Filme

Am fost intr-un cerc inchis si intunecat, si a fost so-so, nici preaprea nici foartefoarte, ca am mai trecut prin locurile astea, le cunosc binisor. Da' nu e vina mea, e a mediului asta foarte limitat, in fine. Am vazut filme din seria Die Hard, bai nene ce e acolo ramii masca. Bine, stiu ca exista si Mission Impossible, si James Bond, si filme de actiune cu Liam Neeson, sau filme dure de razboi, si toate te cam naucesc, mai ales astea noi au in ele o violenta extrema, nu mai e ca in vremurile alea romantice, cind eroii erau frumosi si semi-activi, acuma e cu bataie de-adevaratelea, vezi cum se dau pumni, cum se izbesc de toti peretii, cum isi trag gloante in cap de sare singele pe pereti, etc. Prea dure parca, te traumatizeaza, de abia astepti sa se termine filmul, sa scapi, si nu opresti ca esti curios sa vezi cum continua (cum e tot timpul). Din James Bond nu as mai vrea sa revad nimic, si, pe viitor as fi curios, totusi sa vad un James Bond nou, o data si gata, mai mult de show, ca e super-spectaculos tot, clar. De fapt din toate filmele nu as mai vrea sa revad vreunul, oricit de mult mi-ar fi placut prima data (doar Masina Timpului, cel vechi, pentru ca nu mai stiam cum se termina, ca, de fapt, na, el se reintoarce in viitor, si ii baga in ma-sa pe toti cei din prezent). Bine, mai sint filme care m-au facut sa ma simt mai bine, si mai optimist, Pretty Woman, ca acolo toti sint frumosi, si totul evolueaza spre ceva fericit, si oamenii zimbesc, peisajele sint frumoase, intimplarile sint dragute, etcaetera. Si un film tot asa, frumos e Summer Lovers, cu place din Santorini, multa maaaaare, femei goale, si un triunghi amoros. Ma gindesc cum as face eu un film care chiar sa-mi placa, ca ar trebui sa aiba absolut de toate in el, ca na, sa merite. O super-idee scifi, dar cu viata reala, clar, un amor neobisnuit la modul surprinzator, violentza chiar nu, dar sa aiba actiune, suspans, asteptare, chestii de-ti sare smaltzul numai ca te gindesti la ele, si multe-multe-multe care sa te ia pe sus, ca nu te asteptai la asa ceva. Se pot face filme si cu buget redus, totul e sa ai idei bune, si sa fii profi la filmat, si montat, in rest poti sa-ti dai drumul la imaginatie fara probleme. Ma mai gindesc. Vad pe youtube ca unii fac sci-fi-uri de max 20 de minute foarte bine realizate, cu nave spatiale, roboti, cosmos, etc, uimitoare, doar ca n-au idei, sint asa ca niste chestii mediocre facute ca sa fie, nu ca sa iti placa, sau sa te invete ceva. Si mai vad la filme ca nuditatea e interzisa, dar violentza nu. Bai nene, nuditatea e o chestie pur umana, toti avem un corp, si toti facem sex, ce naiba e nasol in asta nu inteleg, mai ales ca nudismul e din ce in ce mai popular, ca te simti liber fara haine, si na; yoga de ex, se face nud, ca sa lasi corpul sa respire. Bine, daca e cald, ca pe frig e clar ca nu e nimeni amator de nudism. Si asa dica deci asa as baga in film si scene nud, dar sa fie normale, nu artificiale, sau jenate, sau dure. Na, ar fi ceva, ca daca faci un film bun poti sa te imbogatesti, si sa fii liber tot restul vietii. E mult de zis de filme, dar, ca sa le pricepi trebuie sa te apuci tu sa le faci, si sa inveti din mers meseria asta. Mai trebuie si timp, e adevarat. Ca e un univers uman intreg care poate fi aratat acolo. Si vreau sa fie totul frumos, calm, optimist, ca sa dea o senzatie de sperantza de primavara, ca tot e anotimpul de acum.

Dincolo

Lumile se intorc, vin spre noi cu toate orizonturile de dincolo. Vin sa ne adune alte nelinisti la cele pe care le avem. Si ca sa ne comunice ca ne sint alaturi, daca asta ne poate aduce vreo consolare. Vedem atitea imprejur, si raminem, inca, intr-o asteptare a unor necunoscute. In aer e aceeasi vibratie.Asteptam ceva ce nu stim cind va veni. Semnele au ajuns la noi mai demult. Sint si eu parte la tot. Semanam. Ce ai fi facut in locul meu? Nu mai stiu ce a fost, cum nu mai stiu ce am fost. Lumea nu ne-a iertat niciodata. In urletul persistent am cautat sa devenim. Linistile au venit cind nu ne mai asteptam. Lumile ni s-au rotit imprejur tot timpul. Am fost alaturi atit timp cit am fost atit de departe. Ne-am recunoscut dupa ce ni s-a intimplat. Restul a ramas atit de in urma. Sintem legati unul de altul pentru ca sintem copiii furtunilor care au trecut pe aici.
Nu mai caut sa definesc ceva. Nu mai merit nimic din ce mi s-a intimplat. Ramin un martor care a uitat sa isi poata vorbi singur. Care asculta strigatele de dincolo de el. Care nu mai poate reactiona la alte vise, pentru ca e obosit de ale lui. Un om care arunca priviri spre locuri uitate. Un strain. Fara legaturi cu lumile care ar putea veni din vreun trecut. Sau viitor. Singuratic. Disperat, si fara vreo sperantza, asa cum au fost toti ceilaltzi in care a crezut. Ca un locuitor din lumile de dincolo de imaginatie. Ca o varianta a unor euri de dincolo de orice spatii. Ca un om, care a vazut imagini din alte vieti. Sau mortzi. Toate atit de diferite.
Stii, tu crezi ce vezi. Si iti imaginezi ca ce poate fi e legat de ce exista.Ca dincolo de ce e acum, si aici e o prelungire a unui univers pe care il percepi asa. Pentru ca tu esti rezultatul propriilor experientze. Si daca, totusi, ceva ce e dincolo e diferit? Daca miine e o zi cu alta semnificatie? Cum te-ai simti intr-o lume diferita? Cine esti, de fapt? Ce poti spune azi, ca sa ramina un ceva de care sa te agatzi cind toate se vor schimba?

Limitele lumilor

E o lume fara discernamint. Nu a mai ramas la vedere nimic din ce a fost, in afara de silueta unei masini de razboi. Detaliile dispar si ele. Viata e o intimplare pe locurile astea. Sintem la fel de singuri. Un urlet persista, ca din gura unui copil al tunetului..Nici privirile nu mai ajung acolo, in locurile unde au avut curajul de demult. Am ramas la fel, desi timpul ne-a zdrobit cit sa urlam in cor cu acel copil al tunetului. Ne ducem in aer si vedem cit sa visam ca am trecut destul de mult prin timp. Cit sa vedem toate imperiile cum au trecut prin ruine, si au devenit alte imperii..Hahaha, totul e o imagine distorsionata a ce a fost. Totul e un joc al firii care s-a plimbat prin aer, ca sa ne atraga fiintza noastra cea schimbatoare. Un joc care ne aduce in locuri, si timpuri care seamana, pentru ca atunci e la fel de adevarat ca acum. Pentru ca, si noi, cei de acum putem privi ca cei de atunci. Cu aceiasi ochi, prin fumul timpului..
In aer sint si urlete, si linisti..Metalul a devenit sticla, si aer subtil. Ne tratam altfel. Sintem ramasi aceiasi, de dincolo de abisurile trecute. Recunoastem ceva, si ne e frica de altceva. Recunoastem aceleasi vibratii din aer. Imaginile vin, si dispar. Trecutul distant apare, si se transforma in viitor. Viata e o revenire din nimicul etern. Lumea e acelasi nestiut. Semanam, chiar daca totul apare altfel. Felul in care ma vezi e ceva ce vine din tine. Sintem departe de origini. Plutim printre limitele ramase ale celorlaltzi. Spatiile sint construite ca sa ne cuprinda. Avem in urma ce nu stim ca meritam..Si avem inainte ce vrem sa meritam. Lumea nu stie inca cine sintem. Visam ca sa dovedim. Printre marginile lumilor. Tot.
Invadatorii au limitele lor. Semanam cu ei. Nimic nu e asa cum a fost promis.

Suflet si corp la vedere

Sint o victima a unui eu insumi. Sau insami, pentru ca nu m-am definit exact ce sint, hahaha, pentru ca lumea mi-a dat atitea variante, din care am luat doar citeva caracteristici. Vezi, ne nastem copii, si evoluam pe anumite directii. Baietii sint dusi pe traiectoria asumarii, a deciziei propriilor definitzii, iar fetele pe aceea a respectarii unor entitatzi. Si, din toate, alegem partzi, ca sa mergem pe drumul propriu. Dar lumile sint contorsionate, si noi amestecam in ce sintem variante din ce putem fi, dupa definitziile venite din exterior. Partzi masculine cu partzi feminine. Nu e nimic pur, si noi nu sintem nimic din ce se asteapta sa fim. Ne vedem in oglinzi care ne vin de la ceilaltzi. Chiar asa sa fim? Eu sint eu. Am un corp, am o minte, si caut sa ma inteleg. Inca nu stiu cum esti, pentru ca sint prea ocupat sa ma simt. Nu stiu ce e imprejur, asta va veni mai tirziu. Acum ma privesc, curios. Ma uit cu atentie la organele mele genitale. Am un penis, si doua testicole. Ele se dezvolta. Cresc, se acopera de un par pubian. Penisul doreste sa se introduca intr-un mediu cald si umed. Nu stiu de ce. Am mincarimi in organele genitale. Pielea e foarte sensibila. Vreau si un corp feminin, cu sini, si picioare frumoase, care sa se miste ca o balerina pe o scena. Vreau un chip, un cap artistic, cu emotii in trasaturi. Vreau atitudini exprimate cu miini, si picioare, si miscari gratzioase. Apoi vreau cuvinte care sa imi spuna  clar, ce simt. Si vreau ca si eu sa pot sa spun ce simt, si sa pot sa ating. Vreau sa fie asa, tot, ca un joc venit de nicaieri, in care ne exprimam fix cum dorim, ca atunci cind primim daruri nemeritate de Mos Craciun, cind despachetam cu extaz unele dorintze. Stiu, atunci e altceva, e alt mediu, e artificialul promis, nu e ca si cind noi ne privim ochi in ochi, si stim ca sintem ce sintem. Stiu. Cel mai autentic e cind ne aratam ce sintem, in toata sinceritatea noastra profunda. Tu, eu, pe fatza, ce simtim, fara efecte speciale. E genial tot. Sintem noi insine geniali, pentru ca, uite, am pus sufletul la vedere. E de un miliard de ori mai mult decit am pune corpul la vedere cu absolut toate detaliile, expus ca fie vazut de o lume fara discernamint.

Imaginile unor imagini

Mintea ne construieste lumi. Vedem in interior atitea. Puzzle-uri imense bazate pe elemente de realitate. Pe care le si visam. Cu bine si rau amestecat, ca sa para stabile. O gura apare cu doua buze care se deschid, si interiorul se mareste, si, din abisul ei apare un strigat metalic. O gura fara o fatza, fara un inceput, sau un motiv, care a crescut dintr-o floare, in care petalele au devenit buze. Urletul se prelungeste, cit sa acopere toate strigatele victimelor martzienilor, toata neputintza vulnerabililor care au suferit agresiunile tuturor razboaielor vreodata inventate. Ale celor ce au fost cu atit mai singuri cu cit au fost mai impreuna, inconjuratzi de necunoscutzi, si de tot infinitul din nestiuturile lor. Un peisaj semi-absurd, in care sintem adunatzi toti cei care si-au propus sa-si uite trecutul, cu o privire spre promisiunile aduse de cineva, anume, parca. Sint martzienii, cred, oamenii veniti de pe o planeta numita Marte, dintr-un alt sistem solar, cu care semanam. Sintem poate chiar noi, dintr-un univers paralel. Loviturile spre Terra au inceput mai demult, si acum poate sint ecourile care s-au invirtit continuu imprejurul planetei, ca satelitii. Sau ca un refren intr-un loop nesfirsit prin minte, ca sa ne anihileze actiunile. Un loc e un punct de plecare. Il mai cautam, inca. Avem navele pregatite, si determinarea adunata in  cala. Ne privim in tacere. Energiile sint conservate, si gata sa explodeze. Asteptam un semnal de dincolo de noi. Inca nu stim cind, si de unde va veni. Stand by. Lumea e o incercare. Pe ecrane parametrii sint stabili. Variatii mici ne arata ca ceva se apropie. Stand by, pina la o decizie de actiune. Avem o imagine a noi insine in oglinzile celorlaltzi. Una la care privim, si care vine spre noi ostentativ, ca sa ne activeze dorintzele ascunse.

Spatiu si stil

Racheta Falcon Heavy a companiei SpaceX a lui Elon Musk e pe rampa, si mai are 13 ore pina la decolare, pentru a plasa pe orbita un satelit. Functie de distanta de pamint, viteza satelitului difera, ea se calculeaza simplu (pentru ca se misca pe orbira circulara stabila) forta de atractie a pamintului egal cu forta centrifuga, se inlocuiesc formulele, valorile datelor, si iese viteza. E adevarat ca satelitul mai e atras si de luna, si alte planete, dar, pentru ca distantele sint mari, forta de atractie din partea lor e neglijabila, fata de cea a pamintului. Deci satelitul este transportat la o inaltime data, unde i se imprima viteza tangentiala calculata, ca el sa ramina stabil. Sint sateliti obisnuiti, care "traverseaza" tot pamintul, dar sint si sateliti geo-stationari, care ramin fix deasupra unui punct, pentru ca se rotesc cu aceeasi viteza unghiulara ca a pamintului. Sint curios daca satelitii au si ceva sisteme de ajustare a pozitiei, cred ca da, pentru ca in spatiu orice corp se poate misca, si roti in orice directie, si oricind poate sa devieze. Ma gindesc cita technologie e bagata azi in rachete. Vad ca nu mai folosesc navetele spatiale, probabil nu sint asa rentabile; pe urma ma intreb de ce de atita timp nu au mai fost misiuni spatiale cu oameni de care sa auzim. Probabil s-au concentrat cercetatorii pe studiat alte planete, si au trimis roboti pe Marte, Venus, habar n-am, zic asa si eu, ca nu am cercetat ce si cum. Si cred ca se pregatesc toti de primul echipaj uman pe Marte (unii zic ca deja se vinde pamint pe Marte, dar ca firma proprietara nu asigura transportul, hahaha), pentru ca are conditii in care se poate supravietui mai usor (cu aparatura doar, evident). Probabil vor coloniza Marte in secolele urmatoare, si se vor pregati si de alte planete, dar asta va dura ceva mii, sau zeci de mii de ani. Pina atunci si technologia va fi una absolut de neimaginat azi (nici in filmele scifi, ca acolo se imagineaza viitorul fiind foarte constienti de prezentul nostru, ceea ce poate fi aberant, mai ales daca ne uitam la cum isi imaginau ce avem azi azi oamenii de acum 100 de ani, sa zicem (era o semi-aiureala)). Si asa omenirea isi va cauta alte planete pe care sa se stabileasca, si, poate o va face. Asta cit va exista omenirea, ca, la un moment dat, undeva departe in viitor, mult prea departe, poate va disparea, sau poate nu, cine stie.
In alta ordine de idei, am revazut un dialog intre Marina Constantinescu, si dl Cristian Topescu. De multe ori ma gindeam, de ce e atit de bun dl Topescu, fata de alti comentatori sportivi, de unde provine carisma, si felul atit de incintator de a ne uimi, pentru ca si intr-o discutie directa, ca si in comentariile sportive, dumnealui e la fel de bun. La o mica analiza vedem, de la inceput vocabularul urias de cuvinte folosite, cuvinte de la cele mai simple, si firesti, la cele mai elaborate, sau de dimensiuni mari, cu intelesuri multe, cele mai multe pozitivo-constructive, si citeva catastrofice (folosite mai rar, si doar cind e cazul). Apoi frazele sint construite cit mai simple, si clare, ca sa nu confuzeze, si accentul cade firesc, pentru sublinierea ideii, nu altfel (cum se intimpla azi, ca idiotii pun accentele  haotico-stupid). Frazele contin date, si idei; sint frumoase, echilibrate; informeaza in timp ce te deconecteaza, te "entertain", si totul devine, pe ansamblu, un fel de poveste construita cu elemente din realitate. Asa fac si scriitorii, de fapt, deci dl Topescu e un scriitor care vorbeste o carte nescrisa. Astazi lucrurile au deviat atit de mult cit sa devina grobianice, si lucratorii din media folosesc niste cuvine, accente, tonuri, si idei destructive pentru mental, de asta regretam carisma unor oameni din trecut. La o analiza mai detaliata descoperim mult mai multe, dar am scris asta ca sa am o idee buna de cum sa fac diferentele intre stiluri, daca astazi mai exista totusi, stil in media.
PS Se verifica inca o data ca "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Nu ai cum sa ajungi "calitativ" fara o munca uriasa  in spate de educatie, si auto-educatie, prin "acumulari cantitative" de valori spirituale (ca cele materiale sint iluzorii, si trecatoare, cum s-a demonstrat).

Schimbari

Am observat ca mare parte din oameni, daca te porti frumos cu ei, pentru ca respecti niste valori, considera ca esti un idiot numai bun de calcat in picioare. De asta mai am momente de revolta, cind sterg cu maimutoii aia pe jos, ca altfel nu mai poti continua; de fapt nici nu mai continui. Asa a fost absolut tot timpul. Si in Romania, si aici, am vazut un val urias de ostilitate impotriva mea, din partea unora carora nu le faceam absolut nimic. E probabil mediul de vina, si conteaza si norocul sa nimeresti niste oameni de treaba pe traseul vietii. Mediile, oamenii trebuie cautate, si sa nu te lasi pina nu le gasesti, iar eu nu am stiut asta, am crezut ca asa sint toti, ca cei pe care i-am intilnit. Trebuie luptat ceva ca sa te intilnesti cu oameni cu care ai valori comune, si ei exista, asta e sigur. M-am certat destul de urit cu cretinii astia cu care din nefericire impart un spatiu, dar curind sper sa ma mutl de aici. Oricum, pentru mine astia au incetat sa mai existe ca persoane, ii tratez de acuma incolo fix ca ce sint, no more Mr Nice Guy for who doesn't deserve my nice approach, am sa fiu mult mai dur cu descreieratii, pentru ca astia mi-au facut cele mai mari probleme. Pe romaneste, am decis sa-i fut pe toti fix cum si-o cauta, fara sa mai am procese de constiinta. Sint inginer, stilul meu de viata nu e unul colorato-imbecil, sint mai retinut aparent (desi nu sint absolut deloc asa), si mai distant, la o prima si superficiala privire. Mi-a fost frica mult timp de oameni, pentru ca mi-au facut mult rau, cam toti, cu foarte rare exceptii, si mi se parea ca erau toti parte dintr-un sistem, ca erau mina in mina si dispusi sa te distruga; de fapt sa ma distruga, pentru ca ceilalti poate au avut o alta perceptie, si un alt optimism. Mi se parea ca toti sint robotizati, si cu idei putine si fixe, si ca, absolut orice as fi facut m-ar fi lovit, intr-un fel, sau altul. Pentru ca pe toti ii vedeam de un cinism, si o brutalitate infinita; dar asta e valabil pentru idioti, pentru ca, totusi, oamenii educati sint cu totul altfel, cu ei chiar comunici bine, uneori te si imprietenesti. Lipsa prietenilor a fost o mare si nefericita constanta a vietii mele. De multe ori ma intrebam in ce fel de lume traiesc, asa de dusmanoasa. Aici e problema de cum iti regasesti propriile valori in lumea dimprejur, cind trebuie sa lupti atit de dur pentru supravietuire. Si ele sint gasibile, dar trebuie sa le cauti, trebuie sa iti asumi ca mai e un drum inainte cu multe posibilitati de a fi ranit, dar o sperantza pare ca exista. Vreau sa-mi fac o familie, am obosite sa fie singur in fata lumii, imi trebuie o tovarasa de baricada, sa zic asa, cu care sa mai impart grijile, si fericirile, ca na, asta e omul, nu e bun izolat, are nevoie de alte suflete cu care sa se mai intilneasca. O sa incep sa caut mai mult, mai ales ca mi-am  mai revenit din perioada absolut sinistra prin care am trecut. Si parca nu-mi mai e asa frica, pentru ca am vazut ca, oricit de duri ar parea cretinii, au si puncte slabe, totul e sa le gasesti si sa le folosesti, daca te ataca. De acuma incolo schimb strategia, nu-i mai las sa ma atace, si eu doar sa ma apar. O sa le-o dau ca in filmele cu arte martiale, contracarez si lovesc aproape imediat. Metaforic vorbind, ca atitudine, ca nu am de gind sa bat pe nimeni, nu sint genul. Cica sa ierti, si sa intorci si celalalt obraz, hahaha, asta e o atitudine de stupiditate maxima. O fi valabil in tara idiotilor lenesi. Eu sint mai dinamic, si mai bine adaptat ca unul care sa accepte asa  ceva. In fine, vedem in timp. Deocamdata inca ma mai refac dupa depresie. Dar am pornit motoarele.

Pretty Woman

Am re-vazut Pretty Woman. Nu mai stiu cind l-am vazut prima oara, dar acuma mi-am amintit ca atunci cind mergeam la film la cinema, intram cu totul in atmosfera, si cind se termina totul, intram iar in realitate, si era ca un soc, pentru ca lumile astea nu erau compatibile. Atunci ziceam ca, orice ar fi, plec din tara, si nu ma mai uit inapoi. La plecare am avut un soc. Apoi am reusit sa ma reconectez cu lumea din care am plecat. Ce regret e ca, sint singur, si nu aveam asta in plan. Na, viata. Bine, mai am timp, si e intelept sa-mi folosesc bine timpul ramas. Sa vedem. Totul e sa-mi repornesc motoarele, ca le-am pus pe stand by. Bai ce film frumos e Pretty Woman, e o poveste cu un el, o ea, un amor, si un final in care el o intreaba: si, dupa ce el o salveaza din turn, ce se intimpla? iar ea raspunde: si ea il salveaza pe el. Na, imi trebuie deci: un turn, o ea, un cal alb, o sabie (ca sa fie ca in poveste, sabia nu trebe neaparat de firma), si un amor. Restul vine de la sine, si finalul se construieste fericit asa, in virtutea inertziei.

Fascinatia lumilor

Mie, de departe, cel mai frumos mi se pare jocul cu ideile mari, plutirea prin spatiile alea calme si stabile, pentru ca viata e prea scurta sa o ocupi cu prostii. Si oamenii capabili de idei mari sint si mai draguti, mai generosi, mai profund umani, pentru ca inteleg multe, si au o curiozitate innascuta, una care i-a adus pe drumul asta al cunoasterii. Si sint, mai sexy, mult mai prietenosi, si simti un fel de pasiune aproape senzualo-erotica prin aer, cind comunici cu ei, mai ales cind sint femei, pentru ca, na, fata de barbati e o anumita abordare serioasa, desi, e poate chiar mai copilareasca decit orice a existat serios, vreodata. Noi oricum invatam toata viata, iar procesul asta al invatarii ne transforma in copii, practic, si, de asta cautam sa aflam cit putem de mult, si sa ne construim valori, sisteme de valori, sa ierarhizam, sa aranjam frumos, pe nivele toate descoperirile noastre. E genial, asa e fiinta noastra de fapt, una care se cauta pe sine, prin oameni, locuri, amintiri, carti, filme, idei, prietenii, etc. Pe mine chiar ma mira ca unii mai au timp de altceva, cum ar fi sa caute sa faca bani, sa cumpere, sa alerge dupa iluzii, etc, pentru ca astea sint straine de fiinta profunda, ele sint doar social vinate, ca sa epatam, sa ne dam rotunzi fata de ceilalti. Depinde de valorile proprii, de fapt, care depind de educatie, cum ne construim  viata. Imi plac la nebunie emisiunile-discutii cu oameni inteligenti, si care au construit niste valori reale, fie ca sint de formatie stiintifica, sau artistica, pentru ca sint ultra-deschisi, si isi pun sufletul la vedere,  si ne dau atiiiiitea informatii bune despre atit de multe lucruri. Am vazut Interviu cu un campion, cu dna Zeca Buzura, sint fan, e atita farmec si un calm cald care povesteste atiiiit de frumos despre cum e lumea, cum sintem noi, si cit de mult mister ramine de descoperit. O proza poate deveni si poezie, asa cum si invers e valabil. Totul e sa fim curiosi, sa ne luam popcornul, sau semintele, berea, si sa savuram toate lumile care ne poarta prin ele. E absolut fascinant sa traim, nu? Mai ales ca descoperim o emisiune spectacol intr-o duminica lenesa de primavara.

Drumul dintre drumurile celorlalti

De cind pun poze la posturi a crescut numarul de accesari. Na, imaginea vorbeste mai bine si mai apasat ca-cuvintele, de aia are success Instagramul, sau Facebook, sau altele, ca e mura in gura, vezi poza si te minunezi, nu mai tre'sa gindesti la ceva, ca iti spune poza la ce sa gindesti (daca e cu scopul expre sa manipuleze, ca daca nu, nu e, behehe); ar trebui sa le dea voie si cu poze in pielea goala, ca poate duduia respectiva e o nudista convinsa, crede in natura, face yoga, apeleaza la spirit, si traieste sanatos, maninca sanatos, etc. Cine vrea, se uita, cine nu, nu. De fapt pozele cu dame nude au cele mai multe accesari, de departe. E bine ca nu dau voie la poze deochiate, ca se pastreaza o decentza, cit de cit, desi, la ce enormitati debiteaza unii/unele, dai sa fugi nene. Ce ti-e si cu chestiile astea de socializare. Adevarul e ca sint bune, ca poti sa regasesti oameni cu care ai pierdut contactul, macar sa-i mai vezi cum arata, si sa-ti mai aduci aminte de cum erau pe vremurile alea iremediabil-trecute, si cum puteai discuta cu ei, ca sa intelegi mai bine cum au contribuit si ei la transformarea ta. Asta si ca sa rezolv problema cu amorul; de fapt ca sa vad cum sa pun problema cu amorul, mai exact, ca odata bine pusa, solutia e mai usor de gasit, ca in matematici. Cum spuneam, ma uitam la unii pe fb, am gasit ceva lume, colegi, vecini de bloc, sau unele vedete de pe la tv-uri, unii scriitori, etc. Ii poti citi cum sint, printre rinduri, iti cam dai seama cum gindesc, sau simt, si e ok, le vezi si latura aia umana, vezi ce greseli au in ce spun (daca se exprima pe ei, sau analizeaza ceva-uri de prin viata sociala), na, e nprmal sa mai greseasca, asta-i face sa arate reali, chiar daca mai spun si enormitati, citeodata. Mi-am adus aminte de vremurile de altadata, si ce frumoase erau lucrurile in felul in care le vedeam atunci, oamenii erau mai buni, mai deschisi, mai veseli, chiar daca era o saracie generalizata, si o dictatura a unui prost. Traiam intr-o armonie cu exteriorul toti, la gramada, si fiecare isi facea din iluzii o fericire a lui, proprie. Bine, eram constient ca nu trebuie sa vorbesc mai mult decit trebuie, ca regimul era cu ochii pe tine, si ai fi avut de tras niste consecintze nasoale, ca abrutizatii nu aveau simtul umorului. Amintirile au in ele si locuri, si oameni, sau locuri si stari de spirit, atitudini, pasiuni, mai multe, sint legate de trairi afective puternice, lucruri care te-au impresionat la un anume moment din viata ta. Tin minte ce grele erau examenele la facultate, si nu pentru ca aveai de memorat ca un dobitoc o infinitate de absurditatzi pe care le uitai repede (asta era baza, de fapt), ci pentru ca absolut tot era impotriva ta; atmosfera era sinistra, in salile in care asteptai sa intri la oral. Toti repetau, si bravau, se lamentau, se holbau la tine, si parca vorbeai singur, ca nu pareau ca te poti intelege cu vreunul, toti erau in lumea lor, robotizatzi si imbecilizatzi de atitea informatii cu care nu aveau in comun nimic, ca nu gindeau, se vedea din avion, ci doar erau buni recitatori. Cind ii vedeam pe toti ce figuri aveau, mi se cam facea frica, si de multe ori ma intrebam ce cautam eu, de fapt acolo, si, in general in lumea aia populata cu ei. Aveam o frica de imi venea sa vomit, si cautam sa ma duc undeva unde sa nu vad pe nimeni, ca sa nu-mi mai strice minimul meu optimism, pe care reuseam cu greu sa-l conserv. Mi se parea ca am uitat tot, si ca lumea e pe dos, si nu meritam asta, si imi promiteam ca daca scap si de examenul asta, ma schimb cu totul: gindire, sentimente, atitudini, si ma fac om cu adevarat serios, pe care sa nu-l poata deturna nimeni de la scopurile lui. Bine, eram gata sa semnez un pact de asociere cu dracu' ca sa treaca toate, la ce emotii aveam, si cum ma consumau idioteniile astea fara sens, pentru ca, erau foarte multe lucruri gresite, si idei, si logici, si feluri de a fi, era totul foarte la vedere si clar, dar toate erau mizerii acceptate de toti, in fine. La examen ma concentram, si stergeam din minte tot exteriorul ala, ca sa intru in interior, si atunci era o fericire, imi ziceam ca oricum asta e, scriu ce stiu, spun tot ce imi aduc aminte, si ii bag pe toti in ma-sa. Dupa examen ma plimbam pe jos destul de mult, ca la uit tot, pentru ca sa ma pot focusa pe alte examene, care veneau. Mai luam si busul, sau tramvaiul, si stateam la fereastra sa ma uit la lume, stiind ca, de cum ajung, maninc ceva bun, si ma bag la somn. Bine, sint multe de spus, asta e ce se vedea din afara, si putin dinautru, dare detaliile faceau toata situatia sa arate asa, si nu altfel. Am cautat sa analizez ce greseli am facut, ca sa nu le mai repet, dar nu eram eu de vina, pentru multe, era mai degraba nenorocul meu sa dau peste multi nemernici capabili sa calce pe tine. Asta e, na, toti sufereau din cauza lor, pentru ca erau si multi tipi, si tipe de treaba, unii cam naivi, in fine, lume amestecata. Ce e interesant e ca nu am facut nici-o prietenie stabila cu niciunul/a. Am fost doar in relatii amicale cit eram pe aceleasi baricade, apoi si-a vazut fiecare de drumul lui, prin viata.

Amor explicat

Tu esti un cineva, care traieste intr-o societate, adica intr-o bucatica mica-mica din societatea asta, si care, de voie, de nevoie, are contacte sociale cu diverse alt-cineva. Intilnesti barbati, femei, copii, batrini, colegi, rude, straini, etc, tot timpul, si, cumva, intr-un fel, sau altul, comunici. Bine, eu, dupa multe incercari completamente esuate am concluzionat ca-comunicarea mie nu prea imi reuseste. Sau nu le reuseste lor, ca e si posibilitatea asta. Dar, presupunind ca aceasta comunicare ar fi posibila, ea ar incepe de undeva, in care se comunica amabilitati, urari, sau generalitati, si poate continua pe tot felul de teme, asa am vazut ca se intimpla in filme, ca na, acolo sint un fel de experiente exceptionale (care ar fi posibile, dar nu asa de artistic). Asa, si comunicarea continua, informatiile circula in ambele sensuri, si se descopera lucruri comune, fie ca-s experiente, placeri, sentimente fata de ceva sau cineva, pasiuni chiar. Daca se trece de nivelul "critic", comunicarea aceea poate fi inceputul unei prietenii, de la care poate deveni pasiune, sau chiar iubire. (Scriu asta ca sa-mi lamuresc in minte drumul posibil de urmat spre amor, si de ce nu a functionat pina acuma). Ei, in iubire e altceva, e alt nivel al relatiei cu cineva, pentru ca, acolo e o prietenie ridicata la puterea a n-a. In iubire ai garantia reactiilor prietenoase, al ajutorului, al sprijinului pentru orice. Spun astea pentru ca m-am decis, de cind am vazut Podurile din Madison County, sa incerc sa inteleg mai bine cum e treaba cu amorul, si ce ma asteapta in caz de o relatie serioasa. Pai, hm, sint multe de zis, pentru ca amorul e complicat, are multe subtilitati. Un avantaj major din start e confortul ca ai un suflet care te sprijina neconditionat, si, pe linga asta poti sa faci sex la discretie, cind si cum vrei (ca, daca e amor, na, ai unele libertati, sau le ai daca iti ceri voie inainte, hahaha). Acuma sexul e, si nu e important, depinde de ce atentie ii acorzi, e mai bun ca ai un suflet cu care sa comunici, si sa nu te mai simti singur. Si chiar daca nu stii cum sa te comporti fata de partener in anumite situatii, no problem, discuti deschis cu el pe orice tema, si te edifici, totul e sa iti placa sa fii cu el, de la inceput. Bine, asta simti cind te vezi, sau, de ce nu, cind te intilnesti pe vreo retea de asta de socializare, ca se vede si acolo daca esti pe aceeasi lungime de unda. Ma gindesc de ce nu mi-am gasit inca o partenera, poate si pentru ca am avut mult de descoperit, mult de invatat, de muncit, ca sa inteleg mai bine lumea asta, si mi-a trebuit liniste, iar asta o gasesti in singuratate, ca in cuplu apar conflicte. De fapt asta a fost problema mea cu o relatie: eu urasc sa ma cert, sau sa trebuiasca sa argumentez, sau sa ma explic, mai ales cind e vorba de lucruri evidente, si de aia am decis ca genul asta de relatie mai mult ma consuma; mie imi trebuie calm, si comunicare. De fapt mai e vorba de ceva: de inteligentza, adica de una care sa fie compatibila cu a mea. Acuma na, sint multe probleme ca sa atingi un nivel bun al unei relatii/iubiri, dar dupa asta e altceva, traiesti o alta viata, si devii un alt om. Ce scriu aici e ca sa nu uit, si sa explic amorul (pentru mine, asta e inceputul).

Amor, si un pod din Madison County

Parca am o retinere sa mai scriu titluri de filme, pentru ca pare ca n-o sa vin cu nici-o idee mai buna, ci o sa zic cum m-a impresionat, si in ce fel, filmul respectiv, iar asta o sa fie ceva complet neinteresant. Acuma hai sa spun ca am vazut "The Bridges of Madison County" cu dl Eastwood, si dna Streep in rolurile pincipIale. Bine, primele 3/4 sint cam banale, cum se intilnesc ei, dar sfirsitul e plin de chestii. E o poveste de amor intre 2 oameni mai in virsta, care s-au iubit, si despartit, ea avind deja o familie si 2 copii, si un sot bun, iar el fiind un fotograf-calator prin lume. Aventura lor a durat 4 zile, dupa care ea a decis sa ramina alaturi de familia ei. Na, cinismul vietii, desi ei si-au dat seama ca asta e iubirea vietii lor, o iubire completa, si rara, dar, fiecare a avut ratiunile lui pentru care a luat propria decizie, desi ea a vrut sa intrerupa relatia, desi il iubea, etc. Dupa ce i-a murit sotul, i-au plecat copiii, ea a incercat sa-l gaseasca, dar degeaba. Dupa un timp a primit o mostenire, si citeva scrisori, dupa moartea lui. Pina a murit s-a gindit zilnic la el, si a lasat prin testament sa fie cremata, si cenusa aruncata in riul de sub podul din Madison County, unde s-au intilnit ei romantic. Am vazut mai multe filme in ultimul timp ale lui Clint Eastwood, pentru ca am vazut ca e regizor, actor, si a avut doar filme bune, cu success la public. Dupa filmul asta ramin mai multe intrebari, care pot avea, fiecare, mai multe raspunsuri, pentru fiecare, pentru ca sint cu multe interpretari: Ce e iubirea? Exista iubirea absoluta? Care e raportul intre un film, si realitate? Raspunsurile pot fi multe, cu explicatii multe, care ar umple cel putin 100 de posturi, dar ar risca sa devina plictisitoare, desi asa intrebari sint bune de gindit si meditat. E bine ca le-am pus pe intrebari, desi mai sint inca un miliard, pe tema asta. Ma gindeam la cum a evoluat technologia asta, ca, in curind, fiecare va avea la dispozitie cam tot ce-i trebuie ca sa faca singur filme ieftine, si pe viitor nu va mai avea nevoie nici de actori ca va folosi personaje 3D pe computer. In fine, mai caut sa mai vad filme cu Clint Eastwood, ca merita, cred, iar el are 88 de ani si cica vreo 400 de milioane de coco. Cred ca cel mai rau ii pare ca, oriciti bani ar avea, nu poate cumpara cu ei timp.Conteaza si genele, ca Kirk Douglas are peste 100 de ani, ala longeviv.
PS Pentru ca tot scriu sa nu uit, am observat ca atunci cind vad un film parca sint mai implicat, am sufletul mai linistit, ca exista ceva exterior, nu stiu cum sa explic. Cred ca de asta imi trebuie musai sa imi fac o relatie, ca sa imi cedez (intr-un fel) drepturile de asupra persoanei mele, si sa fiu implicat in ceva real, asa cum e amorul, pai nu?

Toamna ta

Lumile se complica, tot timpul. Toate se transforma in asa fel cit sa nu mai recunoastem nimic ce a fost mai demult, asa de frumos. E asa de diferit tot. Vedem, si stam sa admiram, sau sa blamam. Ce e trecut e diferit. Noi sintem aceiasi, dar toate s-au schimbat atit de mult. Crezi ca imaginea ta din oglinda mai seamana cu tine, si daca da, cit? Ieri eram doar eu. Cine am devenit, intre timp? Sint doar altcineva, prin prisma celorlalti? Stiu, doar fac ceva, ca sa par la fel. Iar nu esti, aici. Si eu iar, doar simulez ca sint cine par. Stii, sau nu, imi lipsesti infinit. Arat o fatza, din tre miile mele, asa, ca sa bravez. Ma simt ca in toamna, ca si tine.

Tu, ca un eu

Lumile se transforma, si ne arata tot felul de fetze. Sintem ramasi singuri, sa le admiram. Lumi construiesc alte lumi, imprejur. Sintem asediatzi cu variante de versiuni al unor posibilitatzi inca neimaginate. Uimirea ne-a blocat orice atitudini. Ne lasam prada unor iubiri-uri pe care nu le-am intilnit inainte. Totul e atit de coplesitor, cit sa nu ne mai permita sa schitzam vreun gest nedorit. E atit de complicat tot; si noi sintem ramasi atit de simpli. Mai emitem priviri, care ne intorc raze de culori complicate. Oamenii interfera. Suflete se interpun. Un social urias intervine. Gesturile revin. Nu esti aici, si toate sint necunoscute. Pentru ca doar prin tine am vazut toate lumile. Urlete haotice ma blocheaza, iar. Stii ca doar pe tine ma bazez, ca sa ma eliberez. Ai putere absoluta asupra mea. Doar tu stii ce ma face sa fiu iar, eu. Nu profita! Urasc tot timpul cit nu esti aici. Nu te visez, nu te lauda cu asta, ca nu esti chiar ce imi doresc, esti doar ce imi trebuie. Bine, stiu, nu sint omul care sa te foloseasca asa, pur, si simplu, sint asa ca sa fim  amindoi intr-un fel de dialog, daca se poate, chiar daca ne criticam ca idiotii, cind putem, si ne mai si urim, tot asa, cind putem. E adevarat ca in pauze ne mai iubim, dar doar cind ne e permis, hahaha. Lumea asta are reguli, stii, si, ca sa ne iubim trebuie sa avem documente scrise, ca, altfel ne blocheaza permanent personalitatea, si ne trezim iar intr-o absoluta singuratate, ca atitia altii..Te vad, ma vezi, sintem la fel. Ma visezi? Indecent? Asa ca mine? Semanam? Bine, tu ai un bun simtz infinit, nu esti grobiana in atitudini. Si, totusi, daca eu pot sa visez mai mult, ai sa imi reprosezi asta? Sau, daca tu visezi mai mult, ai sa ma crezi ca te admir, si te invidiez? Si, daca si asa, cu relatia dintre noi cum ramine? Sintem straini, ca inainte? Sau evoluam spre ceva mai prietenos? Ne tutuim? Ne spunem indecent ce simtzim? Sintem atit de apropiatzi? Stiu, ne expunem sufletele asa, pur si simplu, cit sa lasam adevarurile sa fie aratate in goliciune. Rusinea e depasita. A ramas o ploaie care sa ne inconjoare. Si un sentiment care vine spre noi cu liniste, ca o primavara care seamana prin ploi cu o toamna fara de sfirsit. Eu mi-am completat fiintzele cu ce, inca, vad..Te astept..Stii asta, de la primele mele cuvinte..

Obliviator

Duamnelor, duomnisoarelor, si duomnilor, bine ati venit la aceasta sarbatoare a uoaminilor, ca este dacit o sarbatuoare, nu e uo campanie de pruomovare. Ie primavara, si v-am adus acest prruodus minune special ca sa-l cuomparatzi. Ie dacit cel mai bun din lume, si e dacit uoriginal, va zic, nu cuomparatzi fake-uri de alea de pe toate dru-murile ca alea-s pentru categoria a 2a de lume, nu e pentru voi, care va respectatzi. Ce avem noi aici? Un miracol, cum spuneam, un ceva care sa va ateste, si sa va defineasca natura dvs nobila, un obliviator. Da, ati auzit bine, e exact ce va trebuia, de cind v-ati nascut. Are absolut ce aveti nevoie: o casca wireless, o unitate, si un fir; tot ce trebuie sa faceti e sa puneti casca pe cap, sa-l bagati in priza, si sa folositi intrerupatorul. Din momentul ala veti uita absolut tot trecutul, si va veti focusa mai bine pe viitor. Veti fi ca nou! Totul e atit de simplu. Sa va zic un secret; mi l-a adus un prieten, care face dese calatorii temporale, si aduce tot felul de gadgeturi din viitor, pe care le vinde la suprapretz. Dar asta e un obiect absolut deosebit, si care a avut mare success acolo, de asta mi l-a dat, ca sa scurtcircuiteze timpul, si sa accelereze evolutia, asa zicea el. Iar eu v-il dau voua cu un pretz promotional, ca sa-l folositzi, si sa simtiti cum e sa fiti cetatzeni ai viitorului! Avem si un model upgradat, cu care veti putea accesa si unele experientze din vietzile anterioare, dar asta e doar pentru cei cu stomacul tare, si care vor trairi mai incorecte politic, daca ma intzelegetzi, hahaha, ca, na, in trecut nu era cu corectitudine, hahaha. Deci, daca vreti sa simtiti gustul fericirii cumparatzi produsul meu, si recomandati-l tutulor, ca sa va fie mult mai bine voua, si celorlaltzi. Va veti face mai multi prieteni, chiar si printre dushmani, si veti deveni chiar un mic lider in comunitatea voastra. Poate veti intra si in politica, cu atitia sustinatori! Totul e sa cumparati produsul, si toti va vor admira, veti deveni in ochii lor mai frumos, si mai inteligent! Este ieftin, bun, si mult! Si, mai ales, inegalabil!

Singuratatzile fiintzei

Exteriorul ne bombardeaza cu imagini, cuvinte, si situatii pline de semnale senzoriale, care se proceseaza in minte, si pot deveni stari. Starile pot determina logici ale gindurilor, si sentimentelor. Si asa devenim oamenii momentelor. Sint acum ce sint, poate diferit de cel de acum 5 minute. Sau poate doar putin schimbat, dar tot eu. Si, ca om al momentului imi modific si perceptiile, sau pot determina venirea altor stari, care pot determina alte logici cu care reconstruiesc sentimentele si gindurile. Sint stabil doar o singura clipa, pentru ca in interior ma misc, si evoluez continuu. Starile si momentele trecute sint fiintze care traiesc putin, ca efemeridele. Vin, si se duc continuu. Unde oare se duc, in uitare? Poate, pentru ca au fost inglobate in minte, cu tot alaiul lor de trairi. Toate au reconstruit fiintza, s-au topit in eul nostru cel de toate zilele.
Azi a fost o zi a abundentzei. A fost soare, si totul s-a transformat. Primavara si-a inceput domnia. Poate ar trebui sa sarbatorim, sa ne bucuram de trecerea spre reinvierea naturii. Lumile ne-au privit tot timpul. Chiar daca au parut indiferente. Stiau ca le datoram toata atentzia, si au profitat de momentele noastre de fericire, ca sa ne observe trecerile. Uneori le invidiez, desi stiu ca ele exista doar prin noi. Poate mai invidiabil e timpul, pentru ca el chiar ca e indiferent, si ne vede de la nastere, la moarte, cu aceiasi ochi. Dar, nu-l invidiez, pentru ca am atitea de facut in viata asta, asa scurta cum e. Poate ar trebui sa abordez frontal singuratatea, pentru ca ea, desi mi-a adus unele linisti, m-a facut sa simt gustul absurdului. Poate ca asa era pre-scris undeva, inainte sa ma nasc, sau poate am descoperit-o pe masura ce invatzam sa fiu. M-a ajutat enorm, pentru ca ceilalti ma agasau in miliarde de feluri. Am fugit eu singur de ei, si asta mi-a apropiat singuratatea. A fost de un urias ajutor, recunosc. Pe viitor am sa incerc mai mult sa redescopar oamenii, si sa le accept mai usor defectele. Chiar daca pe ale mele le accept mai usor. E un drum inainte pe care am sa-l abordez cu mai mult curaj.

Fluid inertzial

Eternitatile s-au ciocnit de lumi, apoi lumile s-au ciocnit intre ele, ca sa loveasca iar, la rindul lor, eternitatile. Nimic premeditat, totul a inceput cind eternitatile s-au plictisit de nemiscare, si uitare. Lumile, apoi, lovite prea mult, si-au deschis limitele, si au invatat sa treaca una prin alta. Si prin eternitati. Inertiile si-au revenit stabil, si au lasat traiectoriile sa se liniarizeze. Totul s-a simplificat, si universul a fost traversat de miscari directe, si indiferente. Linistile vidului au alunecat spre margini, si au reconstruit solid suprafetele lumilor, ca intr-o imbratisare a unor izolari ce erau trimise sa refaca formele, si sa le separe de fonduri. S-au acoperit toate cu limite; ca intr-un joc al simplului spre complicat, in care fluidul fondului nu trebuia sa se elibereze, si sa ramina singurul care definea lumile. Apoi solidul a devenit fluid, si fluidul solid; ce fusese inainte fix se transformase in schimbator. Si  ce era miscator a redevenit stabil. S-au schimbat rolurile, si locurile; lumile s-au fixat, si limitele s-au evaporat. Spatiile au ramas, inca, intr-o asteptare, privind la transformarile lumilor. Eternitatile s-au reimprietenit cu timpul. Si toate au redevenit ca inainte. Ieri mi-am cumparat un vis cu busul de noapte. Doar ca, de data asta eu am fost soferul. De fapt doar comandam vocal pornirile si opririle, pentru ca restul operatiilor le-am vrut automate; ca sa ma pot plimba liber, si sa gasesc raspunsuri la unele intrebari la unii calatori. Fetzele din penumbra imi vorbeau calm, si dupa mici momente de gindire. Imi spuneau orice despre viata lor, despre cum vad ei lucrurile, dar nu stiau sa-mi raspunda la intrebari despre mine. Nu ma cunosteau, chiar daca ar fi vrut sa ma intrebe si ei, pare ca nu indrazneau, si ramineau atenti. Programele de "firesc" erau setate pe nivelul minim de curiozitate, si cunoastere intruziva. Am ramas un timp, si eu, in asteptare. Apoi am oprit busul in statia aceea. Am coborit singur, si am pornit-o iar pe acel drum, emotionat, spre toate nestiuturile, care imi zimbeau parca stingherite de revenirea mea. Casele erau la fel, aleile, copacii, bancile, ramasesera identice cu cele din amintiri. Era o revedere calma, fara extazuri, sau agonii, ca si cind as fi fost de acolo de atita timp. Am traversat ultima strada, si am vazut iar, cladirea aceea de secol 19, la fel de impunatoare, si nemiscata. Timpul nu mai trecuse pe aici. Am intrat sa mai vad interioarele in ce fel se asemanau cu cele de altadata. "Mister" era scris pe o tabla. Sigur, mi-am spus, misterul e identic, si el. De peretzi erau lipite straturi de liniste care acopereau toate cite s-au spus. Si cite nu s-au spus. Tocmai, ca misterul sa ramina, inca, la fel, un fluid masiv care sa ne mai umple inertzial vietzile.

Primavara lucida

Lumile se transforma. Trec prin etape-variante ale lor mai bune, sau mai rele. Uneori se intorc la variante ale trecutului cu care seamana. Transformarile lumilor sint ireversibile, chiar daca nu par. Timpul le afecteaza. Lumile ar ramine identice continuu daca s-ar opri timpul. Dar daca s-ar opri timpul, s-ar bloca continuumul spatio-temporal, deci s-ar bloca si spatiul. Totul ar ramine nemiscat. Moleculele de aer ar avea o duritate infinita, asa ca si particulele sub-atomice, sau sub-sub-sub-atomice (daca exista). Chiar si vidul ar avea consistentza, pentru ca e eter, mediul in care se propaga lumina. Nu putem opri timpul, asa cum nu putem atinge viteza luminii, sau zero absolut ca temperatura. Toate sint limitele de care ne putem doar apropia.
Ieri am avut o senzatie ca a venit primavara, a fost lumina si caldura in aer. Ca si cum toate sistemele au inceput sa functioneze automat. Asa e pe nava, schimbarile seamana cu cele de pe pamint. Robotii au grija de toate detaliile. Ca sa nu uitam cum arata planeta mai demult. Acum cine mai stie ce s-a mai intimplat acolo. Sau cui ii mai pasa. Mi-as programa un altfel de vis. Am ajuns dependent de visele astea. Poate de trait prea mult printre androizi, sau animale robot. Numai plantele sint reale. In fine. Mi-as lua azi un vis cu, mmm, nu stiu cu ce. Si nu vreau sa las computerul sa aleaga pentru mine. Mai bine stau in cabina, si ma uit la stele, poate imi vine vreo idee. Tre'sa-mi caut niste amintiri mai inedite. Sau pe care nu le-am accesat demult. Sau inventez ceva. O excursie pe o gaura neagra, ca sa ies pe partea cealalta in alt univers. De parca o gaura neagra ar fi chiar o gaura si nu un corp ultra-compact in care particulele elementare n-ar fi botzito-turtite de ce fortza e acolo; ca sa umple eficient spatiul; sau transformate in altceva, un fluid poate. Mai bine o plimbare prin oras, ca e classic, cu asta chiar ma refac, ca ma intorc la alta virsta si re-intineresc. As vrea eu. Chiar daca e primavara imprejur, tot trebuie sa-mi pastrez luciditatea.

De ce?

De multe ori ma intreb, dupa vreo experienta placuta, sau nu; de ce e totul asa? De ce nu e altfel? Daca ar fi fost altfel, cum ar fi putut fi? Sigur, daca totul e asa pentru ca asa e totul, daca ar fi fost altfel (fata de cum e acum), acel "altfel" ar fi fost "asa", si "asa" ar fi fost altfel, s-ar fi schimbat intre ele notiunile, daca e sa filosofam un pic. In fine, totul e asa, pentru ca e asa, pentru ca noi, ca oameni, am adunat informatii, le-am conectat logic, si am gasit explicatii. Dar daca, sa zicem, pamintul ar fi fost plat? Adica am fi trait pe o suprafatza cu relief diferit pe ea (ca putem tolera anumite variatiuni asemanatoare cu ce avem), dar o suprafatza infinita in toate directiile? Sigur, formele de relief au aparut ca incretziri ale suprafetei, pentru ca, placile tectonice de dedesubt au fost antrenate de curentii de magma din mijlocul pamintului, e adevarat, deci relieful e rezultatul acestei constructii sferoidale, cu acest continut, al pamintului. Daca am fi trait pe o suprafatza infinita, noi cum am fi gindit, cum am fi fost ca fiintze? Am fi cautat, si gasit niste adevaruri, apoi niste explicatii, pe care le-am fi dezvoltat in niste teorii, lumea ar fi putut evolua la fel, eventual. Desi cine stie cum am fi avut creierul (cel care ne determina gindirea), pentru ca ce avem acum e rezultatul acestei evolutii specifice, pe o planeta sferica. Poate pe un teren plat am fi avut un creier plat, fara circumvolutiuni, hahaha (de unii poti spune asta, totusi, cind ii vezi). Si daca, de exemplu, nu ar fi existat cerul de acum? Daca totul ar fi fost luminos, albastru, fara stele pe el? Daca nu ar fi existat cer deloc, pentru ca am fi trait pe suprafatza interioara a unor cilindri, infinitzi, sau sfere, sau alte forme, mai simple, sau mai complicate? Sigur, intrebarile astea din punctul de vedere al cunoasterii de acum sint un pic absurde. Dar daca ar fi fost asa? Sau daca ne-am fi nascut intr-o societate fixata pe un nivel, si care n-ar fi evoluat deloc, de milioane de ani (pentru ca nu ar fi fost nevoie de schimbari)? Sau daca totul ar fi fost imprejur doar desert, ca pe Dune? Sau doar apa, sau gheatza, sau mlastina? Am fi fost altii, pentru ca, daca presupunem ca ar fi supravietuit cel mai bine adaptat, adaptarea, adica schimbarea ca sa te faca mai bun in conditiile alea ar fi fost cheia evolutiei. Dar daca mediul nu s-ar fi schimbat deloc, si plantele/animalele nu ar fi avut nevoie sa se adapteze? Daca evolutia s-ar fi blocat pe un anume nivel, noi nu am fi existat? Spun asta pentru ca noi privim acum lucrurile avind cunoasterea acumulata de toate generatiile trecute care au trait in lumea asta. Intr-o alta lume, cum spuneam, totul ar fi fost altfel, inclusiv noi. Daca ne uitam la universul asta de acum, iar ne putem intreba de ce e asa, de ce sint planete, stele, gauri negre, de ce se atrag, si de ce e vid imprejurul lor? Exista oare si alte universuri diferite de al nostru, care sa aiba o viata proprie; universuri paralele? Daca da, cum sint? Seamana cu cel de acum? Ne mai putem intreba ce e cu timpul, de unde vine, cine l-a creat, cum a aparut, de ce nu se opreste niciodata? Sau de ce incetineste cind viteza mobilului se apropie de  viteza luminii? De ce totul e asa cum stim? Si de ce nu traim pe un submarin galben?

Labirintul clipei

Zilele urmeaza noptilor. O noapte poate fi lunga, uneori, cit o vesnicie. O noapte eterna, infinita si grea, una in care sufletele prietenilor s-au evaporat, si vidul a acoperit tot ce a fost, demult, departe, frumos. O singura noapte cit o moarte, parca, una in care sufletul ti-a parasit corpul, si simte doar durerile de atunci. Apoi vin zorii, lumina se intoarce, si aduce sufletul inapoi in corp. Linistea e dulce, are gust de primavara calda, si de amintirile pastrate, si ascunse special, intr-un coltz secret de suflet, ca sa nu fie furate iar de toti demonii noptilor. Vine si ziua ca sa isi triumfe eternitatea ei, mai mare, si mai stralucitoare ca toate stelele din toate universurile. Ca toate noptile, de fapt, pentru ca victoria zilei e asupra noptzii. Zilele si noptile se succed cu tot cu eternitati. Eternitati diferite, si identice in infiniturile profunde cu ale noastre. Nu sintem singuri, inca. Pentru ca nu exista limite ale eternitatilor. Am fi singuri dara eternitatzile ar avea limite infinite, subtziri, si construite din clipe. Pentru ca, atunci, am risca sa ne lovim de clipe, si ele ne-ar putea trece prin labiritul tunelurilor lor in alta eternitate straina, in care am intilni singuratatzi cu care sa ne imprietenim. Asta daca nu preferam sa raminem in labirint, ca intr-un no man's land liber de orice eternitatzi, in care sa traim mergind, observind, cautind, si poate gasind lucruri neasteptate. Poate timpul nu mai functioneaza in labirint, poate acolo doar spatiul exista, pentru ca timpul a devenit absurd de abstract, si s-a scurs pe linga marginile eternitatilor.Eu cum as fi, oare? Acolo as risca sa devin si eu absurd, sau m-as pastra la fel de etern ca acea clipa ramasa identica, peste tot? Un etern intre eternitatzi nu ar putea risca sa devina absurd, pentru ca ar avea acelasi rang cu ce e dincolo de margini, ar avea aceeasi inaltzime cu tot. Asta daca m-ar ocoli absurdul, dar e o simpla ipoteza optimista. Singur n-as fi, pentru ca sigur as mai intilni prin atitea culoare si alti oameni care au fugit de eternitatzi. Si chiar daca nu ar fi oameni, ar fi urme ale amintirilor lor ramase, pe undeva, si am putea comunica usor, pentru ca amintirile au in ele ceva fericiri care ne seamana. Si ne-am putea inchipui ca si spatiile alea seamana cu unele la care am visat. De ce nu, doar am trait atitea vieti paralele.