind sectiunea sferei vizibila in 2D). Si, asa, incet si sigur (am vrea noi sa fie tot timpul asa) apare constructia finala completa, care e scopul atins, dupa atita munca: re-ve-la-ti-a, cea subtila, sublima, si ideala. Luam o pauza sa ne-o contemplam, luam o mica vacanta de gindire, si traim extazul meritat. Apoi mintea incepe iar sa lucreze, si sa caute sa construiasca iar, altceva. E momentul de inceput pentru drumurile catre o alta revelatie. Luam pe noi echipamentul, si pornim la explorat noile variante. De data asta poate e mai greu, si mai de durata. Sau poate cu muuuuult mai usor, si mai intuitiv, vedem din mers, si le adaptam.
PS Am avut o mica revelatie cind am aratat grafic drumul spre revelatie, cu lucruri din realitate, care puteau fi din orice domeniu: filme, jocuri, experiente comune (mergea si din erotism si sex, hahaha, dar am zis ca trebuie chestii care sa nu devieze prea tare, plus ca subiectul merita abordat serios, cu elemente rationale, mai putin instinctuale)

Persistenta contururilor

Cerurile sint in straturi intrepatrunse, care se descopera pe rind, cind unul cu soare, cind unul cu ploaie, cind unul cu stele, cind unul de o culoare infinita, cind calm, cind vesel si luminos, cind suparat si aruncator de ploi, cind intunecat si meditativ. Cerurile sint o suma a privirilor, care se intorc dupa ce au fost refractate si descompuse in culori de lentilele gravitationale. Cerurile sint partea infinita ramasa din cautarile noastre. A plouat iar. Se spune ca natura face asta ca sa ne aseze oglinzi lichide imprejur, ca sa ne vedem cit am ramas din cei care am fost. Sau ca sa ne analizam reflexiile, si sa reflectam la ele, ca la o clona virtuala construita din nimic, ca sa nu ne mai simtim atit de singuri. Imaginea intirzie cu durata necesara luminii sa parcurga drumul dus intors, de la noi la oglinda, si inapoi. E un timp prea mic pentru simturile noastre. Desi, uneori pare ca e prea mare, ca imaginea e blocata, si ca s-a defectat oglinda. Lumina are viteza constanta, deci nu e de vina exteriorul, cit e creierul, pentru ca el se izoleaza de simturi, si pastreaza imaginea. Sau poate ca el recunoaste o imagine din amintiri, si o aduce voit. Ca si cind ar vrea sa faca un film. O miscare mare s-a desfacut ca un evantai in miscari mai mici, si mai mici, pina au ajuns nemiscari. O imagine persistenta. Care apare peste tot.

Plimbari lichide pe sfere de ploi

Intelesurile vin de la sine, pentru ca le scrii sa fie intuibile, si sa para ca apartin cititorului. De fapt ele chiar apartin, pentru ca mintea lui interpreteaza cuvintele si frazele, si preia ce recunoaste. Scriitorii mari vorbesc simplu, cu lucruri fundamentale pe un fundal sugerat, ca miscarile de idei sa fie in constiinta cititorului. Uneori le mai scot si la suprafatza, cind trebuie impactul sa fie chiar aici, in spatiul de la mijloc dintre scriitor, si cititor. Cite s-au tot scris pina acuma, oare ce ar mai putea impresiona pe cineva? Poate nu mai conteaza ce a fost in istorie, pentru ca noi traim acum, si vrem acum lucruri care sa ne emotioneze, cit timp ne pun pe meditat. Si acum muscam cu toate simturile din realitate. Traim vremuri rezultate din alte vremuri, care si ele sint rezultate. Afara ploua. Simturile se duc spre perceptia imaginilor si sunetelor. E un anotimp nesigur. E toamna spre primavara. E lichid si sferic, ca o reintoarcere la punctele de plecare a fiintelor din imaginatie care au iesit la plimbare. Vreau timp in loc de bani. Timpul nu se cumpara, se foloseste doar, fiecare cit de bine poate. Pina se va inventa o masina cu care sa-l putem prelucra. Cind il vom avea la discretie vom fi altfel. In aer e ce a ramas din linistile trecutului. Si pasari cu 6 grade de libertate. 3 translatii, si 3 rotatii. Ne trebuie si noua. Noua, nu 9. Ce bine e sa fii liber, asa, si sa ai timp. Despre ce sa mai vorbim?

Treceri intre jos si sus

Cerul asta e mare, mai mare ca cerul celalalt, dar mai mic ca cel de dinainte. Oare cite ceruri mai sint? Din toate au ramas toate. Tocate si ames-tocate-tecate. E poetic cu ceruri, ca poti dezvolta orice variante, si te poti da rotund. Bine, daca vrei sa te dai, da' fata de cine, ca sint singur, si vorbesc ca sa ma aud tot eu. Ma dedublez. Cind sint vorbitor, cind ascultator, doua persoane distincte, care cind vorbesc, cind asculta. Beton e sa te poti multiplica, ca-cavalerii mesei rotunde, si sa vorbesti/asculti in mai multe stiluri, sa fii un fel de actor in mai multe dimensiuni. Asa chiar ca ai trai o viata interesanta. Mai multe persoane intr-una, ingramadite, ca in busul de dimineata. Si na, daca esti mai multi poti sa discuti pe toate temele posibile intr-un mode prietenesc. Sigur mai pot aparea si contradictii, pentru ca unii pot avea puncte de vedere diferite, desi suna bizar, daca toti seamana cu tine, in ce fel ar putea fi diferiti, aaaa, poate la chestii de amanunt, de detaliu. Na, uite un subiect de film. Mama cite idei, si toate legate doar de om, si de lume. Chiar, oare cite idei exista in total? Si cite pe ce nivele, ca sint pe etaje, ca intr-un muzeu foarte inalt, sa zic asa, si, ca sa le vezi tre'sa urci cu liftul imaginar pina la e-le. Mai sint si idei derivate, si idei-variante, si sub-idei, sau poate si supra-idei. Na, se pot lega intre ele in toate felurile, ca sint constructii deschise si ideile astea, sau poate ca ele sint chestiile alea idealizato-stoarse dintr-o fraza, sau dintr-un context concret, legat de lumea fizica. Sau meta-fizica, adica una care o depaseste pe cea fizica, sau pe o alta meta-fizica. Sint si aici variante la variante, si, daca mai legam lumile de altele, avem variante la variante la variante in co mbinatii infinite. Bine, matematic vorbind, daca avem numar finit de chestii elementare, numarul combinatiilor dintre ele ar fi tot finit. Am zis infinit ca sa fie poetico-contradictoriu, si sa intrige, hahaha, sa fie ca in filme, cu suspans, si epic, ca sa nu adormim de atita liric. Se pot spune multe, e adevarat, si daca ar fi sa vorbesc, cred ca ar trebui sa traiesc mult mai mult ca sa scot tot, hahaha, cu variante, si daca nu mai invat nimic, desi na, la ce furtuna de orice e lumea de azi, te ia pe sus. Acuma depinde si cit e de interesant ce spun, ca prostii se tot debiteaza, si nu intereseaza pe nimeni, ca na, fiecare are adevarurile subiective proprii, care par fade pentru ceilalti (chiar daca pentru ei sint fundamentale). Cred ca de asta m-am izolat, ca nu mai puteam comunica; ce spuneam eu ii plictisea pe ceilalti (pentru ca nu traisera/simtisera/gindisera ca mine), si ce spuneau ei ma plictisea suficient cit sa adorm instantaneu. Asta e universal, oamenii se asociaza cind au experiente, idei, trairi comune, ca sa regaseasca si inteleaga reciproc, altfel nu comunica, pentru ca celalalt le pare prea altfel, si in afara interesului. Bine ar fi si daca te-ai putea identifica cu o parte importanta din celalalt, mai ales la lucrurile fundamentale, ca acolo e problema, ca multi nu se gindesc la ce chiar merita, si isi pierd viata in detalii (si realizeaza asta cind e cam tirziu). E mult de spus, dar aici conteaza mai mult partea practica, ca asa teoretic pare ca e banal. Si conteaza, cum tot spus, valorile, cele pe care iti bazezi ce spui, si ce faci. Una e sa fii universal, si liber, si alta e sa fii constrins de chestii blocante, care iti vin din imediatul apropiat si concret. Si iar ajungem la educatie. Problema eterna, de la baza comunicarii, si contactelor posibile. Desi, uneori nu-ti mai vine sa te gindesti la asa ceva, ca te poate deprima sa realizezi ca nu prea te-ai potrivi cu nimeni, si ai ramine etern singur. Ca na. Cam asa esti, ca asa te nasti, traiesti, si etc. Aici iar sint variante infinite de discutii. Sarim de la una la alta, ca sa ne facem momentele interesante, si viata de vis. A noastra, ca pe ceilalti oricum nu-i intereseaza, ei le au pe ale lor.

Filme

Am fost intr-un cerc inchis si intunecat, si a fost so-so, nici preaprea nici foartefoarte, ca am mai trecut prin locurile astea, le cunosc binisor. Da' nu e vina mea, e a mediului asta foarte limitat, in fine. Am vazut filme din seria Die Hard, bai nene ce e acolo ramii masca. Bine, stiu ca exista si Mission Impossible, si James Bond, si filme de actiune cu Liam Neeson, sau filme dure de razboi, si toate te cam naucesc, mai ales astea noi au in ele o violenta extrema, nu mai e ca in vremurile alea romantice, cind eroii erau frumosi si semi-activi, acuma e cu bataie de-adevaratelea, vezi cum se dau pumni, cum se izbesc de toti peretii, cum isi trag gloante in cap de sare singele pe pereti, etc. Prea dure parca, te traumatizeaza, de abia astepti sa se termine filmul, sa scapi, si nu opresti ca esti curios sa vezi cum continua (cum e tot timpul). Din James Bond nu as mai vrea sa revad nimic, si, pe viitor as fi curios, totusi sa vad un James Bond nou, o data si gata, mai mult de show, ca e super-spectaculos tot, clar. De fapt din toate filmele nu as mai vrea sa revad vreunul, oricit de mult mi-ar fi placut prima data (doar Masina Timpului, cel vechi, pentru ca nu mai stiam cum se termina, ca, de fapt, na, el se reintoarce in viitor, si ii baga in ma-sa pe toti cei din prezent). Bine, mai sint filme care m-au facut sa ma simt mai bine, si mai optimist, Pretty Woman, ca acolo toti sint frumosi, si totul evolueaza spre ceva fericit, si oamenii zimbesc, peisajele sint frumoase, intimplarile sint dragute, etcaetera. Si un film tot asa, frumos e Summer Lovers, cu place din Santorini, multa maaaaare, femei goale, si un triunghi amoros. Ma gindesc cum as face eu un film care chiar sa-mi placa, ca ar trebui sa aiba absolut de toate in el, ca na, sa merite. O super-idee scifi, dar cu viata reala, clar, un amor neobisnuit la modul surprinzator, violentza chiar nu, dar sa aiba actiune, suspans, asteptare, chestii de-ti sare smaltzul numai ca te gindesti la ele, si multe-multe-multe care sa te ia pe sus, ca nu te asteptai la asa ceva. Se pot face filme si cu buget redus, totul e sa ai idei bune, si sa fii profi la filmat, si montat, in rest poti sa-ti dai drumul la imaginatie fara probleme. Ma mai gindesc. Vad pe youtube ca unii fac sci-fi-uri de max 20 de minute foarte bine realizate, cu nave spatiale, roboti, cosmos, etc, uimitoare, doar ca n-au idei, sint asa ca niste chestii mediocre facute ca sa fie, nu ca sa iti placa, sau sa te invete ceva. Si mai vad la filme ca nuditatea e interzisa, dar violentza nu. Bai nene, nuditatea e o chestie pur umana, toti avem un corp, si toti facem sex, ce naiba e nasol in asta nu inteleg, mai ales ca nudismul e din ce in ce mai popular, ca te simti liber fara haine, si na; yoga de ex, se face nud, ca sa lasi corpul sa respire. Bine, daca e cald, ca pe frig e clar ca nu e nimeni amator de nudism. Si asa dica deci asa as baga in film si scene nud, dar sa fie normale, nu artificiale, sau jenate, sau dure. Na, ar fi ceva, ca daca faci un film bun poti sa te imbogatesti, si sa fii liber tot restul vietii. E mult de zis de filme, dar, ca sa le pricepi trebuie sa te apuci tu sa le faci, si sa inveti din mers meseria asta. Mai trebuie si timp, e adevarat. Ca e un univers uman intreg care poate fi aratat acolo. Si vreau sa fie totul frumos, calm, optimist, ca sa dea o senzatie de sperantza de primavara, ca tot e anotimpul de acum.

Dincolo

Lumile se intorc, vin spre noi cu toate orizonturile de dincolo. Vin sa ne adune alte nelinisti la cele pe care le avem. Si ca sa ne comunice ca ne sint alaturi, daca asta ne poate aduce vreo consolare. Vedem atitea imprejur, si raminem, inca, intr-o asteptare a unor necunoscute. In aer e aceeasi vibratie.Asteptam ceva ce nu stim cind va veni. Semnele au ajuns la noi mai demult. Sint si eu parte la tot. Semanam. Ce ai fi facut in locul meu? Nu mai stiu ce a fost, cum nu mai stiu ce am fost. Lumea nu ne-a iertat niciodata. In urletul persistent am cautat sa devenim. Linistile au venit cind nu ne mai asteptam. Lumile ni s-au rotit imprejur tot timpul. Am fost alaturi atit timp cit am fost atit de departe. Ne-am recunoscut dupa ce ni s-a intimplat. Restul a ramas atit de in urma. Sintem legati unul de altul pentru ca sintem copiii furtunilor care au trecut pe aici.
Nu mai caut sa definesc ceva. Nu mai merit nimic din ce mi s-a intimplat. Ramin un martor care a uitat sa isi poata vorbi singur. Care asculta strigatele de dincolo de el. Care nu mai poate reactiona la alte vise, pentru ca e obosit de ale lui. Un om care arunca priviri spre locuri uitate. Un strain. Fara legaturi cu lumile care ar putea veni din vreun trecut. Sau viitor. Singuratic. Disperat, si fara vreo sperantza, asa cum au fost toti ceilaltzi in care a crezut. Ca un locuitor din lumile de dincolo de imaginatie. Ca o varianta a unor euri de dincolo de orice spatii. Ca un om, care a vazut imagini din alte vieti. Sau mortzi. Toate atit de diferite.
Stii, tu crezi ce vezi. Si iti imaginezi ca ce poate fi e legat de ce exista.Ca dincolo de ce e acum, si aici e o prelungire a unui univers pe care il percepi asa. Pentru ca tu esti rezultatul propriilor experientze. Si daca, totusi, ceva ce e dincolo e diferit? Daca miine e o zi cu alta semnificatie? Cum te-ai simti intr-o lume diferita? Cine esti, de fapt? Ce poti spune azi, ca sa ramina un ceva de care sa te agatzi cind toate se vor schimba?

Limitele lumilor

E o lume fara discernamint. Nu a mai ramas la vedere nimic din ce a fost, in afara de silueta unei masini de razboi. Detaliile dispar si ele. Viata e o intimplare pe locurile astea. Sintem la fel de singuri. Un urlet persista, ca din gura unui copil al tunetului..Nici privirile nu mai ajung acolo, in locurile unde au avut curajul de demult. Am ramas la fel, desi timpul ne-a zdrobit cit sa urlam in cor cu acel copil al tunetului. Ne ducem in aer si vedem cit sa visam ca am trecut destul de mult prin timp. Cit sa vedem toate imperiile cum au trecut prin ruine, si au devenit alte imperii..Hahaha, totul e o imagine distorsionata a ce a fost. Totul e un joc al firii care s-a plimbat prin aer, ca sa ne atraga fiintza noastra cea schimbatoare. Un joc care ne aduce in locuri, si timpuri care seamana, pentru ca atunci e la fel de adevarat ca acum. Pentru ca, si noi, cei de acum putem privi ca cei de atunci. Cu aceiasi ochi, prin fumul timpului..
In aer sint si urlete, si linisti..Metalul a devenit sticla, si aer subtil. Ne tratam altfel. Sintem ramasi aceiasi, de dincolo de abisurile trecute. Recunoastem ceva, si ne e frica de altceva. Recunoastem aceleasi vibratii din aer. Imaginile vin, si dispar. Trecutul distant apare, si se transforma in viitor. Viata e o revenire din nimicul etern. Lumea e acelasi nestiut. Semanam, chiar daca totul apare altfel. Felul in care ma vezi e ceva ce vine din tine. Sintem departe de origini. Plutim printre limitele ramase ale celorlaltzi. Spatiile sint construite ca sa ne cuprinda. Avem in urma ce nu stim ca meritam..Si avem inainte ce vrem sa meritam. Lumea nu stie inca cine sintem. Visam ca sa dovedim. Printre marginile lumilor. Tot.
Invadatorii au limitele lor. Semanam cu ei. Nimic nu e asa cum a fost promis.

Suflet si corp la vedere

Sint o victima a unui eu insumi. Sau insami, pentru ca nu m-am definit exact ce sint, hahaha, pentru ca lumea mi-a dat atitea variante, din care am luat doar citeva caracteristici. Vezi, ne nastem copii, si evoluam pe anumite directii. Baietii sint dusi pe traiectoria asumarii, a deciziei propriilor definitzii, iar fetele pe aceea a respectarii unor entitatzi. Si, din toate, alegem partzi, ca sa mergem pe drumul propriu. Dar lumile sint contorsionate, si noi amestecam in ce sintem variante din ce putem fi, dupa definitziile venite din exterior. Partzi masculine cu partzi feminine. Nu e nimic pur, si noi nu sintem nimic din ce se asteapta sa fim. Ne vedem in oglinzi care ne vin de la ceilaltzi. Chiar asa sa fim? Eu sint eu. Am un corp, am o minte, si caut sa ma inteleg. Inca nu stiu cum esti, pentru ca sint prea ocupat sa ma simt. Nu stiu ce e imprejur, asta va veni mai tirziu. Acum ma privesc, curios. Ma uit cu atentie la organele mele genitale. Am un penis, si doua testicole. Ele se dezvolta. Cresc, se acopera de un par pubian. Penisul doreste sa se introduca intr-un mediu cald si umed. Nu stiu de ce. Am mincarimi in organele genitale. Pielea e foarte sensibila. Vreau si un corp feminin, cu sini, si picioare frumoase, care sa se miste ca o balerina pe o scena. Vreau un chip, un cap artistic, cu emotii in trasaturi. Vreau atitudini exprimate cu miini, si picioare, si miscari gratzioase. Apoi vreau cuvinte care sa imi spuna  clar, ce simt. Si vreau ca si eu sa pot sa spun ce simt, si sa pot sa ating. Vreau sa fie asa, tot, ca un joc venit de nicaieri, in care ne exprimam fix cum dorim, ca atunci cind primim daruri nemeritate de Mos Craciun, cind despachetam cu extaz unele dorintze. Stiu, atunci e altceva, e alt mediu, e artificialul promis, nu e ca si cind noi ne privim ochi in ochi, si stim ca sintem ce sintem. Stiu. Cel mai autentic e cind ne aratam ce sintem, in toata sinceritatea noastra profunda. Tu, eu, pe fatza, ce simtim, fara efecte speciale. E genial tot. Sintem noi insine geniali, pentru ca, uite, am pus sufletul la vedere. E de un miliard de ori mai mult decit am pune corpul la vedere cu absolut toate detaliile, expus ca fie vazut de o lume fara discernamint.

Imaginile unor imagini

Mintea ne construieste lumi. Vedem in interior atitea. Puzzle-uri imense bazate pe elemente de realitate. Pe care le si visam. Cu bine si rau amestecat, ca sa para stabile. O gura apare cu doua buze care se deschid, si interiorul se mareste, si, din abisul ei apare un strigat metalic. O gura fara o fatza, fara un inceput, sau un motiv, care a crescut dintr-o floare, in care petalele au devenit buze. Urletul se prelungeste, cit sa acopere toate strigatele victimelor martzienilor, toata neputintza vulnerabililor care au suferit agresiunile tuturor razboaielor vreodata inventate. Ale celor ce au fost cu atit mai singuri cu cit au fost mai impreuna, inconjuratzi de necunoscutzi, si de tot infinitul din nestiuturile lor. Un peisaj semi-absurd, in care sintem adunatzi toti cei care si-au propus sa-si uite trecutul, cu o privire spre promisiunile aduse de cineva, anume, parca. Sint martzienii, cred, oamenii veniti de pe o planeta numita Marte, dintr-un alt sistem solar, cu care semanam. Sintem poate chiar noi, dintr-un univers paralel. Loviturile spre Terra au inceput mai demult, si acum poate sint ecourile care s-au invirtit continuu imprejurul planetei, ca satelitii. Sau ca un refren intr-un loop nesfirsit prin minte, ca sa ne anihileze actiunile. Un loc e un punct de plecare. Il mai cautam, inca. Avem navele pregatite, si determinarea adunata in  cala. Ne privim in tacere. Energiile sint conservate, si gata sa explodeze. Asteptam un semnal de dincolo de noi. Inca nu stim cind, si de unde va veni. Stand by. Lumea e o incercare. Pe ecrane parametrii sint stabili. Variatii mici ne arata ca ceva se apropie. Stand by, pina la o decizie de actiune. Avem o imagine a noi insine in oglinzile celorlaltzi. Una la care privim, si care vine spre noi ostentativ, ca sa ne activeze dorintzele ascunse.

Spatiu si stil

Racheta Falcon Heavy a companiei SpaceX a lui Elon Musk e pe rampa, si mai are 13 ore pina la decolare, pentru a plasa pe orbita un satelit. Functie de distanta de pamint, viteza satelitului difera, ea se calculeaza simplu (pentru ca se misca pe orbira circulara stabila) forta de atractie a pamintului egal cu forta centrifuga, se inlocuiesc formulele, valorile datelor, si iese viteza. E adevarat ca satelitul mai e atras si de luna, si alte planete, dar, pentru ca distantele sint mari, forta de atractie din partea lor e neglijabila, fata de cea a pamintului. Deci satelitul este transportat la o inaltime data, unde i se imprima viteza tangentiala calculata, ca el sa ramina stabil. Sint sateliti obisnuiti, care "traverseaza" tot pamintul, dar sint si sateliti geo-stationari, care ramin fix deasupra unui punct, pentru ca se rotesc cu aceeasi viteza unghiulara ca a pamintului. Sint curios daca satelitii au si ceva sisteme de ajustare a pozitiei, cred ca da, pentru ca in spatiu orice corp se poate misca, si roti in orice directie, si oricind poate sa devieze. Ma gindesc cita technologie e bagata azi in rachete. Vad ca nu mai folosesc navetele spatiale, probabil nu sint asa rentabile; pe urma ma intreb de ce de atita timp nu au mai fost misiuni spatiale cu oameni de care sa auzim. Probabil s-au concentrat cercetatorii pe studiat alte planete, si au trimis roboti pe Marte, Venus, habar n-am, zic asa si eu, ca nu am cercetat ce si cum. Si cred ca se pregatesc toti de primul echipaj uman pe Marte (unii zic ca deja se vinde pamint pe Marte, dar ca firma proprietara nu asigura transportul, hahaha), pentru ca are conditii in care se poate supravietui mai usor (cu aparatura doar, evident). Probabil vor coloniza Marte in secolele urmatoare, si se vor pregati si de alte planete, dar asta va dura ceva mii, sau zeci de mii de ani. Pina atunci si technologia va fi una absolut de neimaginat azi (nici in filmele scifi, ca acolo se imagineaza viitorul fiind foarte constienti de prezentul nostru, ceea ce poate fi aberant, mai ales daca ne uitam la cum isi imaginau ce avem azi azi oamenii de acum 100 de ani, sa zicem (era o semi-aiureala)). Si asa omenirea isi va cauta alte planete pe care sa se stabileasca, si, poate o va face. Asta cit va exista omenirea, ca, la un moment dat, undeva departe in viitor, mult prea departe, poate va disparea, sau poate nu, cine stie.
In alta ordine de idei, am revazut un dialog intre Marina Constantinescu, si dl Cristian Topescu. De multe ori ma gindeam, de ce e atit de bun dl Topescu, fata de alti comentatori sportivi, de unde provine carisma, si felul atit de incintator de a ne uimi, pentru ca si intr-o discutie directa, ca si in comentariile sportive, dumnealui e la fel de bun. La o mica analiza vedem, de la inceput vocabularul urias de cuvinte folosite, cuvinte de la cele mai simple, si firesti, la cele mai elaborate, sau de dimensiuni mari, cu intelesuri multe, cele mai multe pozitivo-constructive, si citeva catastrofice (folosite mai rar, si doar cind e cazul). Apoi frazele sint construite cit mai simple, si clare, ca sa nu confuzeze, si accentul cade firesc, pentru sublinierea ideii, nu altfel (cum se intimpla azi, ca idiotii pun accentele  haotico-stupid). Frazele contin date, si idei; sint frumoase, echilibrate; informeaza in timp ce te deconecteaza, te "entertain", si totul devine, pe ansamblu, un fel de poveste construita cu elemente din realitate. Asa fac si scriitorii, de fapt, deci dl Topescu e un scriitor care vorbeste o carte nescrisa. Astazi lucrurile au deviat atit de mult cit sa devina grobianice, si lucratorii din media folosesc niste cuvine, accente, tonuri, si idei destructive pentru mental, de asta regretam carisma unor oameni din trecut. La o analiza mai detaliata descoperim mult mai multe, dar am scris asta ca sa am o idee buna de cum sa fac diferentele intre stiluri, daca astazi mai exista totusi, stil in media.
PS Se verifica inca o data ca "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Nu ai cum sa ajungi "calitativ" fara o munca uriasa  in spate de educatie, si auto-educatie, prin "acumulari cantitative" de valori spirituale (ca cele materiale sint iluzorii, si trecatoare, cum s-a demonstrat).

Schimbari

Am observat ca mare parte din oameni, daca te porti frumos cu ei, pentru ca respecti niste valori, considera ca esti un idiot numai bun de calcat in picioare. De asta mai am momente de revolta, cind sterg cu maimutoii aia pe jos, ca altfel nu mai poti continua; de fapt nici nu mai continui. Asa a fost absolut tot timpul. Si in Romania, si aici, am vazut un val urias de ostilitate impotriva mea, din partea unora carora nu le faceam absolut nimic. E probabil mediul de vina, si conteaza si norocul sa nimeresti niste oameni de treaba pe traseul vietii. Mediile, oamenii trebuie cautate, si sa nu te lasi pina nu le gasesti, iar eu nu am stiut asta, am crezut ca asa sint toti, ca cei pe care i-am intilnit. Trebuie luptat ceva ca sa te intilnesti cu oameni cu care ai valori comune, si ei exista, asta e sigur. M-am certat destul de urit cu cretinii astia cu care din nefericire impart un spatiu, dar curind sper sa ma mutl de aici. Oricum, pentru mine astia au incetat sa mai existe ca persoane, ii tratez de acuma incolo fix ca ce sint, no more Mr Nice Guy for who doesn't deserve my nice approach, am sa fiu mult mai dur cu descreieratii, pentru ca astia mi-au facut cele mai mari probleme. Pe romaneste, am decis sa-i fut pe toti fix cum si-o cauta, fara sa mai am procese de constiinta. Sint inginer, stilul meu de viata nu e unul colorato-imbecil, sint mai retinut aparent (desi nu sint absolut deloc asa), si mai distant, la o prima si superficiala privire. Mi-a fost frica mult timp de oameni, pentru ca mi-au facut mult rau, cam toti, cu foarte rare exceptii, si mi se parea ca erau toti parte dintr-un sistem, ca erau mina in mina si dispusi sa te distruga; de fapt sa ma distruga, pentru ca ceilalti poate au avut o alta perceptie, si un alt optimism. Mi se parea ca toti sint robotizati, si cu idei putine si fixe, si ca, absolut orice as fi facut m-ar fi lovit, intr-un fel, sau altul. Pentru ca pe toti ii vedeam de un cinism, si o brutalitate infinita; dar asta e valabil pentru idioti, pentru ca, totusi, oamenii educati sint cu totul altfel, cu ei chiar comunici bine, uneori te si imprietenesti. Lipsa prietenilor a fost o mare si nefericita constanta a vietii mele. De multe ori ma intrebam in ce fel de lume traiesc, asa de dusmanoasa. Aici e problema de cum iti regasesti propriile valori in lumea dimprejur, cind trebuie sa lupti atit de dur pentru supravietuire. Si ele sint gasibile, dar trebuie sa le cauti, trebuie sa iti asumi ca mai e un drum inainte cu multe posibilitati de a fi ranit, dar o sperantza pare ca exista. Vreau sa-mi fac o familie, am obosite sa fie singur in fata lumii, imi trebuie o tovarasa de baricada, sa zic asa, cu care sa mai impart grijile, si fericirile, ca na, asta e omul, nu e bun izolat, are nevoie de alte suflete cu care sa se mai intilneasca. O sa incep sa caut mai mult, mai ales ca mi-am  mai revenit din perioada absolut sinistra prin care am trecut. Si parca nu-mi mai e asa frica, pentru ca am vazut ca, oricit de duri ar parea cretinii, au si puncte slabe, totul e sa le gasesti si sa le folosesti, daca te ataca. De acuma incolo schimb strategia, nu-i mai las sa ma atace, si eu doar sa ma apar. O sa le-o dau ca in filmele cu arte martiale, contracarez si lovesc aproape imediat. Metaforic vorbind, ca atitudine, ca nu am de gind sa bat pe nimeni, nu sint genul. Cica sa ierti, si sa intorci si celalalt obraz, hahaha, asta e o atitudine de stupiditate maxima. O fi valabil in tara idiotilor lenesi. Eu sint mai dinamic, si mai bine adaptat ca unul care sa accepte asa  ceva. In fine, vedem in timp. Deocamdata inca ma mai refac dupa depresie. Dar am pornit motoarele.

Pretty Woman

Am re-vazut Pretty Woman. Nu mai stiu cind l-am vazut prima oara, dar acuma mi-am amintit ca atunci cind mergeam la film la cinema, intram cu totul in atmosfera, si cind se termina totul, intram iar in realitate, si era ca un soc, pentru ca lumile astea nu erau compatibile. Atunci ziceam ca, orice ar fi, plec din tara, si nu ma mai uit inapoi. La plecare am avut un soc. Apoi am reusit sa ma reconectez cu lumea din care am plecat. Ce regret e ca, sint singur, si nu aveam asta in plan. Na, viata. Bine, mai am timp, si e intelept sa-mi folosesc bine timpul ramas. Sa vedem. Totul e sa-mi repornesc motoarele, ca le-am pus pe stand by. Bai ce film frumos e Pretty Woman, e o poveste cu un el, o ea, un amor, si un final in care el o intreaba: si, dupa ce el o salveaza din turn, ce se intimpla? iar ea raspunde: si ea il salveaza pe el. Na, imi trebuie deci: un turn, o ea, un cal alb, o sabie (ca sa fie ca in poveste, sabia nu trebe neaparat de firma), si un amor. Restul vine de la sine, si finalul se construieste fericit asa, in virtutea inertziei.

Fascinatia lumilor

Mie, de departe, cel mai frumos mi se pare jocul cu ideile mari, plutirea prin spatiile alea calme si stabile, pentru ca viata e prea scurta sa o ocupi cu prostii. Si oamenii capabili de idei mari sint si mai draguti, mai generosi, mai profund umani, pentru ca inteleg multe, si au o curiozitate innascuta, una care i-a adus pe drumul asta al cunoasterii. Si sint, mai sexy, mult mai prietenosi, si simti un fel de pasiune aproape senzualo-erotica prin aer, cind comunici cu ei, mai ales cind sint femei, pentru ca, na, fata de barbati e o anumita abordare serioasa, desi, e poate chiar mai copilareasca decit orice a existat serios, vreodata. Noi oricum invatam toata viata, iar procesul asta al invatarii ne transforma in copii, practic, si, de asta cautam sa aflam cit putem de mult, si sa ne construim valori, sisteme de valori, sa ierarhizam, sa aranjam frumos, pe nivele toate descoperirile noastre. E genial, asa e fiinta noastra de fapt, una care se cauta pe sine, prin oameni, locuri, amintiri, carti, filme, idei, prietenii, etc. Pe mine chiar ma mira ca unii mai au timp de altceva, cum ar fi sa caute sa faca bani, sa cumpere, sa alerge dupa iluzii, etc, pentru ca astea sint straine de fiinta profunda, ele sint doar social vinate, ca sa epatam, sa ne dam rotunzi fata de ceilalti. Depinde de valorile proprii, de fapt, care depind de educatie, cum ne construim  viata. Imi plac la nebunie emisiunile-discutii cu oameni inteligenti, si care au construit niste valori reale, fie ca sint de formatie stiintifica, sau artistica, pentru ca sint ultra-deschisi, si isi pun sufletul la vedere,  si ne dau atiiiiitea informatii bune despre atit de multe lucruri. Am vazut Interviu cu un campion, cu dna Zeca Buzura, sint fan, e atita farmec si un calm cald care povesteste atiiiit de frumos despre cum e lumea, cum sintem noi, si cit de mult mister ramine de descoperit. O proza poate deveni si poezie, asa cum si invers e valabil. Totul e sa fim curiosi, sa ne luam popcornul, sau semintele, berea, si sa savuram toate lumile care ne poarta prin ele. E absolut fascinant sa traim, nu? Mai ales ca descoperim o emisiune spectacol intr-o duminica lenesa de primavara.

Drumul dintre drumurile celorlalti

De cind pun poze la posturi a crescut numarul de accesari. Na, imaginea vorbeste mai bine si mai apasat ca-cuvintele, de aia are success Instagramul, sau Facebook, sau altele, ca e mura in gura, vezi poza si te minunezi, nu mai tre'sa gindesti la ceva, ca iti spune poza la ce sa gindesti (daca e cu scopul expre sa manipuleze, ca daca nu, nu e, behehe); ar trebui sa le dea voie si cu poze in pielea goala, ca poate duduia respectiva e o nudista convinsa, crede in natura, face yoga, apeleaza la spirit, si traieste sanatos, maninca sanatos, etc. Cine vrea, se uita, cine nu, nu. De fapt pozele cu dame nude au cele mai multe accesari, de departe. E bine ca nu dau voie la poze deochiate, ca se pastreaza o decentza, cit de cit, desi, la ce enormitati debiteaza unii/unele, dai sa fugi nene. Ce ti-e si cu chestiile astea de socializare. Adevarul e ca sint bune, ca poti sa regasesti oameni cu care ai pierdut contactul, macar sa-i mai vezi cum arata, si sa-ti mai aduci aminte de cum erau pe vremurile alea iremediabil-trecute, si cum puteai discuta cu ei, ca sa intelegi mai bine cum au contribuit si ei la transformarea ta. Asta si ca sa rezolv problema cu amorul; de fapt ca sa vad cum sa pun problema cu amorul, mai exact, ca odata bine pusa, solutia e mai usor de gasit, ca in matematici. Cum spuneam, ma uitam la unii pe fb, am gasit ceva lume, colegi, vecini de bloc, sau unele vedete de pe la tv-uri, unii scriitori, etc. Ii poti citi cum sint, printre rinduri, iti cam dai seama cum gindesc, sau simt, si e ok, le vezi si latura aia umana, vezi ce greseli au in ce spun (daca se exprima pe ei, sau analizeaza ceva-uri de prin viata sociala), na, e nprmal sa mai greseasca, asta-i face sa arate reali, chiar daca mai spun si enormitati, citeodata. Mi-am adus aminte de vremurile de altadata, si ce frumoase erau lucrurile in felul in care le vedeam atunci, oamenii erau mai buni, mai deschisi, mai veseli, chiar daca era o saracie generalizata, si o dictatura a unui prost. Traiam intr-o armonie cu exteriorul toti, la gramada, si fiecare isi facea din iluzii o fericire a lui, proprie. Bine, eram constient ca nu trebuie sa vorbesc mai mult decit trebuie, ca regimul era cu ochii pe tine, si ai fi avut de tras niste consecintze nasoale, ca abrutizatii nu aveau simtul umorului. Amintirile au in ele si locuri, si oameni, sau locuri si stari de spirit, atitudini, pasiuni, mai multe, sint legate de trairi afective puternice, lucruri care te-au impresionat la un anume moment din viata ta. Tin minte ce grele erau examenele la facultate, si nu pentru ca aveai de memorat ca un dobitoc o infinitate de absurditatzi pe care le uitai repede (asta era baza, de fapt), ci pentru ca absolut tot era impotriva ta; atmosfera era sinistra, in salile in care asteptai sa intri la oral. Toti repetau, si bravau, se lamentau, se holbau la tine, si parca vorbeai singur, ca nu pareau ca te poti intelege cu vreunul, toti erau in lumea lor, robotizatzi si imbecilizatzi de atitea informatii cu care nu aveau in comun nimic, ca nu gindeau, se vedea din avion, ci doar erau buni recitatori. Cind ii vedeam pe toti ce figuri aveau, mi se cam facea frica, si de multe ori ma intrebam ce cautam eu, de fapt acolo, si, in general in lumea aia populata cu ei. Aveam o frica de imi venea sa vomit, si cautam sa ma duc undeva unde sa nu vad pe nimeni, ca sa nu-mi mai strice minimul meu optimism, pe care reuseam cu greu sa-l conserv. Mi se parea ca am uitat tot, si ca lumea e pe dos, si nu meritam asta, si imi promiteam ca daca scap si de examenul asta, ma schimb cu totul: gindire, sentimente, atitudini, si ma fac om cu adevarat serios, pe care sa nu-l poata deturna nimeni de la scopurile lui. Bine, eram gata sa semnez un pact de asociere cu dracu' ca sa treaca toate, la ce emotii aveam, si cum ma consumau idioteniile astea fara sens, pentru ca, erau foarte multe lucruri gresite, si idei, si logici, si feluri de a fi, era totul foarte la vedere si clar, dar toate erau mizerii acceptate de toti, in fine. La examen ma concentram, si stergeam din minte tot exteriorul ala, ca sa intru in interior, si atunci era o fericire, imi ziceam ca oricum asta e, scriu ce stiu, spun tot ce imi aduc aminte, si ii bag pe toti in ma-sa. Dupa examen ma plimbam pe jos destul de mult, ca la uit tot, pentru ca sa ma pot focusa pe alte examene, care veneau. Mai luam si busul, sau tramvaiul, si stateam la fereastra sa ma uit la lume, stiind ca, de cum ajung, maninc ceva bun, si ma bag la somn. Bine, sint multe de spus, asta e ce se vedea din afara, si putin dinautru, dare detaliile faceau toata situatia sa arate asa, si nu altfel. Am cautat sa analizez ce greseli am facut, ca sa nu le mai repet, dar nu eram eu de vina, pentru multe, era mai degraba nenorocul meu sa dau peste multi nemernici capabili sa calce pe tine. Asta e, na, toti sufereau din cauza lor, pentru ca erau si multi tipi, si tipe de treaba, unii cam naivi, in fine, lume amestecata. Ce e interesant e ca nu am facut nici-o prietenie stabila cu niciunul/a. Am fost doar in relatii amicale cit eram pe aceleasi baricade, apoi si-a vazut fiecare de drumul lui, prin viata.

Amor explicat

Tu esti un cineva, care traieste intr-o societate, adica intr-o bucatica mica-mica din societatea asta, si care, de voie, de nevoie, are contacte sociale cu diverse alt-cineva. Intilnesti barbati, femei, copii, batrini, colegi, rude, straini, etc, tot timpul, si, cumva, intr-un fel, sau altul, comunici. Bine, eu, dupa multe incercari completamente esuate am concluzionat ca-comunicarea mie nu prea imi reuseste. Sau nu le reuseste lor, ca e si posibilitatea asta. Dar, presupunind ca aceasta comunicare ar fi posibila, ea ar incepe de undeva, in care se comunica amabilitati, urari, sau generalitati, si poate continua pe tot felul de teme, asa am vazut ca se intimpla in filme, ca na, acolo sint un fel de experiente exceptionale (care ar fi posibile, dar nu asa de artistic). Asa, si comunicarea continua, informatiile circula in ambele sensuri, si se descopera lucruri comune, fie ca-s experiente, placeri, sentimente fata de ceva sau cineva, pasiuni chiar. Daca se trece de nivelul "critic", comunicarea aceea poate fi inceputul unei prietenii, de la care poate deveni pasiune, sau chiar iubire. (Scriu asta ca sa-mi lamuresc in minte drumul posibil de urmat spre amor, si de ce nu a functionat pina acuma). Ei, in iubire e altceva, e alt nivel al relatiei cu cineva, pentru ca, acolo e o prietenie ridicata la puterea a n-a. In iubire ai garantia reactiilor prietenoase, al ajutorului, al sprijinului pentru orice. Spun astea pentru ca m-am decis, de cind am vazut Podurile din Madison County, sa incerc sa inteleg mai bine cum e treaba cu amorul, si ce ma asteapta in caz de o relatie serioasa. Pai, hm, sint multe de zis, pentru ca amorul e complicat, are multe subtilitati. Un avantaj major din start e confortul ca ai un suflet care te sprijina neconditionat, si, pe linga asta poti sa faci sex la discretie, cind si cum vrei (ca, daca e amor, na, ai unele libertati, sau le ai daca iti ceri voie inainte, hahaha). Acuma sexul e, si nu e important, depinde de ce atentie ii acorzi, e mai bun ca ai un suflet cu care sa comunici, si sa nu te mai simti singur. Si chiar daca nu stii cum sa te comporti fata de partener in anumite situatii, no problem, discuti deschis cu el pe orice tema, si te edifici, totul e sa iti placa sa fii cu el, de la inceput. Bine, asta simti cind te vezi, sau, de ce nu, cind te intilnesti pe vreo retea de asta de socializare, ca se vede si acolo daca esti pe aceeasi lungime de unda. Ma gindesc de ce nu mi-am gasit inca o partenera, poate si pentru ca am avut mult de descoperit, mult de invatat, de muncit, ca sa inteleg mai bine lumea asta, si mi-a trebuit liniste, iar asta o gasesti in singuratate, ca in cuplu apar conflicte. De fapt asta a fost problema mea cu o relatie: eu urasc sa ma cert, sau sa trebuiasca sa argumentez, sau sa ma explic, mai ales cind e vorba de lucruri evidente, si de aia am decis ca genul asta de relatie mai mult ma consuma; mie imi trebuie calm, si comunicare. De fapt mai e vorba de ceva: de inteligentza, adica de una care sa fie compatibila cu a mea. Acuma na, sint multe probleme ca sa atingi un nivel bun al unei relatii/iubiri, dar dupa asta e altceva, traiesti o alta viata, si devii un alt om. Ce scriu aici e ca sa nu uit, si sa explic amorul (pentru mine, asta e inceputul).

Amor, si un pod din Madison County

Parca am o retinere sa mai scriu titluri de filme, pentru ca pare ca n-o sa vin cu nici-o idee mai buna, ci o sa zic cum m-a impresionat, si in ce fel, filmul respectiv, iar asta o sa fie ceva complet neinteresant. Acuma hai sa spun ca am vazut "The Bridges of Madison County" cu dl Eastwood, si dna Streep in rolurile pincipIale. Bine, primele 3/4 sint cam banale, cum se intilnesc ei, dar sfirsitul e plin de chestii. E o poveste de amor intre 2 oameni mai in virsta, care s-au iubit, si despartit, ea avind deja o familie si 2 copii, si un sot bun, iar el fiind un fotograf-calator prin lume. Aventura lor a durat 4 zile, dupa care ea a decis sa ramina alaturi de familia ei. Na, cinismul vietii, desi ei si-au dat seama ca asta e iubirea vietii lor, o iubire completa, si rara, dar, fiecare a avut ratiunile lui pentru care a luat propria decizie, desi ea a vrut sa intrerupa relatia, desi il iubea, etc. Dupa ce i-a murit sotul, i-au plecat copiii, ea a incercat sa-l gaseasca, dar degeaba. Dupa un timp a primit o mostenire, si citeva scrisori, dupa moartea lui. Pina a murit s-a gindit zilnic la el, si a lasat prin testament sa fie cremata, si cenusa aruncata in riul de sub podul din Madison County, unde s-au intilnit ei romantic. Am vazut mai multe filme in ultimul timp ale lui Clint Eastwood, pentru ca am vazut ca e regizor, actor, si a avut doar filme bune, cu success la public. Dupa filmul asta ramin mai multe intrebari, care pot avea, fiecare, mai multe raspunsuri, pentru fiecare, pentru ca sint cu multe interpretari: Ce e iubirea? Exista iubirea absoluta? Care e raportul intre un film, si realitate? Raspunsurile pot fi multe, cu explicatii multe, care ar umple cel putin 100 de posturi, dar ar risca sa devina plictisitoare, desi asa intrebari sint bune de gindit si meditat. E bine ca le-am pus pe intrebari, desi mai sint inca un miliard, pe tema asta. Ma gindeam la cum a evoluat technologia asta, ca, in curind, fiecare va avea la dispozitie cam tot ce-i trebuie ca sa faca singur filme ieftine, si pe viitor nu va mai avea nevoie nici de actori ca va folosi personaje 3D pe computer. In fine, mai caut sa mai vad filme cu Clint Eastwood, ca merita, cred, iar el are 88 de ani si cica vreo 400 de milioane de coco. Cred ca cel mai rau ii pare ca, oriciti bani ar avea, nu poate cumpara cu ei timp.Conteaza si genele, ca Kirk Douglas are peste 100 de ani, ala longeviv.
PS Pentru ca tot scriu sa nu uit, am observat ca atunci cind vad un film parca sint mai implicat, am sufletul mai linistit, ca exista ceva exterior, nu stiu cum sa explic. Cred ca de asta imi trebuie musai sa imi fac o relatie, ca sa imi cedez (intr-un fel) drepturile de asupra persoanei mele, si sa fiu implicat in ceva real, asa cum e amorul, pai nu?