Drum de cautari

Tu treci prin lume, asa cum si lumea trece prin tine. Asta mi-a venit acum citeva minute, ca sa am de unde sa incep sa scriu. Ca eu scriu, cind vreau sa spun ceva, nu ma apuc sa debitez cuvinte, ca sa ma aflu in treaba, si sa scriu "carti", cum face tot romanul descurcaretz. In fine, e multa maculatura pe piatza, care cam inunda tot, si cei care chiar au ceva de spus se vad bagatzi in umbra, pentru ca ceva bun nu se vinde, asa cum se vind prostelile comerciale. Ma rog, e un comertz aici, si o afacere, ca peste tot, ca se orienteaza lumea spre ceva de unde ies bani, de parca valoarea ar fi cuantificabila mercantil. Na, asta e lumea, mai are ceva de mers pina o sa dea de valorile autentice, care sint diferite de cele de azi, clar. De asta tot zic ca m-am nascut prea devreme. Ce fain ar fi fost sa ma fi nascut in 3019, ca aveam alta traiectorie, cred, desi, daca ma gindesc, la ce sint a contribuit mult mediul, si frustrarile mele cele infinite, si cautarile, si nereusitele, etc. Ca eu, sincer, nu am un talent clar determinat, nu sint bun sa fac ceva fixat, fac inginerie ca hobby, si pentru ca am studiat-o, dar pe mine ma pasionau multe, si nu stiam ce anume din toate, ca gaseam lucruri interesante peste tot. Sint renascentist, clar, si cam cautator de idei care sa mi se potriveasca cu un fel de stil, sa zic asa. Cred ca am cautat tot timpul niste adevaruri, care fugeau de mine prea repede; sau nu aveam eu suficienta perceptzie sa le gasesc. Ori ma fascinau misterele care nu aveau vreun raspuns, nu stiu. Dar am cautat toata viata ceva ce nu era usor de descoperit, si nu erau iluzii, ca sint destul de matur sa nu ma mai las pacalit, erau altcevauri ce apareau de peste tot. Daca as fi avut ureche perfecta, si simtz al armoniilor, as fi fost dirijor, poate. Daca as fi fost om de stiintza as fi devenit cercetator, dar eu sint, ca formatzie, inginer, deci ce caut, chiar nu stiu. Poate ca sa dezvolt niste proiecte interesante. Era o vorba, care m-a marcat, apropo de examene la facultate, ca am avut destul de multe restantze, ca n-am fost studentul eminent, ca nu as fi avut cum; si vorba spunea: ca sa iei 10 la un examen e simplu, trebuie sa stii tot; dar ca sa iei un 5 la restantza nu se stie cit trebuie sa stii. Si asta cum e? Doar un geniu ar lua 5 la o restantza? Poate ca da, poate ca nu, dar am dat restantze multe, si, la un asa examen, proful te trecea prin toata materia, dar nu la nivel de generalitatzi, ca ar fi fost prea usor; te bombarda cu detalii nene, ca sa simtzi cum e materia lui dilie. Te executa, ca pe un proscris. Na, asta a fost situatziunea, si eu am reusit sa trec de toate. Pai ori sint geniu, ori nu mai sint deloc. Bine, atunci am avut momente, dar asta nu m-a facut ulterior, un geniu, pentru ca nu am putut sa ramin intr-o lume superioara, a ideilor, desi mi-as cam fi dorit, cumva. Dar, atunci, am avut niste revelatzii, si, am fost tentat, si, cam de atunci, cam caut. Am si gasit cite ceva, dar nu suficient. Acuma sint pe drumul acela, si cred ca o sa-l pastrez, ca imi convine. Si, ce mai gasesc pe traseu o sa fac public. Pina atunci sint in cercetari.

Miracolul vietii

Lumea e un set de culoare paralele. Lumea e o varianta mai buna, azi, pentru desfasurarea imaginatziei. Lumea e un bilci al deshertaciunilor. Lumea e locul vietzii, care creste in valoare, si ambitzii, si care dezvolta, continuu, binele. Lumea e tot ce e imaginabil, cu bune, si rele, si, in care, binele cotropeste, prin putere, tot ce a fost nociv, in istorie. Lumea e o varianta exterioara, asa cum e, in multe situatii, o varianta interioara. Ieri am fost sa ma plimb iar, prin orasul plat. Asta imi prieste, sa vad platitudini linistite, si fara pretentzii de exteriorizare de vreun fel. Sa vad oameni care sint conformi, si care par deschisi. Care zimbesc, care par sa imi vrea binele, care fac gesturi prietenoase. Care ma relaxeaza, chiar daca stiu ca nu voi putea comunica niciodata cu ei. Care construiesc o aparentza de bine. Pentru ca ei se opun relelor concrete, si anihileaza monstruozitatzile, ceea ce e, sa recunoastem, enorm. Calmul lor e revenirea calmului meu, si reintoarcerea la mine, dupa atit de multe, si nemeritate, impacturi sociale. Si punctul de plecare al meu spre un posibil vis imaginat, intuit mai mult, decit construit constient. O origine al tuturor drumurilor posibile. In timp, si spatiu, pentru ca lumea e si timpul tau, scurt, al unor uriase treceri catre altceva. Busul e aglomerat azi, de oameni care vorbesc continuu, si isi povestesc vietzile. Sint atitea idei, imprejur, cit sa am la ce sa ma gindesc 1000 de ani. Si, fiecare are justificarea, si dreptatea lui, pe care, sincer, i-o acord. Inteleg cit am access, din toate, dar, ma intorc la mine, pentru ca eu sint regele lumilor mele. Imi reintorc linistile, ca sa pot privi peisajele, care trec, si ma pun pe ginduri. Am fugit de starile celorlaltzi, pentru ca imi provocau multe nelinisti, si am ramas la peisajele care sa-mi evoce stari doar mie, cel ego-centristul invizibil al timpurilor astea. Si era mai bine asa, pentru ca era mai important sa-mi revin  la simturile mele fundamentale. Pentru mine, starile le-am legat de locuri, pentru ca, sincer, oamenii erau dezamagitori. Pentru mine spatiul era declansator de stari. Intr-un loc simteam ceva important, si special, asa cum, in alt loc simteam altceva, la fel de important, si de special. Spatiile ma determinau sa fiu, sa simt, sa gindesc intr-un fel anume. Si totul era legat de oras, de orasul acela, in care, traiam, mental, pe care il vedeam atit de clar, in detalii. Pentru ca ma plimbam prin el, eu cu mine, si prin locurile acelea ma simteam cel mai liber, sa fac, sau sa gindesc, sau exprim ceva ce era din interioarele mele infinite. Stiu ca e o lume uriasa imprejur, dar, eu, acolo ma simteam capabil sa redevin ce eram dintotdeauna. Orasul poate avea un nume, dar asta ar fi eticheta data locului concret. Pentru mine conta altceva. Conta spatziul in care eu sint ce simt ca sint, eliberat de orice constringeri posibile. Locul determinarilor mele. Si locul tuturor vietzilor mele interioare. Si locul care se va schimba continuu, si dupa ce eu nu voi mai exista pe planeta asta. In fine, sa nu dramatizam excesiv, pentru ca lumea asta nu vrea sa ne vada pesimisti, in adevaruri, cit optimisti in posibilitatzi. Si noi sintem, inca, optimisti, si creativi. Si putem, prin cuvinte, sa deschidem toate variantele. Baaaaaai, ce frumoasa e viatza, si ce multe putem sa aratam, cit traim. Depinde doar de noi sa facem asta, si sa ne lasam purtatzi de idealuri, asa, simplu, ca si cind totul ar fi acel firesc dorit, si la indemina oricui. Ha, ce bine ca traim, si ce miracol ca am avut sansa sa experimentam atitea..

Proiect

Societatea romanesca o sa aiba nevoie de timp, sa-si revina, si sa devina democratico-meritocratica, pentru ca lumea a fost redusa la tacere, de frica, pe vremea dictaturilor succesive, de la '45 incoace. Pe vremea aia era aberant absolut tot. Era o disciplina sociala incredibila, desi se mai intimplau si nenorociri, dar toti respectau legea, ca legea nu ierta pe nimeni, nici chiar pe membrii de partid, sau pe sefi, ca ceasca a vazut cum e cu tradarea, la romani, si nu mai avea incredere in nimeni, in afara de tanti vaca aia pretins chimista de renume mondial, savant cu succese in toata galaxia. Bai, si totusi, dincolo de orice, cum naiba sa devina dictator un pacalici de asta cu 2 clase primare neterminate? Pe oportunism, clar, si sarirea legilor, cum fac si idiotii de azi care-si dau doctorate in serie pe copiat/reformulat smechereli scrise de altii (ele sint stiintifice, in originale, dar devin smechereli, cind sint abil preluate; e adevarat ca azi nu e nimic nou, si cartzile se scriu din cartzi, cum se spune). Si acuma, peste tot sint grupari pe prietenii, peste tot, e adevarat. Eu pot sa fiu genial, daca sint singur, si nu ma sustine nimeni nu am nicio sansa sa produc ceva, evident. Noroc ca nu-s genial, dar am idei bune, si as functiona bine intr-o echipa, ca nu pot sa fac singur munca unora specializati, clar. E multa birocratie peste tot, si companiile nu investesc bani in cercetare, ca vor profit mare, si rapid. Vad pe Youtube ca sint multi care fac niste chestii de-ti sta mintea in loc, dar ei au chestiile facute deja, si au nevoie doar de finantare, ca sa produca in serie. Mama, si ce buna, si practica e chestia mea, doar ca am de rezolvat multe detalii, de construit, si verificat prototipuri inainte, dar asta se face repede, daca gasesc varianta cea mai buna teoretica inainte, ca ma tot gindesc, ca-s multe idei de verificat, na. Un produs bine facut, dupa cum mi-l imaginez ar rupe piata, cred, ca e universal, si e pentru public, in primul rind, pentru uzul de zi cu zi. Acuma pot sa fac variante multe, unele mai simple (si ieftine), altele mai cu mici chestii robotice (mai scumpe, care nu prea ar fi cumparabile acum, dar, in timp, vor deveni ultra-accesibile). Daca as avea o mica echipa, de maxim 5 ingineri buni as rezolva tot in maxim 3 luni. Bai, si ar fi atit de misto tot, daca as gasi vreo firma sa ma finantzeze, uhu, ar fi o nebunie. Probabil ca o firma mare, cu bani multi, ar incerca, eu inca nu i-am contactat direct, ca nici nu vreau sa-mi fure ideea, si sa-mi dea un sut in cur, ar trebui semnat contract serios, fara smecherii, sau trucuri, ca astia sint capabili, am vazut multe cazuri. Tananaaa, beheheee, asta eeeeee. Pe moment sint un nimeni, dar daca miine mi-ar reusi proiectul, as putea fi cineva, social vorbind. Desi as prefera sa ramin un nimeni, dar sa stiu ca ideea a functzionat bine, si am reusit sa ajut oamenii, ca asta e scopul, pina la urma, bine, pe linga ca pot si eu sa fac suficientzi bani ca sa traiesc batrinetzile (care vin, totusi, ca tre'sa ma gindesc si la asta), mai linistit. Si atunci mi-as gasi mai usor si o nevasta, si citiva prieteni de incredere. Alta viata. Dar vreau, orice ar fi, liniste, nu-mi trebuie atacuri agresive din exterior, din vreun fel, clar. Totul e sa am suficienta energie psihica, adica aia care mi-a fost secata de tot felul de chestii la care nici nu vreau sa ma gindesc, in care, ce sa vezi, oamenii au fost de vina. Aici e secretul, sa-ti gasesti oamenii tai, si sa ramii in zona lor, cautind sa eviti chestiile nocive, care vin de la tot felul de mizerabili. Chestia asta ia timp, si cautarile te consuma psihic, mai ales ca-s multi smecheri care sint foarte buni la a pretinde ce nu sint. E mult de facut, sint constient, si o sa incep sa ma agit, ca sifonul (sau ca sampania, cum zice V). Reusite vin, cred, imi trebuie rabdare, si tutun, si poate un vin fortified, pentru detasare de concret, si intro-bagare in concept. Discutiile astea legate de stiintza ma relaxeaza, si ma fac mai optimist. Mergem inainte, nene, si vedem pe traseu cite avem de rezolvat, ca astea fac viata interesanta.

Intre realitatzi

Am impresia ca in ce scriu, nu fac decit sa ma repet, cumva, dar facind lucrurile altfel. Ca aceleasi chestii le privesc din alte unghiuri, ca remaked old stuff, in a new way. Bine, toata istoria omenirii e asa, ca adevaratele si originalele constructii, sau descoperiri, sint rare. Restul sint imbuntatiri la ce este, ca sa continuam, intr-un fel, o evolutie proprie inspre un bine cautat, sau un fel de bine, sa zic asa, ante-imaginat. Azi mi-a trecut prin cap o comparatie, a mintii omului, cu un computer, prin ce se aseamana, evident, ca deosebirile sint uriase, totusi. Noi venim pe lume cu anumite setari ale mintii, cu un "stil" propriu: anumite dotari, capacitati, anumite atractii spre ceva, si, implicit, deschideri spre ceva, sa le numim pasiuni, sau poate chiar talente, pe care le dezvoltam, acumulind, si reorganizind datele. Vedem asta si la felul cum evolueaza societatea, pe ansamblu. Unele din datele astea, cele care ne-au si format prin necesitatea de adaptare, sint si schimbarea, si stabilitatea. Pentru ca mintea are nevoie de miscare, uneori, de acumulare, reorganizare, etc, asa cum are nevoie de stabilitate, repaus, etc. Mintea se misca folosind date dinauntru, acumulate deja, sau dinafara, din mediu, pe care le proceseaza, le dezbate, si isi construieste cu ele lumile interioare. (Asta pentru cine functioneaza asa, ca-s multi care-s depasiti de situatii, oricum, si pentru care creierul e bun doar pentru senzatii tari, gen alcool, droguri, etc, in fine, ei sint o exceptie, nu ne ocupam de ei, ca-s o pierdere de vreme). Cum spuneam, schimbarile sint sanatoase. Ma gindeam la filme, si la ce simteam cind eram adolescent, cind mergeam la cinema, sau la video. Intram in sala, ne asezam pe scaunele alea, observam lumea dimprejur, si simteam mirosul de sala veche. Luminile se stingeau, si noi ieseam din realitatea de acolo, ca sa intram in realitatea filmului. De ce oare nu ne multumeam cu ce traiam, si voiam sa vedem altceva, ce ne arata filmul, de fapt, ca erau tot oameni, intimplari, ca in viata obisnuita? Sigur, elementele de constructie erau aceleasi, si in film, ca sa avem o baza de plecare, doar ca elementele astea cladeau (ca sa nu repet "construiau") alte lumi, ca sa ne placa, sa ne faca sa ne simtzim bine. Si noi, intram ca naivii (cum altfel) in film, si traiam acolo, cu actorii, tot. Apoi actiunea se incheia, se stingea ecranul, se aprindeau luminile, si ieseam din film, ca sa ne ciocnim iar de realitatea pe care o uitasem, parca, cea a vietii. Un timp mai revedeam, in minte, scene din film, dar ele erau inlocuite de ce vedeam, auzeam, si recunosteam ca fiind "realitatea anterioara". Si, asa, de fapt, traim. Sarind dintr-o realitate, in alta. Sigur, stiam asta dinainte, si ne-au tot repetat-o psihologii. Acuma am inteles-o mai bine ca am zis de film, dar si cind visam e la fel, ca traim visul uitind cine sintem, si intram in culoarul acela larg al subconstientului. Sau inconstientului, ca ele se mai amesteca, uneori. E interesant ca, dupa un timp intelegem mai bine ca lumea dinafara a fost construita de lumea dinauntru a oamenilor, cu bune, si rele; si lumea asta ne influenteaza profund lumea dinauntru. Si lumea asta dinafara e, la fel perceputa de ceilalti. Vedem asta acum, ca sint atitea canale de comunicare. E bine. Evoluam, simtim ca sintem fiintze sociale conectate, teoretic, la pulsul vietii. Doar ca mai ramin, inca, atitea ratiuni de singuratate, si ele par sa fie din ce in ce mai vizibile. Bine, unora chiar le place singuratatea, ca pot gindi in liniste. E de dorit sa avem la ce sa ne gindim. Iar singuratatea e, si ea, relativa.

Subiectiv

E o continuitate in mersul lumilor, asa cum e o continuitate in mersul tau, pe traiectoria ta. Nimic nestiut, nimic strain, pentru ca e un firesc a tot ce se poate intimpla, si, care, se intimpla, sau nu. Sau se poate intimpla. Oricum, ce e, sau nu e, e pentru ca asa e starea de fapt, nu e ca s-a premeditat cindva asa ceva. Sau na, mai stii? Ca lumea e amestecata, si total imprevizibila; ce e azi bun si valabil, miine poate fi total nashpa si injurabil. Na, chestii de timp, de mentalitatzi, si de cit, si cum percep unii lucrurile. Sau anumite lucruri. Unii, sau altzii, printre care si cei care ar avea puterea sa-ti influentzeze viata. Astia sint injurabilii, ca aia neinjurabili sint la categoria prieteni, pentru ca te sustin, si te ajuta, fix atunci cind ai mai mare nevoie. Nu cind cred ei, dupa mintea lor idioata. Bine astia nu-s prieteni, is doar pretinsi prieteni, care vor sa te foloseasca in tot felul de feluri. Ca sa le fie lor bine, ca de tine, evident ca nu le pasa. In fine, sa nu teoretizam, ca si asa e plina lumea de parerologi semi-analfabetzi, si nu vreu concurentza neloiala, ca na, astia sar peste orice obstacole, n-au limite, si ar tinde sa capteze atentzia, si sa fure din succesul altora. Ma rog, sint tot felul de lepre, si tirituri, dar nu de ei ma iau, chiar daca ar trebui ca-s foarte periculosi. Azi am zis sa-mi protejez zenul, si sa zic de prosti. Adica aia care nu pot, dar vor, si vor atit de tare, ca par chiar competentzi, si aspira la, ce crezi, glorie. Sdica sa fie recunoscutzi universal, galactic chiar la o nemurire bine meritata. Sa fim seriosi. Daca esti inteligent fugi de glorie ca de dracu', pentru ca ce intelege lumea prin glorie, cel putin acum, e o pura, si fara sens, aiureala. Sint ridicati in slavi niste nimeni in drum, dar, care, distreaza publicul. Ca e sportiv, actor, motivatzional, "carismatic", politician, sau ce naiba mai e, sare calul cu enormitatzi, si pac, devine de urmat, doar pentru ca face, sau spune ceva ce vine pe asteptarile unor multzimi. Bine, acuma, realist vorbind, au si ei dreptatea lor, dar, comparativ cu ce e real, ei sint niste actori ai momentului. Si, unii dintre ei cistiga bani frumosi, care, na, e, pina la urma, scopul. Fiecare, pina la urma, face ce poate, si profita de anumite slabiciuni ale unui stil social. Nu e de condamnat, dar nici de laudat. Dar, sa revenim. Nu mai stiu de unde am pornit, sau la ce am ajuns, ca nu ma pasioneaza sa vorbesc despre ce se intimpla, o fac doar din frustrare. Eu as vorbi despre alte lucruri. Despre cum e sa gindesti logic, ar fi, unul. Adica, cum sa construiesti lumi adevarate, din idei, care sa se sustzina una pe alta, si intreg edificiul. Bine, nu e usor, pentru ca, in istorie s-au tot experimentat idei, si variante, care sint stabile. Daca as fi fost un filosof valabil as fi adus in discutie diferite teme, sa zic asa, le-as fi argumentat, si as fi lasat oamenii sa decida. Pentru ca sint atit de multe, si toate fara un raspuns clar, deschise, adica. Si, care, se dezbat, inca, cu argumente valabile, in care, ce sa vezi, toti au dreptatea lor.  Te mira? E ceva. Nu te mira? E altceva. Lumea e relativa, pentru ca orice poate fi intepretat ca orice, sau orice altceva. Asa e viata, cu de toate. Ca o saorma mare cit universul. Mi s-a facut foame, de la atitea interpretari. Imi fac o ciorba, si o salata, pentru ca sint al naibii de subiectiv, chiar daca nu vreau sa par asa. Si recunosc ca nu-mi e usor sa admit. Bine, nici nu as fi avut curajul sa zic ca sint perfect, vreodata.

Timpul determinarilor

Fiecare intelege lucrurile in felul lui. Un cuvint, o fraza, o scena dintr-un film, o intimplare, orice, e vazut diferit de fiecare, functie de educatie, stil, dorinte, pasiuni, cautari, ginduri, stari de moment, etc. De asta nu e usor sa scrii bine, pentru ca trebuie sa ai in exprimari suficienta generalitate, cit sa ajunga la acea parte comuna, profunda, din sufletul tuturor. Scriitorii mari asa fac, opereaza doar cu ce ne e profund in noi, de asta au popularitate, si recunoastere. Ca sa scrii bine trebuie sa-ti faci temele, adica sa aduni ginduri, trairi, una dupa alta, si sa le lasi in minte sa se filtreze. Si le lasi acolo, ele se amesteca, la inceput, apoi se separa. Ceea ce numesc unii inspiratie e exact momentul in care vezi clar, tot. Nu e nimic aleatoriu, e doar momentul clarificarii maxime, dupa ce haosul a fost invins. Si e momentul cind si luciditatea, si analiza, au atins maximul de care esti capabil. Ce e frumos e ca totul se face matematic, pentru ca se esentzializeaza si simplifica la o extrema la care cuvintele pot fi intzelese fara efort, de oricine, aproape. Sigur, cititorii citesc, si se mira, ca uite ce simplu, cum de nu m-am gindit si eu, la asta? Asa ceva crede oricine ca ar fi putut scrie, daca s-ar fi apucat, dar nimeni nu-si da seama de ce munca uriasa e in spate. Plus ambitzie, tenacitate, imaginatie, etc. De fapt e mai bine ca ei sa nu stie, pentru ca asa cum te vad ei ca le vorbesti direct, iti da un spor de simpatie, ba chiar de prietenie din partea lor. Oricum, important e rezultatul, pina la urma, daca ce scrii e bun, sau e o aiureala. Pentru ca oricine e genial, pina la proba contrarie. Care e, oho, multa, nene, si peste tot. Parintii mei au fost profesori, si, cind am inceput liceul, imi spuneau sa ridic mina tot timpul, si sa ma fac auzit, sa ma asez in banca din fatza, si sa caut un fel de succes al momentului. Am incercat asta, evident, m-am remarcat la orele de fizica, pina cind am vazut ca nu-mi place sa ma dau in spectacol, cind am realizat tot ridicolul situatiei. Pentru ca sistemul ala nu era unul al promovarii unor valori adevarate, cit al unui oportunism sinistru. Si asta m-a indepartat de cam orice venea de acolo. Multi au profitat de asta, aveam colegi care ieseau la tabla, si ne aratau solutii la probleme de mate-fizica incredibile, recunosc, aproape uimitoare, si care te faceau aproape sa te indragostesti de omul ala. Doar ca "omul-ala" avea solutia invatata dinainte, nu era a lui, si el era la fel de fake ca imaginea pe care o propulsa. Totul era o simulare bine facuta, ca, de altfel, toata societatea dimprejur. Si zic asta pentru ca, dupa revolutie, au cazut toate miturile, si simularile, si s-a vazut adevarul in pielea goala. Dar, atunci, toate pareau incredibile. Si la fel de adevarate. Desi, sincer, poate multi si-au dat seama de adevaruri, pentru ca erau oameni super-inteligentzi, dar au continuat sa joace un rol, pentru ca le era convenabil. Nu stiu, orice e posibil, dar eu le-am vazut pe toate din punctul meu personal, de vedere. Am invatzat sa separ ce era adevarat, de pacaleli ieftine, pentru ca asa imi functiona mintea, si asa am invatat multe, de atunci, din acele vremuri. Si, recunosc sincer, ca am avut ce invatza. Azi e foarte usor sa te auto-educi, pentru ca ai la indemina o baza de date uriasa, si-i invidiez pe tineri, recunosc, pentru ca eu nu am avut asa ceva, atunci. Si lumea de azi e complet diferita. In fine, sa nu melancoliem, sau nostalgizam, dar lumea asta e infinit mai deschisa decit cea in care m-am format eu. Oricum nu-mi pare rau, pentru ca eu mi-am facut damblalele mele proprii, si personale, si am aflat adevarurile adevarate, cele pe care doar le intuiam, atunci. E bine, si e relaxant sa te stii ca ai avut o directie buna a ta, chiar daca a fost atit de constrinsa de atiiiiitea aberatzii, care veneau potop, si incercau sa te faca sa nu mai fii cine esti, de fapt. Acuma e un alt timp. Unul bazat pe recunoasterile unor valori. Care vin, pentru ca asa este evolutia civilizatziei. Chiar daca mai ai impotriva destul de multe, mai ales de la imbecili care vor sa nu-si piarda privilegiile trecutului.

Adevarurile continue

E soare, si cald afara, de parca e vara. De fapt e chiar vara, una timpurie, dar meritata. E vineri. Ieri a fost joi, si miine va fi o simbata glorioasa, desi nu sint motive, dar am zis ca o declaram asa, poate chiar devine, n-ai de unde sa stii. Ca gloria asta poate sa apara cind nu te astepti, si cine stie cum te influenteaza, ca poate sa te darime, daca nu esti pregatit psihic. Daca vine dinafara, ca daca e dinauntru e motiv sa fii increzut, si sa nu mai vrei sa mai cauti chestii noi. Desi, depinde cum esti construit psihic, ca poti trata gloria asta cu indiferentza, o consideri straina de tine, si o lasi in zeama ei. Si tu mergi inainte pe drumul tau glorios, ca si cind ar fi cel mai normal lucru din lume. Nu e bine sa cauti glorie, ca asta e o aiureala, gloria nu e un scop in sine, si, cind vine, te expune la atacul celor dimprejur; fie ca e direct, si sub centura, fie ca e sub forma de laude libidinoase, asa cum e tot timpul. Sau atacuri pe la spate, de la tot felul de tradatori, clar, astia sint cei mai periculosi. Bine, eu zic asa, la cum presupun ca ar fi sa ai glorie, ca n-am avut niciodata ceva asa de mare, am avut doar mici succese locale, si mici esecuri locale; succesele pe munca si efortul meu, si esecurile pe atacurile din exterior, de la multi de joasa spetza, ca e plin de-alde de-astia. Totul e sa iei cu umor ce se intimpla, sa in juri, cind trebuie, sau sa multumesti, daca e cazul, si sa continui asa cum ai facut-o. Ma gindesc la oamenii care sint persoane publice, astazi, cite injuraturi isi iau, de la tot felul de frustratzi, cita presiune se pune pe ei. Eu n-as rezista, as fugi, si m-as ascunde, nene, ca n-am nervi de consumat cu aberatzii de tot felul. E mai bine sa fii anonim, ca nu te agreseaza nimeni, pentru ca, daca o face, chemi politia, clar, si scapi usor, pe cind, daca te stiu toti ai o gramada de stress care poate veni peste tine oricind. Eu de cind nu mai am sonor pe comp, am descoperit ce fabuloasa e tacerea, si linistea. Era atita haos in sunetele alea semi-dezarticulate, ca imi dadea stari de rau. E bun exercitiul asta. Sa iti propui sa tii ochii inchisi toata ziua, si sa te descurci doar cu sunetul, si pipaitul. Sau sa nu maninci 2 zile la rind, sau sa nu fumezi 3 zile la rind, sa nu folosesti mina dreapta 2 zile la rind, sau sa altele, care sa te constringa de la ceva. Atunci simti ce valoroase sint simturile, si libertatea de a le avea pe toate, si atunci te gindesti cum e sa nu ai asa ceva toata viata, cum li se intimpla unora mai nefericitzi. Pentru ca viatza asta nu e deloc dreapta, e asa cum e, si noi sintem cum sintem. Dar nu e o tragedie, evident, e ceva care e, pentru ca noi traim asa cum sintem, printre ceilaltzi, asa cum sint. Deocamdata e bine. Supravietuim, si sintem mindri de asta. Poate asta e, de fapt gloria noastra, cea a unor supravietuitori, care n-au cedat, si au curaj sa mai iasa la batalie, ca si cind n-ar sti ca pot fi ranitzi. Ma gindesc, acum ca tot e aniversarea 75 de la ziua debarcarii in Normandia, ce oribil e razboiul, si ce macel a fost in ww2. Hollywoodul arata ceva, dar razboiul a fost mult mai monstruos. Bine ca n-am prins vremurile alea, ca eram sigur una dintre victime. De fapt despre ce vorbesc, ca dupa razboi au urmat deportarile, si foametea. Sa ne bucuram ca traim vremurile astea, chiar daca mai avem de-a face cu sefi dementzi, sau colegi tradatori la tot pasul, dar nu e ca atunci, cind nu stiai daca ai sa supravietuiesti. Aia e. Acum e altceva. Cred ca vazind atitea tragedii din trecut, ma motiveaza sa am mai mult curaj. In facultate aveam o frica de examen de imi facea fizic, rau. Si ma gindeam ca, poate scap de lumea aia, si o sa reusesc cu ce pot eu sa fac. Si am reusit, apoi au venit niste crize economice care au dat peste cap societatea, apoi iar am reusit, ca sa pic iar, a fost un drum foarte alambicat, si am cunoscut si mai bine natura umana. In supravietuirea asta conteaza cel mai mult sa te bazezi pe valori adevarate, si sa nu te lasi dus de valul momentului. Nu e usor, dar inveti asta, in timp.

Logici uscate

Logicile s-au uscat, de la atita soare absurd, si au ramas sa se transforme in praf de stele. Nu mai e nimic real, totul a sarit direct in iluzii care apar printre picaturile ploii asteia de toamna tirzie. Mici puncte luminoase cresc cit mici baloane, apoi iau forme variate: femei, animale, peisaje, case, masini, bani, orice in 3D, la fel de luminoase, ce vin din profunzimile dorintzelor noastre. Stau asa un timp, dupa care scad, pina ajung baloane din ce in ce mai mici, apoi puncte, care se sting, ca sa lase loc ploii; ca la inceput. Si asa iluziile noastre apar cind nu te astepti, uneori vin in grup, alteori nu apar deloc, pentru ca sint constrinse de luciditate. Desi ele ne cam dau energiile profunde. Le mai numim si sperantze, uneori. Asta ne da un motiv sa continuam, si sa nu ne lasam zdrobitzi de atita absurd, si atita nimic. De fapt absurdul e nimicul logicilor. Si invers. Asta a fost o gluma, desi in matematici e axioma: daca a=b, atunci si b=a. Stiu ca pare banal, dar in matematici pleci de la adevaruri fundamentale, le axiomatizezi, si construiesti cu ele imperii de logici alambicate. Si fiecare entitate e perfect structurata, si transparenta; i se vad toate intricatiunile, si mecanismele, de dincolo de suprafetzele transparente. Oricum, poate si asta e o iluzie. E stiintza, dar e prea abstracta, si noi prea reali. Vedem asta pe masura ce imbatrinim. Oricum nimic nu conteaza, e totul o trecere continua. Ieri m-am plimbat cu busul de noapte. A fost incredibil; nu se auzea nimic. Am verificat celelalte simturi; functionau. Doar sunetele lipseau. Am avut o revelatie. Sunetele erau un haos in plus. Asa, fara ele ma pot concentra mai bine, si analizez mai limpede. Nu ma mai intereseaza calatorii, vreau sa observ mersul complicat al picaturilor de ploaie, pe geam. Cita armonie. Arta in miscare. Cite lucruri complet neasteptate vin in minte, urmarind traiectorii ale unor picaturi. Si niciunul legat de vreo logica. Pentru ca logicile au ramas uscate, chiar daca e atita ploaie imprejur.

Lumi de cautari

Pif a fost eliberarea a tot. Am fost abonat la revista asta, si am trait tot ce ea mi-a aratat in toata splendoarea ei. Pentru mine Pif a fost o alta viatza, una traita in paralel cu orice realitate. Sincer acuma, un Pif, pentru mine, e o altfel de lume. Am luat revistele astea la rind, le-am rupt plasticul, le-am construit jucariile, si le-am savurat aventurile benzilor desenate, pe rind. Care au fost atit de multe. De la Pif, Hercule, Rahan, Corto Maltese, Arthur le fantome, Taranis, Dr Justice, si alte atiiitea, Jeannot, Pionniers de l'esperance, Ludo, etcetc, Asterix in cautarea unpr specificifati prin Galia cucerita de romani, etc. Bine, lumea e o amestecatura de toate din toate, nu e ca si cum am fi descoperit ca traim intr-o chestie ne-inimaginabila. Si lumea e absolut mizerabila, si tradatoare, ca asa a fost de la inceputul ei. Ce vedem acuma, sau prin filme e o realitate pe care o simtim tot timpul. Si, ce traim e o varianta din ce ni se permite sa traim, pentru ca asa e cu ipocrizia asta ajunsa la nivel ce atitudine universala. Eu propun sa lasam orice mizerie in urma, si sa fim absolut naturali. Sa fim asa cum sintem. O lume de nudisti pe toata planeta. Toti, oricine am fi, in pielea goala, sa vedem daca mai putem fi ipocriti ca inainte. Intr-o lume ideala, si fara dogme de tot felul. Bun, stiu, nu e usor sa te expui asa cum esti, dar e bine, si eliberator, pentru ca ai de partea ta viatza proprie..Si asa mai departe.

Fiintza Pif

Asa era totul. Eu, fata in fata cu un mister. E normal, in viata ni se intimpla asta tot timpul. Nu e ca si cum nu ne-am fi asteptat sa fim loviti de tot felul de situatii. Dar chestia asta cu misterul a fost ceva ce ne-a urmarit continuu, si ne-a facut atit de vulnerabili, pina la a ne simti copii, si mici, comparativ cu tot ce ne era imprejur. Dar, sa ne revenim, totusi, pentru ca plecasem de la o situatie data, aceea de a fi noi insine, in raport cu fericirea, iar asta cu examenele era o varianta. Pentru ca, o alta fericire era cea legata de calatorii, de drumuri posibile pe axa vietzii. De cind eram mic, ai mei m-au trimis sa invatz limba germana, ca prima limba in scoala, in tot felul de variante. Am trait cu sashii, ba in  Harman, ba in Mediasch, unde am vorbit intr-o limba germana aproximativa, pentru ca ei ei vorbesc in dialect, na. PEntru HArman eram prea mic, dar pentru Mediasch aveam deja felul meu de a fi. Si am fost de doua, sau de mai multe ori acolo, cu ei, singur, ca sa-i descopar, in vacantze. Pe ei taica-meu ii descoperise in vacantzele de la Eforie Nord. Familia Weber, el sofer, si ea casnica, Martin era el, omul care conducea un Opel, care avea o casa pe strada Viilor. Viata cu ei a fost fabuloasa, mai ales ca aveau rude in Germania de West, si trimiteau tot timpul tot felul de chestii, de la sapunuri, samponuri, sau gume de mestecat incredibil de frumos mirositoare. Imi placea enorm sa fiu asa cum erau ei, si sa-mi doresc sa le vizitez, cindva, locurile. Intre timp am vazut Germania de Est, si o familie a unui chirurg care avea rude in west, in calatoriile prin Europa accesibila, dar asta a fost ca un bonus. Si am vazut, si prin ei, cum e adevarata lume libera, si ce chestii incredibile face ea. La liceu mai vazusem reviste Otto, plus alte chestii la Europa Libera. Pe linga cite altele de la video, care devenise atit de liber. Eram plin de informatii de tot felul, si asta ma facea sa ma alatur unor conshtiintze libere de orice. Eram constient ca lumea de afara e cu totul altfel, si ca ea e un model posibil. Ce ma intriga era reactzia dementa a realitatzii.. Nu pricepeam cum lumea de atunci nu pricepe ce se intimpla.Si, de ce. Ma rog, pe urma am inteles ca lumea e inertziala, si ca nu si-ar da stabilitatea pe altceva, adica nu ar admite ca valorile se schimba, pur si simplu, pentru ca lumea merge inainte.. Stiu, mizeria unei lumi depasite iti cam provoaca stari de greatza, dar ea e activa, si dezgustatoare in propria prezentza. Tu o evitzi cit potzi, si mergi inainte. Pentru ca stii ca ca ea ar cauta orice, ca sa te traga inapoi. Am intilnit atit de multzi scirbosi, si dementzi venind de acolo, cit sa nu mai vreau, vreodata, sa am de-a face cu ei. In fine, ei cu ei, si noi cu noi. Revenind, eu sint si parte de ce am trait printre sashi, asa cum sint parte din grupul care a facut o mica trupa de teatru care a facut o scena, in franceza: ou est le journal de papa? in care eu eram un copil care a gasit ca ziarul era sub fundul celui care s-a asezat deasupra. Bine, asta era in vremea cind imi placea mai mult limba franceza, pentru ca descoperisem Pif, dar asta in urmatorul post.

Un mister, o cautare

Bai nene, bai nene, bai nene. Ce e frumos ramine exact asa cum e, perfect frumos, oricte chestii ar cauta sa il defaimeze, pentru ca ce e valoros cu adevarat, e stabil, si straluceste, din orice unghi l-ai privi. Si sint sursele noastre de fericire chestiile alea din trecut, clar. Bun, hai sa enumeram citeva, fara sa facem un top, pentru ca nu ar fi corect. Una, si fundamentala sursa era reusita, la orice, dar, in special, la olimpiade, in generala, si liceu, dar, mai ales, la examene. Dupa asa ceva ma simteam ca un zeu care se plimba pe deasupra spatiului. Si am trecut atiiiitea examene grele. La olimpiade era ca dupa un fel de recunoastere a ce muncisem inainte. Ma pregateam inainte intens, rezolvam mii de probleme, discutam, ma gindeam, analizam la singe toate posibilitatile si variantele, invatzam din tot, la nivel de detaliu, cu o seriozitate maxima. Inainte sa inceapa tot imi era rau, apoi ma sezam in banca, incercam sa ma eliberez de orice, ca sa ma pot concentra, si asteptam. Veneau subiectele, luam foaia, faceam o vedere de ansamblu, si stiam deja, incep cu ce stiu mai bine, ca sa scap de frica aia, ca nu stiu nimic din nimic. Rezolvam un punct, deja era un inceput bun, treceam la altceva, rezolvam, alt punct bun, si deja ma simteam mai eliberat de toate. Si le analizam mai bine, si le treceam rind pe rind, la facute. Ce nu-mi iesea lasam la sfirsit. Lupta asta cu necunoscutul imi dadea energii uriase, si cautam solutii din mai multe directii. Misterul chiar imi devenea prieten, si alergam pe toate drumurile ca sa gasesc solutii. Erau si lucruri pe care nu le reuseam sa le descopar, si le memoram, ca sa ma edific, pe urma. Eram un campion in cautare de victorii, si asta imi placea enorm. Sigur, dupa ce trecea timpul admiteam ca am avut si infringeri. Dar eram constient ca pot invinge atitea. Ma rog, dupa toate formalitatile ajungeam acasa, unde, ce sa vezi, familia organizase deja o masa festiva. Eu eram super obosit, si ce stiam era ca trebuie sa spun tot, punct cu punct, cum vedeam solutiile, si sa le confrunt rapid cu ce ar fi trebuit, asta la o privire de deasupra mai rece, si venind din partea celor ce stiau deja solutiile. Mersi, asa si eu as fi putut sa ma dau mare, daca as fi avut baza lor de date. Si, ce curios, parca nimeni nu ma intelegea cum eram eu, atunci, in singuratatea mea, cautind sa gasesc ceva ce mie, cel putin, mi se parea atit de misterios, si de adinc adevarat. Toti ma cautau sa ma vada cum sint, in naivitate, si, parca, sa se joace cu fiintza mea, sa se distreze cu dorintzele mele, si cu cautarile mele de a gasi ceva ce stiam ca exista, dar, fara sa stiu cum, si in ce fel. apoi aflam, sigur, solutzia, si ma eliberam de necunoscutul acela. Dar misterul raminea in aer. Totul era la fel de trecator, ca inainte. Ca si cind acel mister devoalat era un fel de inceput de cautare. Pentru ca, acel mister mi se parea a fi o parte dintr-un mister cu muuuuuuuuult mai mare, un mister al tot ce ma inconjura. Si, care, imi e si acum alaturi, fix ca atunci. Stiu, aveam anumite naivitatzi atunci, pe care le-am mai rezolvat, in timp, dar acele nestiute inca imi mai umbla, prin minte. Si inca mai caut sa vad, daca mai seman cu omul acela, care stia ca ce a invatat e ca sa isi dea seama ca mai are, inca, atiiiit de multe de descoperit. Pentru ca, acel mister plutea liber, si nestiut. Iar eu, fata de el eram atit de singur, si neajutorat...

Partial vulnerabil

Sintem foarte vulnerabili. Putem fi raniti atit de usor. Ne trebuie protectie. Unii o gasesc in Dumnezeu. Ce bine ar fi sa fie un Dumnezeu protector, si bun, care sa ne apere sufletele. De fapt el exista, daca noi credem ca exista. Un Dumnezeu personalizat, care e construit specific, pentru personalitati specifice. Pe mine ideea asta de Dumnezeu general valabil m-a facut sa nu cred ca asa ceva ar exista. Pentru ca sufletul meu e atit de diferit de sufletele celorlaltzi. Aveam momente in viatza cind ma credeam atit de bun, pentru ca am adunat in mine multe valori, si ma consideram aparat de ele. Atunci, asta era adevarat, pentru ca a functionat. Apoi lumea practica a celorlaltzi mi-a tras-o metodic, si zidurile au inceput sa crape. Au alunecat la vale toate protectiile, si am ramas descoperit. M-am regrupat, am refacut unele lucruri, dar vulnerabilitatea e inca aici, cu mine, si o cam simt. Au mai venit si dureri fizice, dar astea erau relativ mici fata de cele psihice, care evoluau din atitea ginduri: ca am sa fiu singur, ca nu am sa ma descurc, ca toti vor sari pe mine, ca lumea ma urmareste, etc. Si toate, le-am simtit, ar fi deviat spre paranoia. Desi nu am avut niciodata vreo problema sa ma lupt, si sa am tenacitate suficienta. Dar, timpul mi-a erodat multe certitudini. In fine, nu e o tragedie, pentru ca toti avem momentele noastre de nestiut, si de trecere. Sintem oameni normali, si sintem expusi, nu e nimeni aparat cit sa se creada suficient cu propriul eu. Si asta pentru ca avem nevoie de oameni. Nu de toti, ca na, multi sint pe directia lor. Avem nevoie de oameni care au nevoie de noi, cu care sa schimbam valori, sentimente, trairi, timp. Oameni cu care sa comunicam tot ce sintem, si in care sa ne regasim cu tot ce sintem. Oameni pe care sa-i gasim, pe traseul vietii. Si i-am cautat, oho, am depus multa energie ca sa-i gasesc, prin toate metodele, si, nu prea i-am gasit. Sigur, am si eu criteriile mele, dilelile mele, valorile mele, care au construit filtre in cautari. In timp, din optimist incurabil am devenit un pesimist relativ, si imi pare atit de rau pentru toata transformarea asta nenaturala, pentru ca, cel putin dupa mine, nu ar fi trebuit niciodata sa se intimple asa. Nu am vrut un absolut al unor relatii stabile, dar nu mi-as fi dorit nicicum un blocaj al tuturor posibilitatilor. Pentru ca nu e normal sa intilnesti doar mizerii, sau nimicnicii care sa te asalteze continuu, asta e un absurd care deviaza in dementza. Stiu, e o greseala a mea, sa caut prea departe, si sa nu incerc domeniile mici, adica cele ale unor suflete speciale. Bine, totul depinde si de noroc, sau de cita energie pui in toate cautarile, constient fiind ca, vei intilni enorm de multe esecuri. Desi, sincer acuma, eu am mers pe drumuri care sa determine fiintza mea sa caute un fel de succes in adevaruri, si am stiut ca se vor intimpla multe. Sincer vorbind (cum altfel) mie nu mi-e frica frica de nimeni si nimic, dar am acumulat in timp, frici de tot felul, vazind lucid realitatea asta. Sigur, ma pot elibera de toate facind ceva constructiv. Asta daca n-ar fi zidurile construite de ceilaltzi, pentru ca e teoretic usor sa reusesti, dac nu ar fi miliarde de fortze care sa ti se opuna, fie ca-s prosti, frustratzi, cretini, nemernici de tot felul. Sigur, solutia e sa-i ignori, si sa mergi inainte pe drumul pe care ti-l construiesti singur. Si am sa fac asta, pentru ca nu ma doboara pe mine niste micronici, si niste mizerabili haotici. Imi revin. Sistemul de aici ma ajuta. Sint suficient de puternic. Si lumea unor cretini e dizolvabila. Nu mai am sonor pe computer. Ma simt ca Beethoven cind era surd, si facea simfoniile vietzii.

O altfel de realitate

Nu mai visez, nu ma mai gindesc la lumi, nu mai fumez, nu mai beau, nu mai am energia sa merg pe drumurile alea al naivitatzilor de atunci. Esti indiferenta, si eu ma leg de amintiri, ca sa am ceva al meu, asa ca stiu ca traiesc prin ce simt. Esti o privire rece, si asta ma face sa ma simt ca am fost dintotdeauna un depasit de tot ce mi-ai spus ca poate fi adevarat. Singur, asa ca si cum asta a fost ce ar fi fost, vreodata, posibil. Chiar daca am mai visat la altele. Eu am ce am, si tu esti o viatza care ma atrage, recunosc. Stiu. Ma privesti in felul tau, si asta ma duce spre acele locuri care ma fac sa ma simt eu insumi, pentru ca acolo e atit de plin de lumina, si de visuri de viitor. Daca imi dai voie, as vrea sa te idealizez. Chiar daca pe moment nu am vreo varianta de viatza. Lumea e un mozaic. In care, te, inca, caut. Asa, cum pot, pentru ca am in spate atit  de multe. Ca tine. Cu toate. Am atitea neexplicate, si atitea nestiute. Mi-e greu cu ele, si ma gindesc daca si tu simti la fel.. Probabil sint la fel de singur ca tine, pentru ca, si tu, poate, crezi in aceleasi lucruri. Oricum nu mai conteaza nimic. Viata e un joc pe care il jucam printre cuvinte  care ne fac sa ne simtim altfel. Chiar daca stim ca traim intr-o realitate diferita.

Altfel de viitor

Chestia e ca tu singur iti rezolvi toate problemele, clar, ca nu-i pasa nimanui de nimic, deci nici de tine. Ba chiar lumea ti-ar trage-o, daca te vede ca esti ranit. Acuma, cum o faci, depinde de cit de inteligent esti, ca fiecare are stilul lui. Poti cauta sa inveti de la altii. Eu nu stiam cum sa apas pedalele masinii, pina cind, mergind cu cineva, am vazut ca la stop omul tinea frina apasata. Atunci am avut o revelatie, ca pot invata privind cum fac altii in situatii diferite. Daca ai, de exemplu, probleme cu unele lucruri nerezolvate, sau ambigue care iti vin din trecutul tau, ce faci? Ce fac psihologii? Te duc in zona aia a amintirilor neplacute, sau chiar dureroase, si te plimba pe acolo pina iti dai seama de cauzele problemelor, dupa care, odata expuse, te lasa pe tine sa te lupti cu ele, fie ca le intelegi, fie ca le asociezi cu altele, sau te iei la trinta cu ele, ca sa le invingi, si sa le poti controla, ca ele vor exista acolo tot timpul, din moment ce ele au determinat atit de multe lucruri din tine. Tu esti doctorul tau, tu iti faci diagnosticul, tu stabilesti tratamentul, tu te observi, tu te vindeci, tu faci tot ce trebuie ca sa te repui pe traiectorie. Sigur, asta cere cunoastere, si actiune bine facuta. Te mai ajuti de oarece alcool, si amintiri frumoase. Dar, fara droguri, si fara prieteni falsi, pentru ca te deturneaza grav. Alcoolul te ametzeste, si te elibereaza, cumva, ca poti intra mai usor in trecutul ala plin de iubire pentru ce chiar a meritat. Cind te duci acolo te reintorci la tinele care erai atunci, cu toate sperantzele si viziunile alea fabuloase, cu ce visai ca se poate intimpla, cu proiectele alea greu incarcate de idealuri care aruncau in aer lumini si caldura si fiintze care iti vorbeau adevaruri mari in limba ta. Bun, e utopic, privind realist, dar pentru tine e fundamental. Acum e bine, ca mi-am revenit. Ce ma ajuta mult e sa ma reintorc pe strazile Galatiului, sa ma plimb prin locurile alea cu atit de multe semnificatii, cel din mintea mea, care nu stiu daca mai seamana cu cel real, totusi, desi, ce mai conteaza, ca lumea se schimba continuu, si ce exista e o imagine prelungita si modificata a ce a fost. Pentru mine e ramas orasul ca potential de stari, si de trairi concentrate. Nu e vechi, nu e nou, e ce am fost eu atunci, cu toate bunele, si relele acelei tineretzi inconstiente. De cind eram mic am fost altfel, cred, in felul meu de a cauta sa inteleg ce e imprejur, eram mai matur, mai plin de cautari, de a trai altfel niste experientze mai profunde. Ii vedeam pe ceilaltzi prea abrutizatzi, prea inlemnitzi in feluri de a fi care imi displaceau. Si cautam sa ii provoc sa fie altfel, sa incerce sa experimenteze lucruri noi. Ce primeam e evident; reactzii disproportzionate, dizgustisme, mizerii de tot felul, venite parca dintr-un iad al necunoasterii proprie lor, pentru ca nu vedeam nimic uman in ele. Si, atunci am invatzat ca lumea e un loc al tuturor posibilitatzilor, in care eu pot deveni, daca reusesc sa trec de barierele construite inainte, de cei cu mintea ingusta. Si asta m-a ambitzionat sa caut sa cunosc cit de mult pot, pentru mine, ca sa-mi satisfac absolut toate curiozitatile. Pentru ca eu chiar sint un om curios, si chiar vreau sa imi satisfac dorintzele ascunse. Nu sint pervers, pentru ca nu sint prost, dar asta nu inseamna ca nu merg pe drumuri pe care unii imbecili le considera perverse. Bai nene, erotismul e o arta, nu e o deviatie pornografica. In erotism corpul e un motiv, o baza de la care pornesti pe un drum al trairilor profunde, si al unor explorari interioare ale senzatziilor care sa te duca spre un altfel de infinit al fiintzei. Folosesti erotismul asta artistic ca sa te descoperi pe tine, de fapt, nu ca sa expui ceva ce exista in eter. In fine, ce mai conteaza, ca, oricum lumea e confuza, si te vineaza in detalii, ca sa te puna la zid si sa te mitralieze. Mi se rupe, si ma lasa fix indiferent ce cred perversii. Pentru ca eu am dreptatea mea proprie, de care ei nu se pot apropia, ca nu-i duce mintea. Bai, dar unii si-au perfectzionat asa de tare atacurile, ca aproape ca ma domina. Au invatzat din filme, cred. Poate de asta ma mai si uit la filme, ca au acolo niste chestii atit de violente ca ramii masca. Ma rog, asta pare venita dintr-o lume paralela. Eu ramin inca in lumea mea, care are si amintiri frumoase, si sperantze infinite pentru un viitor care sa fie altfel, si in care fiintzele sint mai prietenoase.

Povesti de singuri

Da, am vorbit despre unii demoni ai trecutului, si de persoane asociate, pentru ca m-au afectat. Chiar daca as fi putut sa tac, si sa-mi continui viata, ca si cind totul a trecut. Dar tu, daca ai suferit de ceva, ai putea sa uiti, pur si simplu, doar pentru ca vin peste tine pareri ale unor intransigentzi? Te-ai putea delimita de experientze care te-au ranit, sau afectat? Sigur, la a critica sintem campioni, cei mai tari de pe planeta cind e vorba de altzii, dar la intzelegere o dam cotita, ca stai sa vezi, ca, da, exista si asa ceva, si recunoastem evidentzele cu jumatate de gura, pentru ca totul e despre cazul ala, care nu e al nostru, si e de facut taietzei din el, pentru ca, uite nu respecta niste reguli morale ale noastre care sint universale. Asta chiar daca acea drama l-a facut pe acel om neom. Noi trebuie sa ne demonstram ipocrit compasiunea, fix identic cu ura pentru ce consideram ca depaseste ce putem intelege. Bine, nu e ca si cum eu, sau altii, am astepta ceva, de la cineva, pentru ca nu am de dus in spate dureri mai mari ca ale altora. Si, oricum, ce am trait, e al meu, parte din ce sint. Iar ce am zis a fost ca sa ma eliberez de ceva ce a fost, ca sa nu uit, si ca sa pot continua. Dar e dintr-un trecut al meu, si cine se identifica si ma intelege imi e alaturi, fara ca, neaparata sa fim prieteni. Nu conteaza. Totul e ca am facut ceva sa depasim momentul, si sa ne regasim. Pentru ca avem o viata de trait, totusi, si vrem sa ne relaxam, ca sa putem privi cu optimism viitorul, nu? Bine, asta nu e ca si cum am putea impresiona lumea. Nu ca ne-am dori, cumva, asa ceva, cind toate sint atit de impartzite. Ieri am fost iar calator printr-o lume imaginara. Ca locuitor al navei spatziale in care mi-am cumparat iar un vis de om frustrat, in lumea asta a unor infinite posibilitatzi. Eram iar calator in busul de noapte, in care priveam de la o fereastra luminile unui oras adormit. Vedeam tot, si asimilam tot, ca si cind as fi vrut sa imi transfer fiintza in realitatea asta. Ca intr-o poveste, cind cineva se apropia de mine, si incepea sa-mi spuna povestea vietii ei, de parca am fi fost prieteni vechi, care se regaseau. Si asta fara ca ea sa caute vreo recunoastere, sau intelegere. Iar eu o priveam, o ascultam, puneam cap la cap lucrurile, si cautam o logica. Sigur, lucrurile se legau in mintea mea, si eu ma admiram, intr-un fel, pentru ca reuseam sa leg evenimentele intre ele, si sa vad cum evidentzele infloreau sub ochii mei.  Aveam chiar o schema a tuturor intimplarilor, si o justificare a prezentului real, privit prin prisma tuturor personajelor. Toate, ca sa fie ce sint. Asta ca un dat. Si ca sa arate de ce oamenii aceia au ajuns in etapa asta a vietzii lor. Si ca sa noi sa-i putem vedea exact asa. In nuditate. Bine, povestea asta e ca un film, care continua, pina se termina. Si, care, ne cam lasa singuri, pe urma, sa ne continuam propriul film. Pentru ca singuri sintem, de fapt.

Seci reci

Eu sint aici. Stau pe doua picioare. Tu esti acolo, si vad ca ma observi. Intre noi ar putea fi o comunicare, daca am sti sa o incepem. Putem sa vedem cum ne privim, pentru inceput, si sa ne analizam pe tacute, inainte sa deschidem cuvintele. Nu e nicio tragedie ca inca nu spunem nimic, pentru ca nu de asta sintem aici, ca sa justificam ceva. Putem foarte bine sa raminem straini, asa cum putem sa incercam, cumva sa devenim cunostintze, sau chiar amici. Cum ar fi ca sa fim obligati, prin nu stiu ce intimplare, ca sa raminem fixati in locurile astea pentru toa restul vietii, si sa trebuiasca sa stam alaturi? Ca sintem posibil compatibili, posibil prieteni sau dusmani. Ca sintem orice, sau nu sintem orice, ca putem fi orice, sau ca se poate intimpla orice, noi sa fim aici, unul linga celalalt, ca doi siamezi pe care soarta i-a facut asa, legati ca si cind am fi, sa zicem, rude. Vom invata sa cooperam, sau ne vom elibera fiecare in altceva, si vom fi infinit indiferentzi? Ma gindeam cum ar fi fost ca sa am o sora, sau un frate, de care as fi fost legat prin singe, oare cum m-as fi inteles cu el/ea? Am fi fost prieteni, sau dusmani? Am fi fost legati intre noi doar pentru ca am fi avut o mostenire comuna? Naiba stie. Eu cred ca as fi avut tendintza sa fiu in lumea mea, si sa caut sa comunic doar prin anumite canale, desi, pina la urma cred ca as fi devenit intelegator, pentru ca doar o viata avem, si nu mi-as fi dorit sa ne razboim in vreun fel, pentru ca urasc asta. Ce prostie ca ai mei n-au mai vrut un copil, si asta doar ca sa nu ne batem pe mostenire, de parca ei ar fi avut nu stiu ce averi, hahaha. Parintii mei au fost foarte limitati in tot. In special taica-meu, pentru ca el a vrut sa se impuna, desi nu-l ducea mintea. Rudele poate ca inca il considera un intelectual, dar eu stiu mai bine despre ce vorbesc. Taica-meu era genul de dictator abuziv, care cauta obedientza de la toti. Si cind nu o obtinea prin coercitziuni fizice, apela la cele psihice. Suna un model psihologic cunoscut? Eu m-am separat emotional de el de la virste mici, dar el continua sa se creada seful. Evident ca n-a obtinut nimic din partea nimanui, mai ales ca avea o natura salbatica, si depasita de timpurile in schimbare. Dupa revolutie a incercat sa fie mai prietenos, pentru ca a vazut ca, cu vechile metode nu-i merge. Toti, evident, l-au respins, dar eu, ca fiu, nu aveam privilegiul asta, desi stiam foarte bine cu cine am de-a face. Vad ca lumea, acum, ma condamna pe mine, daca as spune ceva, sau altceva, ca sa-l critic. E ridicol, evident, pentru ca lumea e ipocrita. Pe mine, ce am trait atunci m-a afectat enorm. Taica-meu mi-a adus niste ceva-uri bune, dar separate de o afectivitate normala. El incerca sa ma faca un  aliat pe baza de cadouri, care, si ele, sincer, erau date ca sa ma oblige, cumva, la o recunoastere. N-a fost nimic legat de vreun sentiment. Am fost straini de la inceput, de cind ei cautau sa ma puna in situatii fara iesire pentru mine, ca sa accept abuzul emotional de moment. Daca nu ati trecut prin asta nu intelegeti, clar, ca un om, in asa situatie prefera sa fie batut fizic foarte rau, decit sa fie torturat psihic, cum am fost eu. Pentru ca, in cazul meu, totul era continuu. Asa ceva nici in filmele de groaza nu vezi. Cind am avut ocazia am evadat, chiar daca a trebuit sa plec peste un ocean. Si am ramas, in timp, separati, eu aici, ei acolo. Nu ne-am putut revedea, desi taica-meu a venit la mine, si si-a aratat iar, si iar, fatza de incalificabil. Dupa ce s-a intors nu a mai dat semn timp de mai mult de doi ani. Atunci am decis ca intre noi nu exista nimic. Asa ca inainte. Mi-e asa scirba de tot trecutul asta dement. In fine, poate asa au fost vremurile, dar asta nu justifica nicicum lipsa de v reo traire intre noi.

Confuzii, si transformari

Oamenii sint de mai multe feluri. Cei reali au defecte. Cei ideali nu au defecte, pentru ca ei nu comunica cu realitatea celorlaltzi, ci doar cu a noastra, si sint construiti doar din partzi pozitive. Pe cei ideali i-am construit in minte, ca sa avem ceva la care sa ne raportam, pentru ca cei reali sint prea schimbatori, si au multe defecte. De asta egreu sa ne facem prieteni. Unii reusesc asta, e adevarat, dar astia sint norocosii. Restul isi fac prieteni invizibili, cred, un fel de persoane ideale care ii inteleg, si carora le vorbesc, ca si cind ar sti ca ei exista, dar ca se abtin, pe moment, sa le raspunda. Pe vremea mea nu exista asa ceva, pentru ca era considerat deviant, si riscai cine stie ce catalogari, judecati, ba poate si unele vizite la psihologii de atunci. In fine, eu nu am crezut ca ar putea exista prieteni altfel decit reali. A fost o greseala, evident. Pentru ca mi-a luat un timp sa cunosc oamenii, dupa mintea mea. Nu mai conteaza, ca vremurile alea erau rigide, pentru ca sistemul ala al socialului romanesc era construit blocat din start, si cam fara sperantze. Dar, timpul a trecut, am acumulat informatii despre mine, si despre ceilalti, si am mers pe drumul meu, asa ca fiecare. Viata a continuat ca si pina atunci aruncind spre mine evenimente la care sa ma gindesc, si, care, sa ma formeze. Am fost un spectator activ, cumva. Poate era mai  bine sa fiu mai activ, si sa ma declar cistigator din start, si sa actionez asa. In fine, multe erau mai bune daca nu ma lasam influentzat de mediu, dar nu prea am avut de ales. Am zis ca, oricum in viitor lucrurile se vor schimba, si am sa am parte de dreptatea mea. Ceea ce e partial adevarat, ca lumea are mersul ei, si tu trebuie sa inveti sa traiesti cu unele compromisuri pe care esti obligat sa le faci, chiar daca unele ti se par exagerate, pentru ca sint destul de multe lucruri nu prea corecte, pe care sa le accepti. Si totul vine de la unele mintzi patrate, care au o putere de decizie mai mare ca a ta, si, evident ca nu le pasa de tine, asa cum nu le pasa de multi altii, pentru ca asa sint ei. Bun, nu e o tragedie, pina nu te afecteaza, chiar daca si tu cauti sa ramii indiferent la mizeriile lor. Asta e, na, inveti sa treci peste multe, si sa-ti pastrezi optimismul, pina cind se aduna mormane peste mormane de nereusite, care te cam baga intr-o zona noua, pe care nu o cunosteai inainte. Solutia e sa te indirjesti, si sa continui, dar esti om, si iti trebuie un timp de refacere. Dar unii cretini te pun pe ginduri, pentru ca, te intrebi cu ce ai gresit de trebuie sa suporti aberatiile cu care incearca sa te constringa. Ma rog, totul depinde si de contextul istoric, adica de vremuri. Daca tu esti specializat intr-un domeniu, si, pe moment lumea nu are nevoie de tine, ce faci? Te reprofilezi in ce? In fine, ma enerveaza sa mai analizez situatii, si sa-mi zic ca o sa fie bine. Jobul meu e unul de viitor, pentru ca designul e la baza a orice e construit, sau construibil. E o perioada a inventiilor, si inovatiilor, lumea se schimba cu viteza, si totul are nevoie de noi concepte, deci de designuri noi. Problema e ca si aia care finantzeaza sa stie sa-si aleaga oamenii competentzi, si nu pe aia care doar par asa, dar asta se regleaza in timp, pentru ca au si ei de trecut prin niste esecuri, ca sa invete. E inca o perioada de mari transformari, si de multe confuzii, pina se separa lucrurile pe ierarhiile reale. Rabdare, si tutun, si se vor reface echilibrele, cred.

Sport

Exista multe pacaleli, si multe iluzii, holograme ale unor realitati care doar par ce sint, si, in realitate nu sint nimic, nici macar suprafetze solide nu au. Asta mi se pare cind ma uit imprejur, ca totul doar pare, pentru ca, atunci cind e sa le atingi, vezi ca mina trece prin ele, si, pe mina iti apare o dunga luminoasa, ca o urma a unui loc ce trebuia sa existe in realitate. Asa si cu tzarisoara, a avut o istorie nefericita, deci are o scuza ca la mentalitate popou-rul are  de recuperat niste secole. A fugit prea mult de dusmani (aratati in imn), ca s-a invatat cu sportul, si a uitat de altele. Sau poate ca le-a intrat fuga asa de tare in singe, ca au fugit si de ei insisi, si au lasat totul balta. Ceasca ce i-a mai dominat, cit pe ce sa le scoata balcanismul din cap, si-a facut o dictatura original-romaneasca (evident), si i-a pus la munca pe oameni. In conditiile alea nu aveai cum sa te opui, deci executai ordinul, si construiai. Si asa s-a adunat o bruma de infrastructura, buna inca de folosit si acuma. Apoi a venit valul de schimbari revolutionare, l-am dat jos pe odios, si am zis ca sa gustam cit mai mult din libertate, si sa nu mai muncim, clar, ca prea ne obosise idiotul ala atitia ani. Si, asa, ca hobby, hai sa furam, ca si asa totul e al tuturor, si al nimanui, pina la urma. Si asa am ajuns unde am ajuns. Bine, si oamenii au deviat-o la vale tare de tot, toti isi acopera propria prostie cosmica cu fake-uri de toate formele, si culorile. Si, cind nu le functioneaza prosteala ieftina, sar la bataie, sau fac ca toti dracii. Pe mine asta m-a speriat, ca am vazut cit de elaborati sint in a fi violentzi. Si am luat-o la goana, nene, ca nu am vrut sa risc inutil, am fugit de idioti, pur si simplu. Cind a trebuit sa-i confrunt am facut-o, constient ca lupta nu are niciun fel de reguli, si totul e artificial ingreunat de libertatea lui sa aplice orice fel de lovitura, oricind, in orice fel. Haotic, si fara sens, clar. Dar cit se poate de real. Totul fara reguli, adica deschis spre orice lucruri la care nici nu te astepti. Si esti asediat de haotici de astia continuu, ca astia se misca haotic, si izbesc in orice, sau oricine. Daca ai sta in calea lumii, ar sari toti la tine, ori ai si tu viata ta de trait. Asa ca, pentru binele tau si al fiintzei tale proprii si personale, alearga nene. Evita sa te lupti inutil, cu toti cretinii. Nu conteaza ce cred ei, atita timp cit s-au evitat niste consecintze neplacute. Bine, daca sar calul le mai tragi cite un pumn, dar trebuie facuta chestia asta la fel de cinic cum o fac ei. Le zimbesti, eventual schimbi o vorba cu ei, si, cind se uita in alta parte, zdrang un levier in dintzi, dupa care il ridici de jos, il stergi de praf si de singe, si il compatimesti, ca sa pari uman. Asa fac ei, tu doar faci copy/paste cu cinismul lor. De asta zic, ca, ca sa evitam complicatiile fugim, ne fofilam, facem ce putem, si ne vedem de ale noastre. Ne traim si viata noastra, ca sa nu ne para rau ca irosim timpul cu prostii, totusi. Ce spun aici pot parea truisme, dar e bine sa fie puse niste adevaruri in cuvinte, ca  sa nu ne indoim de ele, cind ne doare cite ceva, sau ne imbolnavim fizic, sau psihic, de tot felul de lucruri nefericite, si sa avem niste repere clare, pentru ca ce e imprejur te confuzeaza si ametzeste cu atitea fake-uri, ca aproape nu mai stii sa faci diferentza. Cel mai bine ti-e in tine, acolo e normalul, doar ca, uneori spre drumul catre tine ai de luptat cu multi degeneratzi, pe care, daca poti, ocoleste-i, sau incearca sa-i sari, si, dupa ce treci de ei, ia viteza.

Fiintze reasamblate

Cind scriu aici ma simt in refacere, pentru ca trebuie sa ma gindesc la ceva, si sa construiesc. E ca si cind ma iau singur de guler, imi dau doua palme si imi strig, in oglinda, ca nu trebuie sa ma las pe tinjala. Stiu ca Tinjala e un nume (hahaha), dar nu la el ma refer, ci la faptul de a nu ma complace intr-un compromis nashpa. Si, de aia scriu, ca sa simt ca gindesc, si sa-mi pastrez antrenamentul. De fapt e si o ambitzie ca sa-mi arat ca pot sa mai fac si altceva decit inginerie, ceva creativ, imagini vii doar din cuvinte. Mintea mea e formata pe logicile abstracte ale stiintzelor exacte, de acolo am pornit pe drumul asta spre cunoastere, si acolo ma regasesc cel mai bine, acolo e "acasa", si calm-comodul acela de inceput. Imi plac provocarile ce vin din probleme, din abordarea lor, pentru ca asta antreneaza intens si imaginatzia. Dar am zis sa merg cu cautarile mai departe, si sa caut sa inteleg si logicile unor alte stiintze. Asta e destul de greu uneori, mai ales, ca, ca sa intelegi trebuie sa cunosti inainte, sa aduni tot felul de informatii, pe care sa le asezi pe tot felul de locuri, si sa vezi cum se conecteaza intre ele. In fine, drumul asta e unul infinit, pentru ca sint foarte multe, si asta cere si determinare, si totul e construit practic de mintea mea, cu datele ei. Am cautat sa pastrez un drum al generalitatzilor, fara sa ma obosesc cu detaliile, recunosc, si de asta, in alte zone nu as putea face performantza. Nu ma compar cu cei care chiar cunosc domeniile lor. Si un elev bun de liceu poate sa ma faca praf la matematicile de liceu, recunosc. Nu sint asa de specializat, cum am zis. Cautarile mele sint in zona cunoasterii de sus a fenomenelor, in a vedea lucrurile importante, si cum sint legate intre ele. Si normal ca, cu cit invat mai mult, cu atit imi dau seama ca am imprejur o lume infinita. Iar eu ma simt mai mic, si mai singur. Asta e, cunoasterea e geloasa, si nu prea vrea sa ma imparta cu altcineva. Uneori lumea, cind invata ceva, incepe sa se dea mare. Eu, incep sa ma dau din ce in ce mai mic, hahaha, ca asta devin eu, de fapt. Dar, dincolo de orice, cunoasterea asta, iti da stabilitate, si devii mult mai sigur pe tine, cind descoperi atitea. Sigur, dai si de zone instabile, mai ales cele legate de fiintza umana; acolo e ambiguu, pentru ca sint schimbari multe, si haotice, si te cam confuzeaza, dar cauti metode ca sa iesi, cumva, din labirint, si revii, cumva, cam naucit, e adevarat, la lumina. Te recompui, si reiei drumul, chiar daca pari cam dezarticulat, la inceput. Pentru ca orice intilnire cu o alta logica e un impact, care te cam desface in bucati, care mai mari, care mai mici, care schimbate, si care trebuie sa se potriveasca intre ele, la reconstructia fiintzei. Ma rog, totul e teoretic, pentru ca, practic, iti trebuie cunostintze de asamblor cu experientza. Aici ingineria te ajuta, pentru ca poti reconstrui din piese, masinaria, ca in reverse engineering, model chinezesc, hahaha. Na, asta e cu omul care invatza, trece prin etape, si se reinventeaza, intr-un fel. Pentru ca ce a fost e schimbat, si ce va deveni nu se stie niciodata. Lumea dimprejur se schimba continuu, si noi o urmam.

Treceri lichide

Spatiile se incolacesc in jurul traiectoriilor, ca sa le protejeze. Fiintzele au vorbit. Cuvintele s-au eliberat si au construit in jurul lor unde sferice, care s-au marit pina au disparut. Apoi alte unde s-au oprit, si au lasat cuvintele inchise in propriile sfere. Sferele s-au miscat brownian un timp, apoi s-au lipit de traiectorii, si s-au topit, lasind cuvintele legate de un moment, si un timp. Cuvintele au inceput sa alunece de-a lungul firelor, pina s-au ciocnit unele de altele, generind alte unde, care au devenit sfere din ce in ce mai mari, pina s-a reconstruit tot spatiul. E inca intuneric. Pe nava s-au programat citeva zile de toamna, dupa un referendum. Va ploua peste citeva minute. Ies sa ma plimb, fara umbrela, sa-mi aduc aminte de vremurile cind imi placea ploaia, asa cum imi placea sa descopar cum gindesc femeile. Eram in perioada mea de confuzie maxima, hahaha, si cind nu-mi pasa de nimic din jurul meu, pentru ca ajunsesem la niste concluzii filosofice, si imi doream doar sa traiesc, pur si simplu momentele simple ale vietii. Imi era atit de bine atunci, pentru ca indiferentza imi aducea o detasare cosmica, si puteam fi mult mai lucid. Putea sa se intimple orice, si eu sa stau calm, ca si cind as fi stiut tot ce va urma. Poate reintru in starea de atunci, fara sa-mi programez vreun vis. Asta chiar ar fi bine de tot. O premiera absoluta. Ah, si nimeni imprejur sa ma aplaude. Rahat. Nu conteaza, merg inainte, ca trenul timpului, si nu ma las deprimat de schimbarile din mediu. Ce buna e ploaia asta, are in ea toate sperantzele mele de atunci. Sau de acum, ca le-am conservat, cumva. Eu sint el, de atunci, tot un eu mai trecut prin probleme, si mai imbatrinit. Dar as putea sa-mi sterg amintirile urite, si sa redevin fix ce am fost, cumva, aceeasi fiintza de atunci, cu defectele timpului. Desi nu recunosc niciun defect, ca ele mi-au fost date din afara, nu au venit din minele acela. Mai bine sa-mi folosesc imaginatia, si sa ma las dus de val. Sint la un bal mascat, si dansez cu o domnisoara aproape dezbracata. O vrajesc din cuvinte, si ea pare sa ma creada. Sint puternic, o string in bratze, si ea imi spune ca mi s-a strimbat masca. Sint si comic, pentru ca ride. Imi place ca imi urmeaza pasii, ca si cind ar anticipa cum dansez. Eterna intuitzie feminina. Ce arma puternica intuitzia asta, si ce corp fin, si fragil care ma urmareste. Sint un novice. Ea ma simte. Probabil ca anticipeaza toate miscarile mele. Poate stie ce gindesc. Ma poate dirija, din umbra. Sint o papusa care are doar senzatzia ca e libera. Sint pe un drum stiut deja. Desi, daca imi aduc aminte, am liberul arbitru. Fac o rasucire, si ea se impiedica. Hahaha, am ramas, inca omul meu. Sint stabil. Da, imaginatzia asta  are limitele ei. Ce bine e in ploaie. Apa trezeste simturile. Mai am multe de observat, si la care sa ma gindesc. Nu ma poate conturba nimeni. Sint liber. Si mai am un timp inainte, pe care stiu sa-l folosesc.