Nevermore

Eu am trait pe pielea mea dramele unei familii disfunctionale, in care fiecare era pe cont propriu, si ce ne aduna erau o salvare a unor aparentze, si o cautare a fiecaruia. Sigur, in exterior era un razboi social greu de imaginat cu viziunea de azi moderno-corecta. Pentru ca, orice ai spune, oricine te poate acuza de monstruozitatea de a nu fi capabil sa accepti ceva ce toti acceptau in tacere. Doar ca in multe cazuri mai erau si pauze de umanitate, intelegere, si poate, chiar, dragoste. Si toti considera ca astea erau universale, daca ei le-au trait. Ce ai trait tu, te priveste, pentru ca te supui standardelor de intelegere social acceptate, si trebuie sa le creezi lor o imagine a ta, pe care sa o inteleaga. Altfel esti pus la zid, clar, simplu, si fara ezitare. Pe prosti nu-i poti blama, ca-s limitati, si pe tine nici atit, ca nu te-ai facut inteles, pentru ca nu ai cum, ca orice spui e deviat de prostie. Si ramii in asteptare. Cauti in aer mici semne de intelegere, care e greu sa vina. Intre timp te regrupezi, ca sa rezisti. Astepti, ca atunci cind aveai o relatie, sau o prietenie, si iti doreai ca el, sau ea, sa dea un semn de inteligentza care nu aparea, pentru ca, mai tirziu ai realizat, nu ar fi avut cum sa apara. Pentru ca ei judecau totul in clishee rigide, haotic, si habotnico-dogmatic. Erai asediat de prejudecatzi care deviau natura lucrurilor spre o sinistroshenie fara nici un sens, si fara vreo legatura cu natura umana. Si asta era peste tot, in toti, de ca si cum viata in societatea aia era intr-un labirint plin de ziduri mentale, din care nu aveai cum sa iesi, pentru ca, chiar daca evadai, te-ai fi aflat intr-un alt labirit. Eu am simtit toata viata mea ca am asteptat ceva ce nu mai venea. Ca tot traiesc experiente, ca ma dezvolt pe dinauntru, ca imi fac scenarii de viitor, si ca toate sint utopice, pentru ca eram inconjurat de distopic. Oriunde, totul era deviat, si toti erau, sau pareau, soldati dintr-o armata care e pusa pe anihilarea vietii profunde. Pentru ca ori te robotizai, ori deveneai proscris, si o viitoare victima, in care toti sa arunce cu jigniri. Am trait in sistemul romanesc, si traiesc in sistemul canadian. Diferentza e de la pamint, la cer. Si mi-a fost atit de greu, si inca imi e, dar aici e o eliberare, chiar daca exista multe prejudecati, ca lumea asta e condusa de bani, interese, atitudini, dar aici esti respectat ca om, tratat egal, oricine ai fi. Dar nu de sisteme vorbeam cit de oameni, si mentalitati. Pentru ca si aici sint multi cu viziuni apocaliptice, ca peste tot, dar care, sint mentinuti sub control, pentru ca devierile sint blocate, chiar daca ei tind sa devina abuzivi, si asta pot sa spun din experientza mea proprie. Lumea libera sanctioneaza ce iese din normal, chiar daca tinde sa devina de un conformism mai greu de inteles, dar sa nu deviem spre politica, pentru ca imi repugna. Eu de lumea romaneasca sint afectat, pentru ca am trait sub acea presiune a atitor prejudecati. Cine plateste pentru monstruozitatile traite acolo? Stiu ca acuma lucrurile s-au intors aberant la o completa acceptare a unor orice-uri care par ca satisfac dorintze sociale de moment. Eu ma fost jignit, umilit, prostit pe neverosimilitatzi, pe cind azi sint protejatzi tinerii de lucruri absolut naturale, si bune, pentru dezvoltarea lor. E reprobabila ura unor profesori descreieratzi, cum am avut eu, dar nu pedeapsa indreptatzita, cind un  elev bou nu-si face temele. Nu jignesti inteligentza, si nu iti bati joc de un spirit in formare, asa cum nu elogiezi un cretin care pare ca isi cauta un drum deviant. Nu asociezi pseudo-valori cu cautari ale unor mintzi deschise. Desi pare ca asta se intimpla, inca, fix, ca atunci. Sistemul nostru nu a avansat, am ramas la dogme, si prosteli de doi lei, pentru ca mentalitatea ne blocheaza sa evoluam. Repetam aceleasi clishee, ca si cind nu am sti ca exista atitea variante posibile. E jignitor. Si, ma mir ca, inca acceptam asa ceva. Nevermore.

Captiv in vis

Daca esti linga mine e un avantaj, daca nu, nu ai nicio scuza. Daca sint linga tine am un timp cistigat, daca nu, nu am trait deloc. Sintem fiintze care traiesc etape ale vietzilor lor, asa cum cred ca si le merita. Pentru ca, dincolo de trairile autentice ar fi nimeni, si ei nu-si doresc asta. E absurd sa vrei sa traiesti anonim etape fundamentale ale vietii. Si e absurd sa nu vrei sa fii, in anumite momente, centrul universului..Chiar daca lumea se autodefineste prin ce este: cind un abis, cind un bilci al deshertaciunilor in care isi fac jocul mizerabil multe creaturi extraterestre. Asta ar fi daca am crede, pentru ca, noi, fiecare, avem definitzii proprii. Unii mai vedem, printre atitea umbre, lumini care ne poarta spre alte drumuri. Viata nu e un joc promis, cum nu e tristetze infinita, pentru ca e ce poate fi, in masura in care noi o facem sa fie asa. Pentru ca noi avem acea putere de a ne schimba destinul, daca destinul e scris pe un nisip de pe o plaja pe care apele timpului o pot schimba.. Totul e nestiut, asa cum a tot fost..Nume vin, si se duc, si noi existam pe acest val de timp, inca. Dincolo de noi sint inca valuri care mai vin, ca sa se duca.
Ieri am visat ca sint in viitor. Cind m-am trezit am uitat cum a fost, pentru ca toate au revenit la ce erau. Poate miine visez iar ca sint in viitor, si poate uit vum e sa fiu in prezent. Poate ramin captiv in viitor.

Fiintza din etern

Lumea e un cimp de batalie, in care toti se lupta cu toti. In care adevarul e ascuns in suflete. Si noi mai fugim de ceilalti, asa cum mai fugim de noi, ca sa incercam sa ne cautam iar, si ca sa ne redescoperim in vreun artefact uitat. Pentru ca noi ne reintilnim cu noi in foarte rare ocazii, in care ne si bucuram de fericirile regasite. Atunci cind ne vedem fix asa cum sintem, in acele oglinzi ale unor trecuturi, sau ale unor celorlaltzi. Ceva vine, ceva trece, si noi sintem prinsi in mijlocul atitor evenimente, de nu mai stim ce sa declaram ca sintem, sau, putem fi. Noi, aici. Si spunem ca am trait, si, pe baza trecuturilor ne-am construit niste idealuri. Dupa care luam o pauza in gindire, si incepem sa refacem, din bucati de trecut, baze de pornit spre viitor. Ca si cind am putut depasi usor ce a fost, si, asa, fara regrete, putem porni spre un inimaginabil viitor. Noi, cei care am fost, si care vom deveni ce vom deveni, dupa legile scrise, sau nescrise ale evolutiei posibile. In fine, noi sintem oamenii de acum, si, sintem ai unui viitor posibil in masura in care putem anticipa ce ni se va intimpla. Daca vom putea asta, pentru ca ce ne imaginam e ce putem imagina, avind datele de acum..Pentru ca, poate ca viitorul va arata cu totul altfel. Poate va trebui sa ne reevaluam complet, si sa re-devenim cu totul altzii, ca sa ne adaptam unei lumi care evolueaza incredibil de repede. Drumurile noastre sint de fapt deschideri printre lumile posibile. Drumuri alese de noi, ca sa ne reprezinte, printre tot ce ne ofera lumile.. Si noi, cei singuri parcurgem tot, ca ne demonstram fiintzei ca putem sa devenim ce am anticipat, pe cont propriu, si fara vreun ajutor de la nimeni. Noi, cu noi, ca si cind am sti ca niciun trecut, si niciun viitor nu ne va fi afectat, vreodata, fiintza noastra eterna..

Viata visurilor

Lumile vin, ne zimbesc, si trec mai departe, ca si cum ne-ar cunoaste. Sau, ca si cind ar sti ca le stim. Pentru ca apoi pleaca in ale lor, sa danseze cu alte lumi, la balul asta al lumilor, in care ma simt cam singur. M-am retras ca sa observ mai bine. Imi place sa vad veselie, si chiar fericirea din ochii celorlalti. Asa am fost si in busul de noapte. Ma gindesc daca si acum nu sint intr-un vis cumparat, in care am lasat mina libera programului, sa ma duca el prin alte locuri. Si cred ca asta e, ca am inchis ochii, si m-am trezit iar in bus. Un altfel de bus, in care oamenii discuta despre petrecere, ca si cind toti am fi fost acolo, si, acum, ne intoarcem la propriile vietzi. Ea s-a nascut intr-o insula tropicala, undeva, departe. Ii sesizez tenul creol, si pasiunea din atitudini. S-a asezat pe scaun, linga mine, si a inceput sa-mi povesteasca. La inceput am crezut ca ma confunda. Apoi am vazut ca imi spune mie ce isi spune ei, de fapt. Si, am lasat-o sa continue. A intilnit un om. Ii era indiferent, pentru ca a intilnit in viata ei atit de multi oameni. Si el, la fel, o trata ca pe o straina. Apoi, din cuvinte, s-au apropiat. Au ajuns prieteni, dar sub un fel de juramint care sa nu le dea dreptul de a merge mai departe. Si prietenia lor a avansat. Au ajuns amantzi, ca sa continue acel ceva interzis. Apoi s-au despartzit. Ca sa se reintilneasca, si sa reia acea prietenie. Apoi s-au certat, iar, ca sa aiba motive sa revina la ce au fost mai demult. Si asta a durat, un timp, pina si-au dat seama ce ii uneste, si ce le da motive sa se urasca sincer. Dupa care el a plecat. Si ea si-a cautat pe altcineva. Sigur, ea ii compara pe toti cu el. Si, desi stia ca greseste, a continuat. Acum e libera, si linistita, pentru ca a depasit tot ce a fost. Acum cauta doar motive care sa o faca sa fie atrasa de cineva. Motive de ginduri. De valori. De cautari. De asta e linga mine, si de asta imi vorbeste, pe limba ei, despre ea. Fara sa mai caute vreo intelegere. Vrea doar sa converseze, si sa se conecteze cu un suflet, oricare ar fi el. Eu am privit-o, tot timpul asta, fara sa schitzez vreo atitudine, care sa ma arate. Desi stiu ca m-a citit, si m-a folosit, ca sa se desfasoare. Dar asta era cu acceptul meu. La un moment dat s-a oprit, m-a privit fix in ochi, si a inceput sa cinte. Si mi-a cintat ceva ce n-am inteles, mai ales, ca, la fiecare schimbare de ritm ma atingea in alt loc. Eram un spectator care nu stia ce sa creada, la inceput. Si, care, incet incet a intrat in jocul ei. Pentru ca am inceput si eu s-o ating, atunci cind acel cintec imi spunea altceva. Nu era un joc erotic, in care sa ne cautam punctele sensibile, pentru ca aveam altele in minte. Ne cautam spiritele, si acele amintiri profunde. Eu, aici, din locul meu singuratic, si ea, de acolo, din locul ei construit de atitea trecuturi lasate in urma. Am lasat atingerile sa vina complet, ca sa acopere trecuturile, si sa ne faca sa ne renastem din cenusi, in alte fiintze. Ne-am privit iar, si am inteles, ca, intre noi sint adevarurile pe care le putem sublima in cuvinte. Ca si cind am renascut, si am reinvatzat sa fim. Eu sint eu, cu tot. Tu esti tu, cu tot. Noi sintem intr-o existentza posibila. Am uitat usor, tot ce s-a intimplat. Pentru ca avem atit de multe de descoperit. Impreuna, sau separat. Ca oameni.

Dependentze

Ploua iar. Ploua afara iar. Si e bezna, tot afara. La mine in cap e liniste. Ce nashpa e mahmureala asta. Cere lichide, si timp. Si ceva mincare de dat sistemului digestiv activitate. Ieri mi-am umflat roata stinga fatza, si am uitat sa-i pun capacelul la loc. Cind am ajuns inapoi am vazut asta, si l-am pus la loc. N-a fost o tragedie antica, a fost doar o intimplare. S-a terminat cu bine. Ce liniste e. Ma uit la mina dreapta. E artistica. Daca intind degetele se vad venele colorate. Una o ia sprea aratator, si alta spre degetul cel mai lung. Rotesc mina, si umbrele devin mai lungi. Ce masinarie uimitoare e corpul. Cita technologie are in el, ce mecanisme ultra-sofisticate fac ca totul sa fie atit de flexibil. Ce pacat ca nu rezista mai mult de, sa zicem asa, 80 de ani. Dupa care moare, si incepe sa se descompuna. Si odata cu corpul moare si mintea, cea atit de bine construita, cu atitea adunate in ea, dupa o viata de incercari, si acumulari. Si noi stim ca asta ni se va intimpla si noua, cindva. Sint pesimist de la ploaie, cred, altfel m-as fi gindit la altele. Mai demult discutam cu un tip despre femei. Si despre amor, ca na, sint la pachet. Eu ii spuneam ca uite bai, ca-s schimbatoare, si instabile emotional. El mi-a raspuns ca amorul e o chestie rara, si ca, in realitate, ce functioneaza e dependentza. Ca ea te foloseste, asa cum si tu o folosesti pe ea, pentru ca tu ai ceva, si ea are altceva, si impreuna aveti dublu, fata de cit ati avea singuri. Si ea depinde de ceva al tau, si tu poti folosi asta. Bine, dar ce sa am eu ca sa ii dea ei dependentza, si ca sa o fac sa revina, daca ar vrea sa plece, am intrebat. Nu stiu, zice el, sigur ai vreun talent care se poate concretiza in ceva. Am? m-am intrebat in gind. Si de ce as cauta sa o fac dependenta de ceva? Pentru ca asa functioneaza lumea, mi-a raspuns el. Toti avem defecte. Si toti speculeaza dependentzele pe care le au ceilaltzi. Daca n-ar fi asa ar fi o alta lume, probabil. Nu stiu daca mai buna, pentru ca cine stie ce ar face unii in lipsa dependentzelor. Asa mi-a zis, si avea dreptate, ca toti profita de dependentze, asa ca, daca as face-o si eu nu ar fi un pacat, mai ales ca ar fi si pentru binele reciproc. Dar ce talent sa am eu, ca sa fac ce cu el, ca sa-i creez dependentza? Si de ce as vrea asta, din moment ce viata e atit de complicata, si ai atitea la care sa te gindesti? Doar ca sa n-o las sa fuga? Si de ce sa n-o las? Ca e o lume libera, si daca ea vrea sa fuga, o sa fuga. Discutia asta a fost demult. Nu stiu daca el a reusit s-o faca pe vreo duduie dependenta. Eu nici atit. Dar e o chestie care poate sa functioneze la unii, sau unele.

Supravietuitori

Viata asta pe care o traim e complicata. Are multe rasuciri, transbordari, opriri bruste, reporniri de toate felurile. Eu mi-o traiesc asa cum face toata lumea, cautind sa ma adaptez. Dar multe lucruri le invatz ascultind povesti de la oameni, sau vazind filme, ca in filme e ceva ce sare din comunul simtit, cumva. Am vazut un film despre cum un fost soldat (sau ofiter, ca nu mai stiu) nazist, e luat prizonier, trimis intr-un lagar de munca-exterminare din Siberia, evadeaza, si parcurge tot drumul pina in Germania de vest, post razboi. Are si un urias noroc, ca evident altfel nu se poate, se mai intovaraseste cu unii, si cu altii, si reuseste sa parcurga o lume complet ostila, ca sa-si regaseasca familia. Asta lectie de supravietuire, nu chestii comerciale, pentru ca e o poveste adevarata. Fata de el, ce traim noi e un fel de poezie cu versuri albe, sa zic asa. Apoi am vazut alt film, Dr Zhivago, varianta aceea classica, din 65, cu Omar Sharif, si Julie Christie, care m-a lasat masca, desi il vazusem mai demult. Filmul e simplificat, am vazut asta citind despre carte, pentru ca cartea a fost scrisa in mai multe etape, inceputa demult, si terminata prin anii 57 parca, cind in Rusia era aceeasi dictatura feroce. Pasternak, scriitorul a avut de suferit enorm, chiar daca asta era dupa Stalin. El a murit in 1960, probabil dupa ce a suferit, din cauza cartii. Dar cartea lui a fost publicata de italieni, si a avut un success demential, pentru ca a primit si un Nobel pentru literatura, pe care a fost nevoit sa-l re-jecteze, din cauza de situatia data. Aici e o poveste lunga. Filmul e o capodopera, prin orice, pentru ca vezi acolo esentze de oameni, de trairi, care au supravietzuit unor vremuri monstruoase. Dr Zhivago era un doctor, care, ca orice doctor, a cautat sa faca bine, cit a putut. A fost si poet, a scris si versuri de dragoste ca un fel de omagiu a unei iubiri profunde pentru o femeie, alta decit sotia lui. Dealtfel familia lui, dupa revolutia bolshevica a emigrat la Paris, si el nu a mai stiut de ea. Pentru ca ce i-a ramas a fost acea dragoste pentru Lara, femeia-asistenta cu care a lucrat, un timp. In final el moare, si ea e deportata. In urma lor ramine o fata, care isi traieste propria viata intr-o societate in care a invatat sa se adapteze, si sa continue, cumva, talentul de a cinta la balalaika, cel mostenit de la mama dr Zhivago. Povestea, cu tot ce este, sau ce reprezinta, te lasa masca, pentru ca are in ea atiiiiitea lucruri incredibile. El a fost un om de o finetze, si o sensibilitate iesite din comun. Ea, Lara, a fost un suflet la fel de autentic. Sotia lui Zhivago a fost, dincolo de orice, acea femeie devotata unei familii pe care si-o doreau atit de mult, amindoi. Dar toate astea, cu toate intimplarile, si toate dramele, au venit peste toti, ca sa le contorsioneze destinele, si sa-i determine sa esueze. Pentru ca, niciunul nu a avut un sfirsit fericit. Toti si-au trait dramele insingurati, si au terminat profund nefericitzi. Pe masura ce urmaream filmul ma gindeam la mine; pentru ca, si eu simteam la fel. Si eu am trecut prin dureri, ca si multi altii. Si eu am trait drame mari, dar, e adevarat, nu ca el. Asta, poate, ma face sa cred ca, eu, avind mai putin de suferit, am sanse mai mari sa reusesc. Pentru ca, dincolo de orice, ce ne uneste e dorinta asta instinctuala de a supravietui. Care e la fel, oricine am fi, in orice conditii.

Filtre pentru suflete

Lumile isi danseaza dansul lor fara de reguli. Ca sa ne dea o lectie a intelegerii noastre limitate, si sa ne incite la cautari noi. Pentru ca, din tot ce percepem, realizam ca sintem constrinsi de propriile limite, si regrete. Si ca mai avem mult pina sa vedem realitatea, cu cit mai multe detalii. Nici privirile nu le avem suficient de realiste. Pentru ca noi am ramas conformi, prizonieri in propriile instabilitati, cele cu care cautam sa intelegem natura lumii. Ne-am inconjurat de oglinzi care ne arata doar imagini pe care sintem pregatiti sa le acceptam. Si care ne arata doar calitatzi, cu care sa facem spectacolele proprii, pe scenele deschise, si construite anume, de ceilaltzi. Ca sa cautam sa dam un sens la ceva ce ne vine dintr-un trecut destul de ambiguu. Ca sa ne faca sa credem ca avem in noi, inca, acea energie a inceputurilor. Cu care sa plecam, iar, spre atitea explorari. Vrem adevaruri, cit mai multe si cit mai bune; ca sa le adunam, sa facem mormane din ele, si pe care sa le selectam dupa. Sa le stim acolo, ca sa ne putem justifica cu orice. Si ca, mai ales, de asta sintem ce, si cine sintem. Cu toate defectele acceptabile, si calitatile de atit mult de admirat. Facem, si spunem orice, pentru ca ne simtim indreptatiti sa. Uneori mintim, alteori exageram, si strecuram subtil intre toate, felii de adevaruri, facem din orice ceva comestibil, ba poate cu gust bun, cit sa trezim atentie. Am invatat sa combinam orice, ca sa para ce vor ceilalti sa vada, sau sa simta. Punem totul pe o masa imaginara, ca si cind am folosi sinceritatea ca metoda de a ne redescoperi toti, cu eurile ce vin chiar din fiintza proprie. Ca si cind chiar am avea un scop generos. Ca sa obtinem ceva ne dorim, dar, pe care, poate nu l-am obtine altfel, tinind cont de lumea asta ciudata in care traim. Si care e plina de atitea intunericuri. Poate ca avem dreptate. Poate ca asa trebuie, pentru ca, altfel, totul ar fi absurd. Sau poate gresim, pentru ca, poate, ar fi trebuit sa facem, cu totul altfel, desi, atunci, am fi constienti ca am fi perceputi altfel. Si judecati aberant. Poate ne conformam, in ce facem aceluiasi joc pe care-l joaca toti, dar, pe care, ipocrit, il condamna. Viata e un joc, pina la urma, o continuare a copilariei cele nestiute, si ne dam de-a dura cit traim, ca sa demonstram ceva ce ni se cere. Pentru ca asa fac si ei. E unanim acceptat, si poate dorit chiar. Riscam sa devenim ridicoli in ochii unei lumi care judeca fara sa cunoasca. Dar, poate ca scopurile ne determina sa avem curajul de a pune oglinzi in fata tuturor, oglinzi in care sa se poata privi cu o atentie demna de cauze mai bune. Pentru ca sintem si generosi in a le arata lor, cine sint, pentru ca stim ca ei stiu ca merita asta. Si, daca dupa asa un filtru mai ramin suficienti cu care chiar sa discutam, e bine. Pentru ca, dintre ei, chiar exista oameni cu care sa ne imprietenim.

Imaginatie, timp, si oameni

Ma uit acuma la un film Minority Report, sint pe la jumate, si am luat o pauza, ca nu rezist niciodata sa vad un film cap-coada, ca ma oboseste, mai ales ca multe au in ele chestii brutale, sau violente, sau perioade in care nu spune nimeni nimic, si sint doar imagini. Ma distreaza ca in multe filme arata actorii de atit de aproape ca le vezi toate detaliile, ca-s la fatza, la corp, etc. In fine, in filmul asta e o lume dintr-un viitor in care se prevad crimele, si se opresc inainte ca ele sa se produca. Si, ca sa fie si ceva actiune, si aventura, se intimpla ca ceva sa nu mearga cum trebuie, cineva sa fie acuzat, sa actioneze ultra-inutilo-sfinta birocratie, sa se dea pumni, palme, picioare, sa dea unii cu altii de toti peretzii (de te miri ce rezistent e corpul uman, hahaha), etc, ca sa fie, probabil un happy end, si totul sa ne faca sa ne simtim bine. Ma rog, la cita violenta vezi in filmele astea  de "success" ramii masca, si te influenteaza negativ, cel putin pe mine sigur. Dar ce e interesant sint viziunile astea de lumi posibile, in care ce e acum e dus pe alt nivel, imaginat doar, asta cu datele pe care le avem traind in societatea de acum. Na, de asta regret ca nu m-am nascut in viitor; mai ales pentru ca a trebuit sa suport muuulte barbarii nene, si, noroc ca-s rezistent, altfel dispaream demult. Si ca am si ratiune, si imaginatie. Sigur una mai bazata pe niste realitati, nu una aberanta, cum vad la multi, din nefericire (apropo, daca cineva are citeva competentze, nu inseamna ca le stie pe toate; am vazut niste oameni inteligentzi care, cind ieseau din domeniile lor aberau de-ti puneai miinile in cap (pe cap, hahaha, na, e o expresie)). Stiu ca multi ii suspecteaza pe ingineri de lipsa de imaginatie (si eu sint unul, deci ma simt afectat). Sigur, ei isi manifesta imaginatia in ce fac, nu in ce declara, pentru ca, daca nu ar avea, lumea asta nu ar arata asa cum e (sigur, si cu ajutorul unor idei venite de la scriitori, societate, filme, etc). Ma rog, treaba fiecaruia ce crede, totul e sa spunem adevarul,  totusi. E interesant cum spuneam, cum vedem viitorul cu datele prezentului asta, de acum, pentru ca e posibil ca viitorul sa iasa, totusi, din previziuni, ca asa s-a cam intimplat in trecut. In fine, noi traim prezentul asta, si ne cautam in el fericirile, dupa mintea noastra de acum. Sint curios daca pe viitor se vor gasi metode mai practice ca sa-ti descoperi partenerul de viata. Si daca valorile reale vor avea un rol cu mult mai important ca acuma. Ca acuma toti sint obsedati de bani, de parca banii astia nu se fac construind ceva, ci doar folosind trucuri. Ma rog, e o discutie lunga aici, si, sincer, imi displace. Eu, de la un anumit moment am vazut ce diferentza uriasa e intre ce e real, si ce e iluzie, si, de asta mi se filfiie de bani, ca banii au generat niste chestii foarte urite. Cel mai adevarat e sa ai valori autentice, care sa ti se potriveasca, altfel esti doar un bou intr-o cireada, na. Si aici e o discutie lunga, in care m-as pierde, daca as intra in detalii. Banii sint ultra-necesari, dar ii faci pe traseu, banii te ajuta sa-ti rezolvi unele probleme, si nu sint un scop in sine, evident. Orice om rational ti-ar spune asta. Ma rog, lumea de acum are si ea greselile ei. Timpul va cerne, si va pastra ce e adevarat. Iar pe restul le va trece la rubrica "depasite moral".

Pasiunea ca virtute

Se spune ca psihologia o sa dispara. Asta e spus, asa, direct si brutal. Ca Freud, si compania nu mai sint recunoscuti. De fapt, cred ca ea se transforma, pentru ca omul s-a transformat, e cu totul altfel acum, si asta cere o noua abordare. Tot ce a fost inainte e, de fapt, o baza pentru ce urmeaza. PEntru ca natura umana e aceeasi, neschimbata, dintotdeauna. In fine. Cred ca sfaturi psihologice bune putem avea si in urma unor conversatii, in care prietenii sa ne spuna ce simt ei, despre noi. Sau putem sa ne auto-analizam noi insine, cu conditia sa ne reintoarcem in propriul trecut, dupa ce ne-am izolat de influentele dinafara, si am intrat in propriile adincimi. Si, aici, ma judec pe mine, simplu, si direct. Am crescut, m-am format in societatea aia, din vremurile alea, in mentalitatile alea. Am vazut ce inselator e tot, si am facut o selectie ultra-dura la toate cite sa le accept ca valori. Asa m-am format, si asa am continuat. Asta, in schimb, m-a facut sa fiu singur. De ce? Pentru ca totul e un sistem complicat, in care domina ideile depasite, de la tot felul de depasiti. Mi-am propus sa fiu mai realist, si mai aplicat. Sa vad cum, si in ce fel sa-mi gasesc partenera de viata. Asta teoretic, pentru ca, practic, depind de tot felul de situatii, si de noroc, totusi. Pentru mine cazul ideal e ca ea sa fie un om de schimbat idei, si de impulsionat, ca sa ma ajute sa-mi ies din inertzii, daaaaaar un partener egal, care isi cunoaste partea ei de feminitate, si imi recunoaste partea mea de masculinitate, asa cum o fac si eu. Mi se pare aberant ca o femeie sa vrea sa fie dominata, sau ca un barbat sa vrea sa fie dominator. Stiu ca se spune ca se asociaza mai bine un gen dominant, cu unul dominator, ca sa se balanseze, dar eu nu vad cum ar putea sa fie asa. Nu vad de ce doar unul ar trebui sa domine tot timpul. Sigur, sint situatii cind iei friiele in mina, analizezi lucid, si decizi, dar asta cu dreptul de veto al celuilalt (chiar daca n-o cheama Veta). Asa cum sint situatii cind celalalt ia friiele in mina, pentru ca, intr-o relatie, intr-o situatie, cel care domina acel moment e cel mai competent, nu cel mai tare in pumn, sau in clantza. Sintem educati, nu ne lasam dusi de iluzii, sau de prejudecati. Comunicam, spunem ce ne sta pe suflet, nu ascundem, si nu ne izolam ca niste idioti, ca sa-i sarim in spate celuilalt, intr-un moment mai sensibil, sau vulnerabil al lui. Sintem impreuna ca sa ne ajutam, sa facem o echipa impreuna, care sa gaseasca solutii la toate provocarile vietii. Na, si asta, adica gasirea partenerului compatibil tine, se pare, de noroc, ca lumea nu prea pare ca are rabdare, sau educatie suficienta. Mai demult credeam ca pot gasi oricind o partenera, pentru ca am un spirit, si o generozitate, universala. Apoi am vazut ca nu-s asa universal cum credeam, ca mai am si defecte, si unele-altele care nu-s asa de usor de acceptat, pentru ca, parerea mea, ce gaseam erau mai mult oameni care sa vrea sa-mi impuna stilul si ideile lor, ori eu am limite la tolerantza, nu pot chiar asa sa orice, ca nu cred ca nu merit acelsi respect pe care ti-l acord, nu? Bine, calitatile pe care le cautam eu veneau dintr-o educatie, totusi. Una care presupune valori autentice, si o ierarhie corecta. Bine, asta tinind cont si ca am fost format in stiintele reale. Si, tinind cont ca am si eu pasiunile mele. Ma uitam la citeva documentare cu oameni speciali, ca au fost din stiintele exacte, sau din arte. Toti au fost oameni curiosi, si pasionali, care si-au construit cunoasterea pe propriile iubiri pentru lucrurile profunde, si adevarate. Ma regasesc si eu in pasionalitate, si in curiozitate, cred, si de asta vad cu placere lucruri despre ei, pentru ca ii simt, cumva, mult mai aproape decit pe multi altii.

Real imaginar

Drumul e o varianta. O varianta aleasa dintre altele posibile, care sint si ele relative la timpul prin care treci. Mergi pe un drum paralel cu alte drumuri. Un drum al propriei intuitzii. Care sa fie al tau, propriu. In care tu crezi cel mai mult ca te reprezinta. Intr-o lume care iti ofera ce poate. Se spune ca trebuie sa te lupti, ca sa-ti cuceresti drumul tau, si sa fii stabil pe el, sa nu eziti sa faci pasii care sa fie doar ai tai. Asta daca poti concepe ca traiesti in atitea lumi confuze. Ma rog, fie ca poti concepe, sau nu, lumea te loveste cu ceva valabil, si tu selectezi, daca esti lasat sa. Functie de tot. Spatiile disponibile ti se arata in felurite moduri, care mai atragatoare, care mai inepte. Care mai interesante, pentru ca simti ca au in ele multe subtilitatzi. Si toate sint corecte, la un anumit moment. Ceva le separa, si le face sa fie mai aduse in ochi. Drumul prin ele are multe nestiute ascunse. Totul e sa ai curaj, sa incerci, si sa poti reveni la start, daca ce vezi inainte e prea ciudat. Nu e nicio rusine sa reiei drumul cel pe care il crezi a fi conform cu tine. Nu te poate nimeni determina sa faci ce nu simti ca ti se potriveste. Si nu e nimic. In fine, e atit  de mult de spus, teoretic. Pentru ca lumea asta e complicata, si schimbatoare. Si tu esti singur, si determinat, intr-un fel, pentru ca, mai mult, sau mai putin, te cunosti. Ce e mai neplacut, e, ca, timpul e ireversibil, si clipele se pastreaza asa cum au fost construite de prima data. Dar, asa e pentru toti. Asa receptam, prin simtzuri, ce a fost intimplat in mod identic. Si asa trecem prin noi, si ne traim momentele, ca sa le transformam in tot felul de amintiri. Asa ne schimbam, toti, devenim tot timpul altzii, ca sa simtzim ca traim un destin al nostru. In paralel. Ca fiintze constiente. Totul e sa rezistam la impactul relativului, pentru ca el guverneaza tot ce exista. Trist, dar autentic, el e desupra. De cind sint tinar am tot cautat absolutul, prin tot felul de metode, mijloace, sau logici, si tot timpul am dat de relativ. A fost deprimant, dar am continuat. O mai fac si acum, chiar daca experientza imi spune ca el nu exista, pentru ca nimic nu e atit de fundamental stabil, cit sa imi arate ca chiar poate fi. Si eu tot accept, si accept, constient ca am o rabdare limitata. Si el se incapatineaza, absolutul asta, sa fuga de mine, ca un las. Ca un ceva care promite continuu, si ma paraseste fix cind credeam ca imi poate fi prieten. E ca un om, cu toate relele adunate, in timp. Sint vinovat de naivitate. Si am sa fiu, cred, cit traiesc, pentru ca nu pot sa accept ceva care sa fie altfel. Am un scop in cautari. Si in drumuri pe care sa merg, ca sa gasesc ceva ce parea, la inceput, asa de adevarat. Si, poate chiar e, pentru ca, nu stiu, inca. Il simt ca e, acolo, citeodata, si ca ma asteapta sa il descopar. Asta in timp ce eu ma lamentez ca absolutul e atit de greu de gasit. Pentru ca, simt ca el cauta sa nu imi fie accesibil in niciun fel. Ca si cind m-ar uri sincer, ca atita lume cu care am venit in contact. Ca-s oameni reali, sau imaginari. Sau ca fiintze care reprezinta concepte care cauta sa ma confrunte violent. De parca eu as avea constiintza ca-s nemuritor.

Reveniri

Sa recunoastem, toti sintem supravietuitori. Unii reusesc asta mai bine, si ajung chiar sa aiba succese mai mari, sau mai mici. Toti mergem inainte pe un drum al destinului nostru, pe care ni-l asumam, nestiind niciodata ce va urma. Mergem inainte pentru ca sistemul nostru de valori ne spune ca asa e bine. Sigur, suferim mult, pentru ca socialul dimprejur nu e pregatit pentru noi, ca sa ne manifestam asa cum simtim ca trebuie. Na, si trecem si prin tragedii, uneori, dar asta e, ni se intimpla multe neanticipabile. Si mie, la fel. Am fost, de multe ori un Bladerunner, chiar daca pare ca as fi putut fi nerealist. Am mizat pe lucruri pe care nu dadea nimeni nicio sansa. Am crescut intr-o lume a unei dictaturi brutale, in care aparentul era esentzial. O lume paralela cu orice realitate. De care m-am izolat, ca sa ma separ complet. Apoi am fugit in alta lume. Nici aici nu am vazut un ideal construibil, desi parea uimitor, la inceput. Eu am zis ca legile adevarurilor sint universale. Am crezut in ele mai mult ca in orice altceva. Si mai cred. Nu ma las antrenat de jocuri de moment, pentru ca i-am vazut pe multi cum au esuat. Si nu asa mergi pe un drum autentic. Cel putin, nu simulind. Pentru ca nu esti ce pretinzi, esti doar ce esti. In domeniul meu sint multe evaluari, si multe rigori, din care nu am cum sa ies, si nu sint usor de abatut, pentru ca nu sint chiar atit de naiv. Lumea e foarte inselatoare, si se poate pretinde in multe feluri, ca sa te acapareze. Si tu accepti, sau nu, variante promise. Stiind ca te poate duce pe atitea drumuri nestiute. Cu rezultate mai bune, sau nu, de moment, sau de viitor. Na, e libertatea oricui, sa orice. Ce mi se potriveste mie e greu, sau imposibil, altcuiva, asa cum e si reciproc. Pentru ca e o lume uriasa imprejur, din care alegem. Pentru ca vedem ce multe sint variantele proprii, de a fi. Poate eu sint mai pasional, si mai talentat in ceva anume, si ma educ sa-mi construiesc din talentul meu atitea lumi posibile. Si poate asa evoluez, si imi place atit de mult cum devin, ca ma agatz de munca la propriul drum, cit sa-mi devina chiar un scop, ca e de moment, ca e de un drum spre un mai apropiat, sau indepartat viitor. Un drum catre mine, dinspre mine, catre ceilaltzi. Sau catre variante posibile din mine care mi se par cele mai probabile, dupa ce am mici procese de constiintza, de analiza, si sinteza, ca sa vad cum va merge propria fiintza inainte, anticipind. Cu datele mele pe masa, si cu constiintza clara, si deschisa. Bine, totul e ce e posibil, pentru ca, cine stie, cite cunoscute mai pot interveni intre timp. Pentru ca nu exista vreo garantzie pentru ceva, sau altceva. Totul e deschis, in lumea asta care se schimba atit de repede, si continuu. Lume in care ma redefinesc continuu, si eu, ca sa pot merge inainte. Stiu, in lumea asta toti ne "fluidizam", dar mi se pare jignitor, ca, in asa o etapa de dezvoltare sa parasim valorile fundamentale de dragul prezentului asta inconstient. Poate e doar momentul de vina. Poate curind vom reveni la lucrurile care ne-au facut sa fim, ce sintem. Asa ar fi firesc.

Eu, spre mine

Lumile sint uneori fiintze, prin comportament, alteori seamana cu fiintzele, pentru ca au o comunicare continua intre ele, si cu noi, oamenii. Nu stiu daca exista lumi atit de simple ca unele fiintze monocelulare. Pentru ca lumile sint construite pe valori de baza, care sint ca un schelet, sau o structura de inceput, de la care deriva toate celelalte. Asa sint ele. Si noi avem un schelet, si masinile au structuri de care se prind mecanismele, cladirile au intariri metalice, totul e construit pe ceva stabil, care sa reziste. La lumi e putin diferit, pentru ca valorile comunica intre ele direct, cele de jos, cu cele de cel mai sus, si, uneori cele de sus pot provoca cutremure care sa miste, sau chiar sa schimbe ce e jos. Totul e dinamic. E adevarat ca valorile de jos nu se zdruncina atit de usor. Dar asta e o privire matematico-simplificata, ca e o diagrama, sau un graf, pentru ca lumile pot avea mai multe dimensiuni de cite credem. Pentru ca e posibil ca noi sa vedem cu propria minte destul de putin, din cite exista cu adevarat. Noi simplificam totul, ca sa gasim legi, si reguli care sa fie stabile. In fine, putem filozofa la infinit. Pentru ca traim intre infinituri. Care reale, care imaginabile. Azi m-am plimbat prin oras. Printr-un oras al navei. S-a oprit ploaia, si a revenit soarele artificial. S-a incalzit. Uneori urc in turnul central, ca sa vad de sus orasul cum isi schimba luminile de noapte. Lumea nu mai pare chiar asa cilindrica. E ca in filmele cu planeta, de demult. Imi vine sa-mi pun un sistem de zbor si sa ma las dus de curentii de aer. E de admirat un peisaj de un miliard de ori mai interesant ca in spatiu. Mai ales ca toti robotii imi zimbesc, si imi fac cu mina. Pentru ei sint un zburator, care mai are curajul sa se plimbe prin aer. Printre ei mai sint si oameni, cred. Nu mai stiu citi oameni au ramas pe nava, pentru ca oamenii s-au cam insingurat in lumea asta care iti da totul, si nu te mai provoaca sa te lupti, ca sa supravietuiesti. Am aterizat inapoi in virful turnului. M-am dus sa beau ceva, la un local mic, cu ferestre spre oras. Sint asa de sus, ca ametesc. Mai bine as reveni la sol, si sa-mi iau un vis nou. Unul in care merg pe jos, printre locurile cunoscute, si, in care ma intilnesc cu diversi cunoscuti, cu care sa mai povestesc despre cite in luna si in stele. Sa-i las pe ei sa-mi spuna despre viata, si cum au ajuns, dupa cite experientze, la ce fel gindesc acum. Bine, ei sint ca o curiozitate pentru mine, asa cum si eu sint pentru ei. Ne privim ca pe relicve dintr-un trecut comun, care s-au dat cu capul de probleme, si au gasit diverse solutii care sa-i mentzina la suprafatza. Fara sa stim cit e adevar, si cit fabulatzie, in ce spun, pentru ca avem toti, in noi, tendintza de a exagera propria conditzie. Ca sa simulam o fericire care sa fie dominanta, si sa loveasca. Asa, ca si cind am fi stapinii lumii. Si ca si cind totul e atit de minor, imprejur. Ce stupid, pina la urma, sa intram in jocurile astea sociale. Ca si cind am fugi de noi, fara sa stim. Sau fara sa stim ca avem alternative. Oricum, nu conteaza, pentru ca, daca o facem, sau nu, e o alegere proprie a noastra, facuta constient. Nu e impusa. Pentru ca avem toti, fix acelasi numar de grade de libertate in miscarile noastre pe drumul vietii, si, oricum, nu putem da vina pe un destin obligatoriu. Mie, oricum, sincer, obligatiile astea nu mi-au adus nimic bun, si le-am evitat, cit am putut. Acuma ma refac calatorind spre mine. Asta mi se pare cu mult mai interesant.

Siruri paralele

Gindurile merg in siruri paralele, care mai repede, care mai incet, care mai sus, care mai aproape. Noi trecem prin ginduri, intram in ele ca in vagoane, stam un timp acolo privind la o fereastra imaginara, care are dincolo un peisaj imaginar. Apoi ne plimbam pe holul gindului-vagon, vedem alte scaune, alte compartimente, alti oameni, care s-au ratacit si ei pe acolo. Unii ne privesc curiosi, altii uimiti, altii nu ne observa. Apoi ajungem la capatul gindului, si sarim in altul, ca sa cautam iar sa ne asezam, si sa mai privim un alt peisaj imaginar. Uneori pare ca peisajul circula contrar directiei vagonului, alteori de jos in sus, alteori ramine fixat. Nu conteaza, pentru ca ce e exterior gindului poate parea absurd uneori. Poate oamenii sint mai interesanti, desi nu poti vorbi cu ei, intr-o lume a existentelor paralele. Se spune ca iubirea ne dirijeaza viata, el e la baza destinului nostru, pentru ca noi sintem intii pasionali, si apoi rationali. Sigur, rationalul poate decide in situatii de circumstanta, si ne poate ajuta sa fim lucizi in anumite situatii. Dar iubirea dinauntru controleaza tot. Mai sint si situatii cind pare ca iubirea nu mai functioneaza, atunci cind esti asediat de indiferentza, sau ura. Se mai intimpla. E greu sa supravietuiesti fara iubire, dar incerci. Poate nu esti singurul. Unii par ca iubesc sa urasca, si asta tot o forma de iubire ar putea fi, desi una devianta. Se spune ca iubirea nu e teoretizabila, ca e pur subiectiva, si fiecare o stie pe a lui, dar nu pe a oricui altcuiva, chiar daca cunoaste bine alti oameni. Ieri mi-am programat un vis in busul de noapte. Orasul iar a stralucit in ploaie. Daca nu ar fi luminile strazilor as vedea stelele, si sus, si jos. Asa ca beculetele de pe panoul de comanda. Sofer e o femeie. Seamana cu cineva. Nu stiu cu cine. Si are, parca, si miscarile cunoscute. Or fi de la aceeasi fiintza, sau e o combinatie de lucruri cunoscute de la oameni diferiti? Se aude doar un uruit usor al motorului, si frina. E statie. S-au deschis usile. Nu a urcat, si nu a coborit nimeni. De ce s-au mai deschis usile? O fi vreun semn. Poate bun.

Miracol

Lumea e o curte a miracolelor. Putem spune orice, putem sa pretindem ca nu e asa, dar lucrurile astea ne cam depasesc, pentru ca lumea ne depaseste asteptarile. Ce am vazut ieri poate ca vom vedea si miine, sau poate ca miine, ca o alta zi, ne va arata cu totul alte lucruri, care chiar pot fi miraculoase. Noi avem in noi, de fapt, dorintza de a vedea miracole noi, si le cautam, pina, cumva, le mai gasim. Ca sint reale, ma rog, ca sint in imaginatia noastra, ele sint vii, si prezente, fix aici, fix ca sa le admiram. Si asta e, miracolul e viata noastra. Ieri eram mai tristi, astazi sintem atit de veseli, cind miracolul a venit special pentru noi, si ne uitam la el, si-l admiram, si ne gindim ca ce bine ca e aici, ca putea sa fie in alta parte, sau sa nu fie deloc, ei, nu, e aici, ca sa-l vedem, si ca sa ne schimbe viata cu tot ce poate el sa faca. MA gindesc daca va mai dura mult pina la urmatorul miracol, pentru ca am devenit dependent, si fara un miracol ma simt strain, si singur, si parca nimic nu are sens, si totul e o iluzie. Un miracol e terapeutic, sint deja dependent de el, imi trebuie asa cum imi trebuie o sperantza, ca sa trec mai usor peste probleme. Si stiu ca si tu esti la fel, si tie iti trebuie un miracol, si vezi ca semanam, si putem fi impreuna, prieteni pe viata adoratori de miracole, si oameni care isi pun sufletele pe tava, ca sa comunice cu ceilalti la fel de deschisi. Avem nevoie doar de miracole, ca sa ne salveze de toate problemele. Nu stim ce e dincolo de miracole, poate e o technologie, poate un spirit, dar asta e ca sa fie un fel de explicatie, sau ceva, pentru ca n oi vrem miracolul sa fie doar ce este, el singur in toata splendoarea lui, cel care ne purifica, si salveaza de toate cite lumea ne pune in cale. E mai bun ca religia, si mai dulce ca orice traire de pina cum, penru ca el vine special pentru ca sa ne resolve absolut toate problemele, si nu e artificial, sau promis de unii, sau altii, ca sa ne ia banii, nu, el e pur si simplu, aici, pentru noi, asa cum ni l-am dorit, acel miracol care vine atunci cind avem cea mai mare nevoie ca sa ne salveze de tot.

Oameni ruine

Oamenii sint schimbatori. Ei sint imprejur, peste tot. Unii dintre ei sint stabili si conformi, altii sint dispusi sa faca orice pentru binele lor. Tu esti aparent, un intrus, in lumea asta a intereselor lor. Tu esti vazut de ei ca un posibil ajutor. Pentru asta unii te accepta ca sclav, altii ca partener, si foarte putini ca prieten. Ei au de rezolvat unele probleme, si tu ii poti ajuta, daca poti. Daca nu poti, le devii indiferent. Si tu, la rindul tau ii poti privi indiferent, pe cei care merita. Stiu, sintem fiintze sociale, si trebuie sa ne facem datoria, in felul nostru,  si sa-i consideram pe toti ca pe oameni cu sentimente, si care ne pot fi aproape. Doar ca asta e rar. Cei pe care i-am putea iubi trebuie cautati cu atentie, dupa ce ii selectam din toti. Ah, asta suna ca si cind am cauta actori buni pentru un anume rol. E genial, dar si sinistru, pentru ca nu asa ne cautam prietenii, pentru ca prietenia e sacra, si pentru ea trebuie gasiti oamenii generosi, prietenosi, deschisi, destepti, etc. O prietenie e o onoare, si un privilegiu. Un lucru rar, in lumea asta. Prietenul e musai un om nobil, si gata sa te ajute cind ai nevoie, cu tot ce poate el. Asta daca se poate. Pentru ca multi declara in vorbe, doar, prietenia. Toti simuleaza, toti pretind, si toti dispar cind e nevoie de ei. La romani e comun asa ceva. Plus ca unii sint gata sa te atace pe la spate daca au un mic avantaj din asta. Asa fac romanii intre ei. Sau poate doar romanii prosti, ca nu-s toti la fel. Mai exista si oameni de cuvint. Nu vreau sa-i cataloghez ca si cum i-as pune pe toti in aceeasi oala, dar mi s-a intimplat mie. Am incercat sa fug de ei, cit am putut, dar am avut momente cind am avut nevoie de ajutor. Si am primit ajutor din vorbe, promisiuni, si sume simbolice. De la conationali. De asta nu mai cred in nicio varianta de ajutor de la om la om. Toti sint fix la fel. Avem o origine blestemata, sincer. Cei mai mari dusmani ai romanilor sint chiar romanii. Nicio natie nu se tradeaza pe ea insasi ca noi. Sintem lamentabili. Am vazut asta de cind am lucrat intr-o administratie romaneasca. Ce e mai trist e ca ne vinam noi pe noi, ca si cind am sti ca sintem cei mai de dispretzuit, si cei mai vulnerabili, ne inselam, ne tradam ca si cind am fi programati pentru asta. Nu mi-e rusine nici cu strainii, e adevarat, dar cu ai nostri avem deja o traditie. Nu mai stiu ce naiba sa mai spun. "Mentalitatea" romaneasca de acum e una de evitat, pe cit posibil. Noi, ca stil social sintem de evitat. Oamenii valorosi de la noi au emigrat demult. Avem de ales, ori ne schimbam, ori disparem, pentru ca nu e normal ce se intimpla. Toti injura tot, pe meritat. Ce urmeaza, nu stiu, dar e o ordine in toate, si trebuie sa invatam s-o respectam. Sintem prea obositi de a accepta atit de multe mizerii. A fi roman nu include asta, cred. Sint multe de spus. Si nu vreau sa dau drumul la tot, pentru ca mi-e sila. Sintem la mila lumii. O adunatura, care si-ar vinde si ruinele ca sa aiba ce minca miine.

Stari sub lupa

Partile lamentabile de expunere a unei vointe slabe, a unor nefericiri, tristeti, depresii, etc nu-s ale mele, le-am citit undeva, sau ceva, asa ca nu ma confund cu ele, sint pentru variatiune, hahaha, si behehe, ca sa facem si umor sa re-echilibram situatiunea. Sa zicem ca ele apartin unui eu paralel, cu care ma mai intilnesc intimplator, cind si cind. Nu ma scuz ca sa ma acuz, zic doar, si daca sint ale mele, si ce daca, ce, nu toti avem stari de astea? Ca sintem dacit oameni nu roboti, care traim intr-o lume de asta ciudata, ca nu poate nimeni sa zica ca lumea asta e normala, sau poate o fi in unele zone, pe care inca le caut, sau le cautam toti, ca na, asta ne mai ofera si un scop, cind si cind. Bai ce-mi lipsesc prietenii; e inuman sa nu ai asa ceva, ca singur o iei razna. Na, nu chiar, dar te afecteaza, ca oricum singuratatea e o solutie mai buna decit sa ai imprejur falsi prieteni care sa-ti faca rau. Macar un prieten adevarat, si esti salvat, dar asta e greu, ca asa ceva cere potrivire maxima, plus ca eu sint si pretentios, si lumea nu rezista. Sau nu-i accept eu pe unii ca sint cu lipsa de calitati majore, ca na, peste defecte mai trec, daca nu afecteaza in vreun fel. E mult de zis. Ce bine face sa scriu chestiile astea, acuma ma simt cu adevarat sincer, si deschis. Ma uit la un film, se cheama The Prince of Tides, cu Nolte, si Streisand. Sint la jumatate, mai fac pauze ca e prea adevarat, si dupa ce vad citeva secvente tre'sa stau sa ma gindesc, nu pot sa-l vad continuu, ca e prea dens, nu e ca filmele astea diluate de azi. Foarte interesant tot, si filmul, si Barbra, si Nick, m-am uitat de curiozitate la biografia lor, si da, uite ca mai exista si oameni normali pe lume, si care gindesc normal, si simt frumos, si fac chestii. De fapt filmele mai vechi sint mai bune, clar, macar mai spun niste lucruri interesante. De aia m-am izolat eu de oameni, ca-s prea-prea si foarte-foarte, asta ca sa nu spun pe sleau de ce-s ei in stare. Pe un fond de mahmureala am avut asa o viziune monstruoasa a lumii, si mi-a ramas in cap destul de mult. Si acuma o mai am, desi stiu ca nu e normala, dar na, acuma pare sa treaca, tot cu vin, ca asa e la mahmureala, cui pe cui se scoate, care cum tzac pac. Am constatat o chestie, ca femeile evita erotismul, ma rog, erotismul din viziunea barbatilor, ca cica e prea barbar, si primitiv. Pai na, asta e natura barbatului, asa e construit el, sa fie rapid, penetrant, si ejaculator, sa zic asa, ca sa procreeze cit mai multi urmasi, teoretic. Femeia e mai calma, mai mamoasa, mai intelegatoare, mai empatica, desi uneori te cam scoate din pepeni, ca ai nevoie in viata si de actiune, nu poti sa baltesti, si sa contempli absconsurile. Asta fac si eu, desi n-o recunosc, hahaha, na, experimentam toate starile posibile, cit traim, ca sa simtim ca traim, si sa nu ne ramina ceva nestiut. De asta si scriu, ca sa nu uit. Mai si am poze cu unele foste prietene, de la un anumit moment nu le-am mai sters, ca sa-mi aduc aminte de chestii care n-au functionat, si sa ma dumiresc cum, si ce a fost acolo. Desi, acuma, daca n-a fost sa fie, n-a fost, pur si simplu, nu mai trebuie cautate explicatii, ca nu prea ajuta, chit ca ma descopar mai bine pe mine. Ca o relatie, cum spuneam, e pe valori profunde, si alea daca sint, sint, daca nu, asta e, next try. Fara regrete, ca nu ai de ce. Ma rog, la mine a si fost o situatie mai neobisnuita, dar ma refac eu cu toate cite am lasat pentru mai tirziu. Mai am timp, cred. In fine, vedem, ne mai gindim, si ne lansam. Cind, si cum, na, cind o fi sa fie, sa fiu si pregatit, ca inca mai am niste vulnerabilitatzi de rezolvat, si de gasit niste armuri pentru ele.

Un suflet aproape

E liniste, iar, dupa atita timp de razboi dintre lumina, si intuneric. S-au asezat lumile in vechile lor drumuri. A trecut si furtuna, si ploaia, si noaptea cea eterna. A revenit lumina, si ne-am adunat si noi, dupa toate. Nu e un reper linistea, ea doar ne cheama la ea cind simtim ca sintem asa cum ne stiam. O lumina e o reintoarcere la vis, ca la o varianta mai buna din noi; un vis adinc, pur, si devarat ce ne vine din fiintza adevarata. Traim visind ca traim, si asta a fost dintotdeauna, doar ca visurile ne-au dus uneori pe drumuri nefericite, asa cum ne-au purtat pe domenii divine. Am trait asa, pentru ca asa am simtit, si, uneori, dorit. Sint singur. Vad lumea prin lentile colorate. Vad oamenii cum isi vorbesc unii altora, si cum isi exhiba visurile in cuvinte. Ca si cum ar vrea sa-si retraiasca fiintzele prin celelalte, ca sa se regrupeze in ce sint. Ca si cind chiar ar sti ca sint parte dintr-un univers urias al sufletelor, care cinta pe voci diferite o simfonie a universului. In locurile astea sublime, ale privirilor pline de dragostea initiala. Te vad, si ma vad in tine, asa, ca si cind as sti ca si tu te vezi in mine, la fel. Spatiile dintre noi sint la fel ca inainte. Cind mai mari, cind mai mici, cind mai aducatoare de mesaje dorite, cind mai insingurate. Nu e nimic altfel, pentru ca stiam ca totul e asemanator, chiar de la inceput. Pentru ca noi avem suflete care seamana uluitor de mult. Suflete care au cautat de la inceput sa fie alaturi de alte suflete. Ce e mai induiosator de atit? Sau mai pasional? Ca asa sintem, si asa ne e natura. Vrem sa ne asociem cu suflete, si cu iubirea pe care o pot da ele, fie ca sintem barbati, femei, copii, batrini, cu drumuri asemanatoare, sau diferite prin viata asta trecatoare..Eu iubesc ceva, tu poti iubi altceva, dar semanam asa de mult in propria dorintza de a ne da unei iubiri. Stiu, avem si temperamente diferite, si putem fi in contratimp. Toti oamenii, din toate timpurile au fost la fel ca noi. Si toti oamenii ce vor veni dupa noi ne vor semana. Pentru ca toti se vor identifica cu niste iubiri. Eu sint eu, pe locul meu, din spatiul, si timpul asta. Tu ai sa fii tu, pentru ca spatiul si timpul tau vor fi, cumva, diferite..Un eu e diferit de un tu. Si tu, poate, ai sa gindesti altfel, ai sa simti altfel, pentru ca tu esti tu in ace mediu al tau, schimbat de al meu. Dar eu stiu ca as fi putut fi tu, acolo, si atunci, asa cum stiu ca si tu ai fi putut fi eu in spatiul, si timpul meu. Stiu, depinde atit de mult de cine sintem, cum gindim, si simtim..De ce variante din noi expunem atunci cind credem ca e timpul sa aratam asta. De ce vrem sa aratam, cind sintem pregatiti sa evoluam pe o scara sociala. De ce vrem sa aratam ca ne dorim, ca sa mergem pe un drum propriu, fie ca sintem intr-un secol, sau altul..Constientzi ca visurile noastre nu pot fi limitate de timp..Asa, ca si cind vedem orice in reflexiile din oglinda celorlaltzi ochi, ca din sufletele celor ce au in ei curajul sa ne priveasca. Vezi, eu sint eu, asa cum sint acum. Am sufletul asta, acum, si il pun in cuvinte, cum pot. Peste 1000 de ani nu voi mai ramine in amintiri, pentru ca, atunci lumea se va fi schimbat atit de mult in stil, si mentalitati. Si eu voi ramine un eu al ce sint, acum, cu tot ce am simtit, un om al acestor vremuri, asa cum au fost toti dinaintea mea. Un om, simplu, si direct, care ar fi vrut sa fie o conexiune cu toti care au fost spre toti cei ce vor veni. Un suflet care si-ar dori sa se simta alaturi de vietile celor pe care si i-ar dori aproape.

Iubire construita

O iubire e o conexiune. O legatura intre un sublim al tau, si un sublim al ei. Ca si cind sufletul tau cel plin de pamblici colorate de sentimente, trairi, ginduri, se subtiaza atit de mult pina devine un segment, care are in capat un punct, care se uneste in punctul ei, care e capatul unui segment, care e un sublim al ei, care e un univers de pamblici colorate de sentimente, trairi, si ginduri. Asta daca am sublima conexiunea la un punct. Asa, pentru o simplificare a tot. Doar ca, daca privim atent acel punct, el are in el atitea legaturi atit de complicate. Pentru ca, acolo sint concentrate toate legaturile posibile dintre sufletele noastre complicate. Eu te vad, tu ma vezi, eu iti comunic, tu imi raspunzi, si noi ne conectam in miliarde de feluri. Apoi ne deconectam in alte miliarde de feluri, ca sa raminem legati prin altele. Stiu, iubirea are in ea miliarde de feluri de uri, pe care, eu, asa cum sint, le detest atit de sincer, chiar daca le recunosc, cumva. Iubirea e un razboi intre doi oameni care isi identifica singuratatile fix la fel. Unul vine cu o varianta proprie, ca sa fie facuta varza de celalalt, si celalalt face la fel. Ca si cind s-ar dusmani, sau si-ar dori nedorite, doar pentru ca viziunile sint diferite. Ca si cind nimic din ce a fost inainte intre ei ar mai conta..Oh, iubire fragila, construita ca sa fie desfacuta in atitea nestiuturi. De ce sa o mai vrei, daca te aduce in stari atitea, la care nu te-ai gindit? Si cum sa o mai vrei, daca te dispera, si cind iti mai arata ca eternul exista inca, in constructii simple, dintre doua suflete? Cind te plimba intre rai, si iad, la fel de usor? Cum sa mai crezi in eternul tau, cind un altfel de etern ti se prabuseste cu zgomot, in suflet? E firesc? Accepti? Si de ce continui, sa fii in tine la fel, chiar daca variante din tine s-au facut varza? Pentru ca o iubesti? Si ea cum intelege asta? Tu cum ii spui ce uneori vrea sa auda? Ii sugerezi ca si tu esti ca ea, si ca, in relatia asta sinteti perfect egali? Si la ce te astepti de la ea? Cum va definitzi intelegerea? Cit din tine ramine in ce esti, aparent? Cum te schimbi? Ea ce va crede despre tine, daca pari ca accepti? Cine va cistiga razboiul asta? Vei fi tu, cu argumente, sau va fi ea, cu sentimente? Si de ce nu acceptati amindoi ceva care sa va reprezinte? De ce, de ce, de ce? Eu vad o iubire adevarata una care sa aiba in ea ginduri, sentimente, aspiratii, valori, si idealuri comune. Simplu, si direct. Semanam, si ne acceptam asa cum sintem, cu bune, si rele. Restul sint discutii. Pe mine ma trage ceva la tine, pe tine te trage ceva la mine, asta ca sa avem ceva intru asemanari. Dar asta e ca sa avem de unde sa incepem. Eu ma recunosc in ceva din tine, si tu la fel, e bun ca sa incepem sa comunicam. Spun, spui, adaugam continuu, asa, intr-o conversatie, ne expunem unele detalii ale fiintzei, ca sa continuam, si, daca vedem ca semanam suficient de mult, ei bine, hai, uite ca putem avea un inceput de relatie. Asa. Multi se regasesc in detalii. Ca si cind ar fi stiut ca ele pot defini ceva. Chiar daca. Stiu, nu trebuie sa fie tot asa cum e ideal, pentru ca o iubire se face si din ce poti reusi sa aduni, pe parcurs. Ca sintem imperfecti de la inceput. Si ce e promis e doar o varianta.

Pasi jucausi

Lumile isi fac un joc, intre ele, cind sus, cind jos, cind aproape. Un joc care seamana cu unul de-al nostru. Poate fac asta din simpatie, poate pentru ca si ele sint ca noi. Pare ca se apropie atit de mult de noi, ca le putem atinge. Poate ne invita sa intram si noi in joc. Poate ca nu sint asa indiferente cum par. Uneori ma gindesc daca noi le-am creat pe ele, sau ele ne-au creat pe noi. Sau, poate ne-am creat unul pe altul, pe masura ce evoluam. Cineva m-a intrebat mai demult cine sint lumile astea. Poate ca raspunsul e cam complicat, sau poate nu, dar nu am stiut sa-l dau. Mai bine ar fi sa le intrebam pe ele, pentru ca, poate fiind atit de complicate, ele stiu mai bine. Eu unul le recunosc, si la fel si altii, dar nu ma pot hazarda sa le definesc, pentru ca au in ele atitea detalii, care, ca in inginerie, pot fi atit de importante la un moment dat. Uite, de exemplu, iubirea e o lume. E in sine un univers, in care toate cite le contine au toate legaturile din lume. Ai putea, sigur, sa le definesti matematic pe bucati mici, dar ca sa faci din tot ceva definibil e cam dincolo de ce cunoastem acuma, cred, sau din ce putem crede ca vom cunoaste. Oricum la ce folos sa cautam sa adunam tot in formule, cind o iubire e o opera de arta in sine, asa cum este. O opera care evolueaza, si se perfectioneaza. E simplu. Sau asa e spus mai simplu. Totul e, de fapt arta, doar ca in felul propriu, pentru ca ce este nu e ce pare, si invers, totul are sensuri bune, si adinci, pe care uneori le descoperim, alteori nu. Inca invatam sa citim, si sa intelegem lucrurile. Sintem copii, din punctul asta de vedere. Ne jucam. Zimbim, cautam, experimentam, cautam sa legam ce gasim intre ele cu reguli, care sa ne fie stabile. Se mai intimpla ca, la un moment dat sa gasim ceva nou care nu se potriveste in tablou, si atunci desfacem totul in bucati, pe care le rearanjam, ca sa iasa noul intreg. Asa e jocul, evolueaza si el, pentru ca si noi invatam sa fim mai complicati, in functie de ce traim, desi, in esentza tot copii raminem. Sau ne transformam in altfel de copii, nu stiu, pentru ca, si asa complicati tot ne jucam de-a viatza. Totul e sa stim asta, si sa nu obosim prea mult, crezindu-ne maturi, pentru ca, sincer, chiar nu sintem. Si nu vom fi asa, nici daca am trai un miliard de vieti, pentru ca nu e asta natura noastra. Nu cautam un scop in ceva, in vreo maturitate, asa cum nu cautam un scop in vreo destinatie a unei calatorii. Important e drumul. Pasii astia care vin unul dupa altul, si care ne adauga inca ceva la experientza. Pasii pasi, asa cum sint ei, intr-un sir infinit. Ca sint ai nostri, sau ai altora. Pe care ii facem cu increderea in noi insine, in ce traim, in ce am trait, in ce simtim, sau gindim. Pasi frumosi. Mici, sau mari, adevarate opere de arta care ne fac din bucati un drum; sau drumuri. Si care ne reprezinta, pentru ca sint din noi, sau din lumi care se recunosc in noi. Uneori ma gindesc la locurile pe unde se plimba pasii astia. Ca sint pe holurile unei nave spatiale, pe o alee dintr-un parc, pe o strada, intr-un loc uitat de lume sau aglomerat, sint asa de parte din noi, pentru ca ne arata cine sintem, si ce decidem sa aratam ca putem fi, poate. Si noi ne expunem facind pasi, si pasii ne invata cum e sa traim in lume. Prin ei comunicam ceva celorlaltzi, si cautam sa vedem si ce spun ei despre asa o expunere directa si sincera a noastra, prin pasi. Ne uitam si la pasii celorlalti, si ne gindim daca ce traim e autentic, daca sintem suficient de sinceri in cautarile astea ale noastre. Traim in aceeasi lume, in care, invatam, din mers, sa iubim. Ca si cind am fi stiut ca viata asta e un joc fara reguli.

Lumile de depasit

Lumea se transforma prin timp, si e supusa schimbarilor. Asa a fost dintotdeauna. Lumile din noi, ca si cele dinafara noastra, evolueaza, se duc pe propriile lor traiectorii. Totul e un amestec, din tot, si din toate, ca vine din noi, sau dinafara, e o miscare a universului la care noi, cei de acum, sintem martori. Sigur, am putea fi noi cei de atunci, din viitor, ca sa privim la tot, si sa ne gindim la ce a fost, la ce este, la ce va fi. Asta daca n-am fi mult prea preocupati cu noi cei de acum, si la cum sa facem sa mergem inainte in ciuda atitor piedici sociale. Bun, stiu, nu e o scuza valabila, pentru ca noi, cei de acum ne-am adaptat la lumea asta, si ne continuam existentza cu ce avem. Dar, daca am fi mult prea evoluatzi? Daca am simti ca timpurile de acum chiar nu ne merita, ce facem? Un Beethoven a fost apreciat de societatea aceea, pentru ca s-a suprapus asteptarilor acelea, un Mozart la fel, un Einstein la fel. Cu noi cum ramine, totusi? De ce noi nu putem sa determinam in acelasi fel, societatea? Pentru ca avem suficiente calitatzi, si avem atiiiiiiit de multe de spus, noi de ce nu? Ce ne lipseste? Bun, stiu ca drumul lumii e acela, si ca noi sintem anexe, pentru ca noi vom fi apreciatzi dupa ce ni se va recunoaste, la un anumit moment istoric, sa zic asa. Dar noi avem valori perfect stabile, si care sa fie un reper. De ce nu noi, de ce nu acum? Stiu, asa se intreaba toti, ca de ce nu au successul meritat, fix acum? Poate pentru ca societatea alege ce ii pare ca e suficient de bun pentru drumul ei. Si asta pentru ca ce e trecut e depasit, si ce e prezent trebuie sa fie o evolutie spectaculoasa, altfel iese din tipare..Ori esi fabulos, ori nu existi pur si simplu, iar spectaculosul asta e ce vrem noi ca sa fie..Vrem spectacol in orice, ca ceva care sa ne implineasca suficient de bine fiintza, si imaginatzia. Vrem, si aducem in fatza tot ce ne poate defini, ca sa ne faca sa visam la alte atitea lumi, din care am putea face parte. Pe noi astia de acum, cei care existam ca sa ne construim un viitor imaginat, asa, unul care sa ne depaseasca constringerile si fricile, pentru ca, na,  avem atitea de depasit..